Rudolf Steiner – Treptele pregatitoare prin care ne ridicam la insasi contemplarea lui Christos

În alte conferinţe am descris deseori treptele pregătitoare prin care ne ridicăm la însăşi contemplarea lui Christos. Discipolul trebuie să treacă la rândul lui prin toate experienţele lăuntrice descrise de Evanghelia după Ioan. În acest context vom prezenta, cât mai concis, modul în care omul, dăcă se hotărăşte să urmeze o anumită scală de sentimente, se poate ridica în lumea spirituală în care, de la evenimentul de pe Golgota, s-a aprins lumina lui Christos.

Primul dintre acestea este atunci când omul spune: Privesc planta. Ea iese din pământul mineral, creşte şi înfloreşte. Dacă însă planta ar putea dezvolta o conştienţă ca şi omul, ea ar trebui să se întoarcă spre regnul mineral, spre pământul mineral din care a ieşit şi să spună: Tu, piatră, tu eşti, printre fiinţele actuale ale naturii, o creatură inferioară în comparaţie cu mine, dar fără de tine n-aş putea exista! Şi tot astfel, dacă animalul s-ar apropia de plantă şi ar putea resimţi că ea se află la baza existenţei lui ar trebui să-şi spună: Eu, ca animal, sunt o creatură superioară ţie, plantă, dar fără tine nu aş putea trăi! Şi, cu toată umilinţa, animalul ar trebui să se închine spre plantă şi să spună: Ţie, plantă inferioară îti datorez existenţa mea! – Şi în regnul uman ar trebui să fie la fel. Un om ajuns pe o treaptă spirituală superioară ar trebui să îşi întoarcă privirea spirituală către cei de pe treapta aflată sub el şi să spună: Voi aparţineţi de fapt unei lumi inferioare; dar aşa cum planta ar trebui să se închine în faţa pietrei şi animalul în faţa plantei, tot astfel şi omul aflat pe o treaptă superioară ar trebui să spună: Ţie, inferiorule, îţi datorez existenţa mea!

Dacă timp de săptămâni şi luni, poate ani, te adânceşti, sub îndrumarea învăţătorului corespunzător, în astfel de sentimente de umilire universală, ajungi să ştii ce înseamnă „spălarea picioarelor”. Căci atunci în faţa discipolului stă viziunea spirituală nemijlocită a ceea ce a făcut Christos atunci când El, ca fiinţă superioară, s-a închinat în faţa celor 12 şi le-a spălat picioarele. Şi atunci discipolului îi răsare întreaga semnificaţie a acestui eveniment ca într-o viziune, astfel că el ştie că acest eveniment al spălării picioarelor s-a petrecut în realitate. Firul cunoaşterii îl duce până la punctul în care orice altă dovadă este de prisos, căci el priveşte direct în lumea spirituală şi Îl vede pe Christos în scena spălării picioarelor.

Condus de maestrul său, discipolul găseşte apoi puterea să spună: Voi suporta fără crâcnire toate durerile şi suferinţele pe care mi le va aduce viaţa. Mă voi oţeli, în aşa fel încât aceste dureri şi suferinţe nu vor mai fi pentru mine dureri şi suferinţe, căci eu voi şti că acestea sunt necesităţi în Univers! Când sufletul s-a întărit destul în acest exerciţiu, el resimte interior impresia „flagelării”, se simte ca şi cum ar fi fost flagelat. Acest lucru însă îi deschide ochiul spiritual pentru a contempla el însuşi scena flagelării descrisă de Evanghelia după Ioan.

Omul este condus apoi să dezvolte forţa care îi va permite să ajungă la următoarea treaptă, pe care nu numai că poate îndura toată durerea şi suferinţa lumii, dar şi spune: Am un bun sacru pentru care pun în joc întreaga mea persoană. Dispreţul şi batjocura sunt pentru mine tot ce poate fi mai sfânt. Chiar dacă lumea mă va acoperi cu dispreţ şi batjocură, chiar dacă rămân singur, nimic nu mă va deturna de la această comoară supremă. Mă simt răspunzător de ea! Omul resimte atunci spiritual „încununarea cu spini”. Fără ajutorul vreunui document istoric, ochiul său spiritual îi mijloceşte contemplarea scenei încununării cu spini descrisă de Evanghelia după Ioan.

