Ilie Cioară – Căutarea Adevărului: Dincolo de Minte și Ego
În limbajul curent, deseori auzim folosindu-se cuvântul “căutare” într-un sens cu totul impropriu. De pildă, întâlnim în mod frecvent expresia de căutare a Necunoscutului, a lui Dumnezeu sau a Adevărului etc.
Este oare posibilă o asemenea căutare și cine anume își arogă o astfel de pretenție pe cât de îndrăzneață, tot pe atât și de greșit inițiată?
În mod real, evident și logic totodată, noi nu vom putea iniția niciodată o acțiune de căutare decât în perimetrul mărginit al cunoașterii. A căuta înseamnă a fi înarmat cu o precunoaștere privitoare la acel “ceva”, pe care l-am pierdut cândva și pe care intenționăm să-l găsim. Altfel zis, este o tentativă de a reîntâlni un obiect sau fapt concret, a cărui imagine, pe care o am înregistrată memorial, mă ajută să-l recunosc.
Practic, numai cunoscutul poate fi căutat, iar căutătorul nu poate fi altul decât “ego-ul, sinele sau personalitatea”, ca depozitar al înregistrărilor unor experiențe și întâmplări anterioare. Pe o plajă de nisip, să zicem, noi ne angajăm să găsim un bob de linte azvârlit la voia întâmplării. Oricât de anevoioasă ar fi această căutare, noi, având imaginea bine conturată a acestui bob, avem șansa găsirii lui.
Or, în cazul amintit inițial, Dumnezeu în nici o împrejurare nu poate fi obiect de căutare. Și, dacă mintea, fie dintr-o greșită înțelegere, fie din ignoranță, o face totuși, ceea ce va găsi nu poate fi în nici un caz Adevărul, Realitatea, ci doar o proiecție mentală, o plăsmuire, o formă iluzorie, prin excelență amăgitoare.
Atâta timp cât mintea noastră funcționează la nivelul ego-ului, condiționată deci de timpul care o dimensionează, este și rămâne incapabilă să inițieze vreo investigare în afara limitării ce-i dă contur. Deci, cum am putea noi cuprinde Necuprinsul, în mica noastră dimensiune care, oricât ar fi ea de extinsă prin vastitatea erudiției sale, va fi și va rămâne întotdeauna strâmtă, îngustă, mărginită și incapabilă să se autodepășească.
Urmărind această logică a realității fenomenului de cuprindere în sine, implicit se ajunge la întrebarea dacă nu cumva există totuși vreo posibilitate ca, prin noi înșine, să conștientizăm această incapacitate.
Desigur că în fiecare om există acel dram de cinste față de el însuși care-i dă posibilitatea să-și descopere neputința în fața imensității. În acea clipă, ego-ul fiind cuprins în ansamblul său de către scânteierea Sacrului, tace cu desăvârșire. Iar, în vidul psihologic care survine, întreaga ființă este cuprinsă de o perfectă armonie în completă uniune cu Eternitatea. Numai în această ipostază mintea perfect lucidă, manifestată prin energie pură, poate să abordeze Necuprinsul din care ea însăși face parte integrată.
În concluzie, numai o minte complet golită de întregul ei conținut are posibilitatea de a fi cuprinsă de Adevăr, de ceea ce se manifestă ca nou, proaspăt, de la o clipă la alta.
Numai în această circumstanță ființa umană cunoaște, prin trăire proprie, ce este veritabila Iubire, împletită nemijlocit cu starea de fericire care, faptic, n-are nici un fel de legătură cu vreun suport din planul fizic.
Cartile lui Ilie Cioara se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
