Robert Monroe – Sistemul Vieţii de pe Pământ

Atunci când viaţa pe bază de carbon a început să apară şi să se dezvolte în diverse forme, fiecare formă avea o directivă primordială supravieţuirea. In detaliu, acest lucru însemna supravieţuirea fizică într-un sistem foarte bine organizat şi echilibrat, de reciprocitate şi simbioză. Supravieţuirea individuală garanta supravieţuirea rasei umane.

La un alt nivel, Pământul însuşi primise instrucţiuni similare, care pun într-o lumină nouă fenomene precum curenţii vântului şi ai oceanelor, cutremurele şi vulcanii. De aceea, Mama Pământ întruneşte multe dintre criteriile de existenţă ale unei forme de viaţă. Acest fapt implică o conştientă mentală, cu mult diferită de cea a speciilor pe bază de carbon şi care nu a fost şi încă nu a devenit conştientă de această faţetă a sistemului.

Supravieţuirea a fost – şi este – prima lege a sistemului. Pentru a supravieţui, fiecare formă de viaţă trebuia să consume propria sa cotă de hrană. Aceia care, dintr-un motiv sau altul, nu au reuşit să facă acest lucru, fie au suferit mutaţii, fie au dispărut.

In vreme ce formele primitive de viaţă s-au dezvoltat, dând baştere diferitelor specii, a apărut un tipar. Formele de dimensiuni mai mari şi mai rapide au descoperit că formele mai lente în mişcări, mai mici sau aflate în repaus, erau bune de mâncat.

Ca răspuns, formele mai mici au învăţat să se mişte mai repede, să se reproducă mai des şi din abundenţă, altfel urmau să fie aruncate la categoria obiectelor. Dimpotrivă, formele mari şi mai lente au căpătat forme mai mici, dar rapide, cu dinţi ascuţiţi şi abilitatea de a acţiona în comun. In realitate, niciuna dintre formele de viaţă nu le oferea siguranţă celorlalte. Pericolul, criza, stresul şi moartea au devenit tiparul obişnuit. Frica de a nu supravieţui in faţa pericolelor se manifesta în fiecare clipă, declanşând reacţii gen luptă-sau-fugi – în cazul fiecărui participant la Sistemul Vieţii de pe Pământ Şi, pe măsura extinderii întregului tipar şi proces, a apărut un echilibru pe care noi îl cunoaştem drept lanţul trofic.

Sistemul Vieţii de pe Pământ a fost şi încă mai este un extraordinar sistem de autoadaptare, auto-armonizare şi autoregenerare energetică. Cu cât analizăm mai mult relaţiile de simbioză interactivă din cadrul acestui sistem, cu atât devin mai fascinante şi mai Complexe. Intreaga structură se bazează pe polarităţi – dar fiecare parte este interconectată.

O nouă privire asupra Sistemului Vieţii de pe Pământ, ne arată că tema fundamentală a concurenţei pare a fi un produs al imperativului supravieţuirii. Absolut fiecare formă de viaţă concurează pentru elementele de bază, necesare supravieţuirii fizice: hrană, apă, oxigen, căldură şi lumina soarelui. Adesea, acestea apar în spaţiul de locuit, la suprafaţa sau în interiorul Pământului, în apă, în aer. Avem diferite denumiri pentru ele: imperativ teritorial, spaţiu, casă, adăpost, grotă, adăpost de vânătoare, proprietate personală, proprietate imobiliară, oraşe, naţiuni. Formele de viaţă se luptă pentru toate astea – şi mor pentru ele.

La polul opus se află alocarea inteligentă a spaţiului vital în funcţie de aptitudini. Fiecare specie poate supravieţui numai într-un mediu potrivit în apă şi în aer, sistemul a rămas într-un echilibru natural, în cadrul căruia lanţul trofic acţionează eficient – adesea până în punctul în care schimbările devin nimic mai mult decât o modificare sau o adaptare minoră. Totuşi, la nivelul uscatului, echilibrul a fost mai greu de susţinut. Prin urmare, varietatea formelor de viaţă a evoluat mult mai rapid, cu o ingeniozitate impresionantă rezolvarea problemelor de reproducere şi supravieţuire.

Cadrul de referinţă din care acţionez acum, include următoarele puncte:

1. La intrarea în Sistemul Vieţii de pe Pământ, fiecărei forme de viaţă îi este imprimată – probabil, prin intermediul ADN-ului – prima instrucţiune: SUPRAVIEŢUIEŞTE!

Aceasta este Comanda fundamentală, din spatele fiecărei acţiuni întreprinse de participanţi. Scopul este supravieţuirea speciei, exprimată iniţial sub forma supravieţuirii elementului individual. Această comandă este adaptată cu precizie şi limitată la existenţa fizică, fără nicio altă implicaţie. Succesul înseamnă supravieţuirea fizică. Eşecul înseamnă imposibilitatea de a supravieţui, sau inexistenţa fizică – moartea.

Frica înseamnă posibilitatea de a nu supravieţui.

2. Sistemul Vieţii de pe Pământ esţe impersonal, prin aceea că fiecare formă de viaţă concurează cu toate celelalte pentru hrana care menţine viaţa. Această competiţie are loc atât între specii diferite, cât şi în interiorul aceleiaşi specii. Cooperarea între specii şi în cadrul unei anumite specii este o procedură standard de operare; Sistemul impune adesea cooperarea, ca necesitate pentru supravieţuire.

Per total, este vorba de un sistem al prădătorilor.

3. Orice aspect al conştienţei care nu este legat de supravieţuirea fizică este denigrat. Orice emoţie exprimată este o anomalie, fiindcă nu are legătură cu principala directivă de Supravieţuire. Frica nu este considerată o emoţie.

4. Tiparul fundamental al sistemului este schimbarea, încetarea procesului de schimbare este o entropie. Entropia înseamnă moarte. Acest dezechilibru este constant, ceea ce creează o reacţie stabilă de adaptare la toate nivelurile. Polarizarea sau variabila reprezintă o voiţă integrantă, care acţionează în întregul sistem.

Pentru Perspectiva noastră Diferită, Sistemul Vieţii de pe Pământ este perceput ca un sistem prădător al lanţului trofic, deşi rarareori este acceptat ca atare. El poate părea haotic şi complex, dar este un sistem organizat, care acţionează după câteva reguli simple:

Dezvoltate şi trăieşte cât de mult poţi.

Obţine tot ceea ce-ţi trebuie ca să trăieşti.

Menţine existenţa speciei, prin reproducere.

Nu există limitări sau condiţionări, în aplicarea acestor reguli. Puterea, rapiditatea, viclenia, simţurile senzoriale ascuţite şi reacţiile rapide – toate sunt însuşiri extraordinare. Simbioza şi tiparele parazitare sunt cât se poate de acceptabile. Onoarea, etica, empatia şi alte virtuţi asemănătoare sunt inexistente. Fiecare participant este un prădător, iar procesul nu poate fi modificat sau înlocuit, câtă vreme există Sistemul Vieţii de pe Pământ.

Fără acţiunea prădătorilor, supravieţuirea este dificilă daca nu imposibila.

Extratereştrii

In mijlocul procesului lin, eficient, al desfăşurării Vieţii de pe Pământ, o sclipire neobişnuită a apărut într-una dintre formele de viaţă. I s-ar fi putut întâmpla oricăreia dintre celelalte mii de specii, dar nimeni nu ştie încă de ce i s-a întâmplat tocmai ei. Aceasta nu a dus la apariţia unui nou model, ci la modificarea celui vechi. Prin urmare, toate tiparele originare ale Sistemului Vieţii de pe Pământ au rămas puternice şi doar parţial au trecut sub controlul acestei noi fiinţe. Pentru a face mutaţia mai suportabilă, ea trebuie să fi apărut în mai mult de un singur exemplar şi în locaţii diferite. In ceea ce priveşte momentul apariţiei sale, dovezile dezvăluite de arheologi şi antropologi relevă că ea a apărut, aproape simultan, în diferite zone. Nu avea nici colţi, nici gheare, ceea ce constituia un dezavantaj major pentru autoprotecţie şi pentru a obţine hrană prin agresivitate. Ea nu avea nici coadă, ceea ce înseamnă că nu se putea căţăra în copaci, pentru a scăpa de atacuri şi, cel mai important lucru, îi lipsea acest mijloc de exprimare a emoţiilor. Două picioare, în loc de patru, i-au dat dezechilibru, stângăcie şi o şira a spinării verticală, care fusese proiectată iniţial să fie orizontală. Şi, în final, ea dispunea de o adăugire la creierul său animal, oarecum asemănătoare unei tumori şi care a schimbat, cu adevărat, totul.

Alte animale erau mai mari, mai rapide şi mai puternice, se puteau căţăra cu mai multă uşurinţă, înotau în mod natural şi rezistau mult mai uşor în sălbăticie. Noilor veniţi le-au trebuit generaţii întregi pentru a pricepe de ce şi cum să poată supravieţui cu acest corp fizic stângaci şi ineficient. Treptat, ele au înţeles că erau diferite de toate celelalte animale. Au trecut alte sute de mii de ani, până ce ele – sau unele dintre ele – au realizat că erau, cu adevărat, mai mult decât un alt animal. Dar unele fiinţe umane încă mai consideră că cei din specia lor nu sunt nimic mai mult decât nişte animale inteligente.

Această nouă fiinţă din Sistemul Vieţii de pe Pământ s-a dovedit a fi distrugătoare şi perturbatoare. Avea aceleaşi imbolduri, motivaţii şi limitări ca şi celelalte forme de viaţă – plus restricţiile impuse de dimensiunea şi aptitudinile limitate ale corpului. Cu toate acestea, intr-un timp relativ scurt, ea a ajuns să-i domine pe toţi ceilalţi. Singura care a reuşit să-i opună rezistenţă a fost energia Pământului însuşi. Tiparele esenţiale ale pământului, aerului, apei şi focului au rămas, aproape tot timpul, neschimbate şi greu de controlat.

Cucerirea a avut un preţ important şi vital. Dedicându-şi, practic, întreaga energie Sistemului Vieţii de pe Pământ, noua specie a neglijat sau nu a luat în considerare nicio posibilitate de a cunoaşte direct ceea ce se afla dincolo de Sistem. Astfel, ea a rămas, în mare măsură, blocată în realitatea conceptului de Sistem al Vieţii pe Pământ însă, într-un conflict direct cu aceste preocupări şi acumulări masive de cunoştinţe pământene, se afla cea mai vitală trăsătură a speciei – o conştiinţă a minţii străină sistemului însuşi. Această minte în curs de dezvoltare este cea care a oferit mijloacele prin care noua fiinţă a depăşit toate celelalte specii, care au continuat să ducă la extrem şi în mod absurd „comanda de supravieţuire”, incompatibilă cu şi dincolo de ceea ce nu putea, nici pe departe, să reprezinte o necesitate.

Intr-un anumit stadiu, noua specie şi-a pus eticheta de Om/ Uman: „Fiinţe” Umane, Homo Sapiens.

Incă din primele zile, Mintea Umană a învăţat mult din moştenirea ei. A descoperit că, pentru a coopera, instinctul de turmă, funcţiona foarte bine. Ea a adoptat conceptul de împerechere, preluat de la animale, care îşi protejează puii până când aceştia îşi pot purta singuri de grijă. Pentru vânătoare, ea a preluat acţiunea în echipă. Cooperarea organizată i-a permis să concureze cu succes cu celelalte animale. Astfel, specia s-a dezvoltat, devenind cel mai mare prădător pe care l-a cunoscut vreodată Pământul – şi a transformat acest proces în artă şi ştiinţă, ba chiar în sport.

Conceptul de conducător, prezent la animale, a fost recunoscut devreme. La început, cel mai puternic lua conducerea, apoi s-au adăugat inteligenţa, dibăcia şi calităţile mentale. Conducătorul avea dreptul de a-şi alege primul femeile, peşterile, partea cea mai bună din vânat; astfel, concurenţa s-a îndreptat spre interior, pentru stabilirea celui care prelua poziţia de conducător. Prăduirea în interiorul speciei a devenit o normalitate – la fel ca în haitele sau turmele de animale.

In decursul istoriei, ori de câte ori oamenii s-au organizat în grupuri de o mărime semnificativă, conceptul de fiinţă divină a devenit un factor important. O explicaţie simplă a apariţiei acestui concept denotă că, atunci când Mintea Umană devine adultă, ea nu mai are figurile parentale pe care să se bizuie, să le acuze, care să le ofere ajutor sau să stabilească reguli. Astfel, ea apelează la înlocuitori corespunzători. De aceea, nevoia de Dumnezeu sau zei poate avea origini simple, raţionale. Când suntem copii, creştem sub autoritatea unui tată şi a unei mame, în carne şi oase – reprezentarea imediată a puterii şi gloriei care ne-au creat. Când noi înşine devenim adulţi şi părinţi, căutăm sau ne imaginăm un Tată sau o Mamă mai puternici, care să-şi asume acest rol. Conceptul de fiinţă divină reprezintă o modalitate convenabilă de a explica necunoscutul şi de a despovăra fiinţa umană de diverse responsabilităţi nedorite. Cu toate acestea, preţul constă în renunţarea la o mare parte din autoritate. Ego-urile omeneşti puternice, care susţin că nimeni sau nimic nu e mai măreţ decât ele, acceptă cu greu acest lucru.

Pentru a clarifica lucrurile şi a plasa Necunoscutul in categoria Cunoscutelor, Mintea Umană a luat-o şi într-o altă direcţie. Ea a luat experienţele directe, repetabile, şi, aplicând legea cauzei şi a efectului, le-a transformat în Cunoaştere transmisă de la tată la fiu, de la mamă la fiică, apoi, din cuvânt rostit în cuvânt scris şi, în cele din urmă, în ceva ce a devenit cunoscut drept şcoală. Doar relativ recent au apărut procese de căutare a cunoaşterii neprelucrate şi simpliste, care s-au stabilizat şi cărora li s-a pus o etichetă: ştiinţă.

Odată cu trecerea timpului, noua specie umană dominantă a dezvoltat procesul bazat pe a fi prădător, mult peste necesitatea de a ucide pentru hrană. Ea a dezvoltat reguli şi legi care erau adesea în conflict cu Sistemul Vieţii de pe Pământ, vanitatea fiind instrumentul de bază în stabilirea regulilor jocului, din care nu lipseau componente importante, precum lăcomia, egoismul, sexualitatea etc. Cu toate acestea, în ciuda distorsiunii şi a estompării, gândirea străină de natura umană şi-a făcut loc pretutindeni.

Fără încetare, ciudata Minte Umană a început să exprime şi să manifeste elemente completamente incompatibile cu Sistemul Vieţii de pe Pământ. Acestea erau: în primul rând, grija şi empatia faţă de alţi membri ai speciei; în al doilea rând, o curiozitate crescândă şi o suspiciune neplăcută faţă de limitările vizibil impuse altor participanţi la viaţa sistemului.

Istoria şi filozofia sunt pline de căutători curioşi şi de Minţi Umane suspicioase. A existat dintotdeauna – aşa cum există şi astăzi – un strat foarte subţire al Minţilor Umane care au timpul şi energia necesare pentru a nu face nimic altceva decât să gândească. Ele au lăsat la o parte nevoile imediate, pentru efortul de a supravieţui.

Cât de multe sunt ele? Una la o mie? Una la zece mii? Una la o sută de mii? In loc să plănuiască şi să comploteze cum să-şi exploateze tovarăşii de specie sau să extragă bogăţii din pământ, aceste Minţi Umane curioase şi suspicioase au căutat, în ele însele şi în alţi oameni, tipare din afara Sistemului Vieţii de pe Pământ. Ele au descoperit suficient de multe astfel de tipare, încât să le atingă coarda sensibilă în adâncul fiinţei lor – şi au transmis mai departe ceea ce au aflat. Mesajul a fost că fiinţele umane sunt mai mult decât nişte animale care trăiesc şi mor în cadrul Sistemului Vieţii de pe Pământ.

Cu toate acestea, până în prezent, rezultatele obţinute sunt modeste, dincolo de concepte precum speranţă, loialitate, vinovăţie, credinţă simplă şi de o colecţie prost definită de aluzii şi sfaturi cuprinse în termenul general de iubire. Astfel, specia umană, ca întreg, rămâne neîmplinită şi neliniştită.

Aşadar, acesta este Sistemul Vieţii de pe Pământ în care ne aflăm noi acum şi starea de Minţi Umane.

Acestea sunt lucrurile Cunoscute – şi de aici pornim, conform perspectivei ştiinţifice actuale.

Dar… Esenţa care lipseşte? Chiar dacă e mai multă lumină, eu încă nu o recunosc!

Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.