Şi când apoi omul, sub îndrumare corespunzătoare, este condus la momentul în care îşi priveşte existenţa sa fizică cu totul altfel decât făcea înainte, când învaţă să-şi privească propriul trup ca pe un obiect pe care îl poartă exterior, când el ajunge să exprime ca ceva evident sentimentul: Corpul meu fizic îl port în lume ca pe un instrument exterior! el a ajuns pe treapta a patra de iniţiere creştină, la „purtarea crucii”. Departe de a fi devenit un ascet vlăguit, el învaţă să îşi conducă cu mai multă forţă decât înainte instrumentul corpului său fizic. Când te-ai obişnuit să consideri corpul ca pe ceva pe care îl porţi, atunci ai ajuns la cea de a patra treaptă a iniţierii creştine, numită purtarea crucii. Şi cucereşti atunci cunoaşterea, harul de a privi spiritual acea scenă în care Christos îşi poartă crucea Sa în spate, să-ţi porţi trupul ca pe un lemn, aşa cum ai învăţat prin forţa sufletească întărită.

Intervine apoi ceva ce poate fi considerat a cincea treaptă a iniţierii creştine, numită „moartea mistică”. Ca urmare a evoluţiei sufleteşti avansate, lumea fizică din jur ne apare difuză. În jurul nostru este întuneric. Și vine apoi un moment în care această întunecime se sfâşie ca o perdea care se despică în două şi în spatele lumii fizice îţi apare lumea spirituală. În acel moment mai intervine însă ceva: noi am cunoscut pe această treaptă ceea ce sunt păcatul şi răul sub adevăratul lor aspect, am cunoscut, cu alte cuvinte, ceea ce înseamnă „coborârea în Infern”.

Înveţi apoi nu numai să îţi consideri corpul ca pe ceva străin, ci şi să te identifici cu tot ceea ce există pe Pământ; toate lucrurile le resimţi ca aparţinând corpului tău, aşa cum se întâmpla odinioară în timpul anticei clarvederi. Şi suferinţele celorlalţi oameni, pe care îi vedem ca pe un singur organism, le trăim ca fiind ale noastre proprii. Eşti atunci unit cu Pământul în aşa măsură încât îl cunoşti. Vieţuieşti atunci „punerea în Pământ” sau „punerea în mormânt”. Dar, unindu-te cu pământul, învii din el, căci ai gustat din ceea ce înseamnă: „Pământul este pe cale de a deveni un nou Soare!”

Prin treptele de iniţiere patru, cinci şi şase am atins un nivel care ne permite să vedem prin contemplare proprie evenimentul de pe Golgota, să ne transpunem lăuntric în Evenimentul de pe Golgota. Nu mai avem nevoie atunci de niciun document. Documentul ne-a servit pentru a ne ajuta să crească lăstarii şi să se maturizeze.

Urmează apoi cea de a şaptea treaptă, numită „urcarea la ceruri”, cu alte cuvinte reînvierea în lumea spirituală. Este acea treaptă despre care pe drept se spune că nu poate fi exprimată printr-un cuvânt împrumutat din limba noastră, o treaptă pe care şi-o poate reprezenta doar cel ajuns în stare să gândească fără ajutorul instrumentului creierului. Minunea Învierii şi-o pot imagina doar cei care nu mai sunt siliţi să gândească prin intermediul creierului fizic.

Ajuta-ma sa traduc din text in voce audio cat mai multe articole postate.

(Doriti un anumit articol sa fie tradus din text in voce audio, trimite-ti un mesaj de cerere traducere)

Dacă informatiile găsite aici ti-au fost de folos, spune "mulțumesc" printr-o donație de sustinere: