Jiddu Krișhnamurti – Iubirea autentică necesită libertate, inocență și un abandon total de sine
Iubirea este o flacără fără fum… Atunci când există fum, cum poate exista o flacără pură? Iubirea nu este un lucru al minții; și iubirea este singura soluție la problemele noastre.
Cerința de a fi în siguranță în relație, dă naștere în mod inevitabil durerii și fricii. Această căutare a securității este de fapt chemarea insecurității. Ai găsit vreodată securitate în oricare din relațiile tale? Ai găsit? Cei mai mulți dintre noi caută securitatea de a iubi și de a fi iubit, dar există iubire atunci când fiecare dintre noi caută propria securitate, propria cale particulară? Nu suntem iubiți deoarece nu știm cum să iubim.
Ce este iubirea? Acest cuvânt este atât de încărcat și corupt, încât îmi vine greu să-l folosesc. Toată lumea vorbește despre iubire – în toate ziarele și revistele, în toate discuțiile misionare, tot timpul se discută despre iubire. Îmi iubesc țara, îmi iubesc conducătorul, iubesc o carte, iubesc acel munte, îmi iubesc hobby-ul, îmi iubesc soția, îl iubesc pe Dumnezeu. Este iubirea o idee? Dacă este, ea poate fi cultivată, hranită, prețuită, discutată, răsucită în orice mod doriți. Când spui că îl iubești pe Dumnezeu, ce înseamnă asta? Asta înseamnă că iubești o proiecție a imaginației tale, o proiecție îmbrăcată de tine în anumite forme de respectabilitate, în funcție de ceea ce crezi tu că este nobil și sfânt; deci, a spune că astfel îl iubești pe Dumnezeu, este un absolut nonsens. Când îl venerezi pe Dumnezeu, venerezi imaginea propriei tale proiecții – și asta nu este iubire.
Deoarece nu putem soluționa ceea ce oamenii numesc iubire, evadăm în abstracțiuni. Iubirea ar putea fi soluția ultimă la toate dificultățile și suferințele omului, deci cum vom reuși să aflăm ce este iubirea? Poate prin definirea ei? Biserica a definit-o într-un fel, societatea în altul și există tot felul de devieri și perversiuni. A adora pe cineva, a te culca cu cineva, a avea un schimb emoțional, a fi în compania cuiva – toate acestea sunt ceea ce noi înțelegem prin iubire. Acesta este standardul, modelul și devine foarte personal, sensual și limitat încât religiile au declarat că iubirea este mult mai mult decât atât. În ceea ce oamenii numesc iubire, ei văd că există plăcerea, competiția, gelozia, dorința de posesiune, de a controla, de a interfera, de a organiza gândirea celuilalt, și cunoscând toată această complexitate ei spun că trebuie să existe o altfel de iubire, divină, frumoasă, imaculată, neatinsă, necoruptă.
Peste tot în lume așa-numiții sfinți au susținut că a privi o femeie este ceva foarte rău: ei spun că nu te poți apropia de Dumnezeu dacă te complaci în sex, și prin urmare acesta ar trebui înlăturat. Dar prin această negare a sexualității, ei își scot ochii și își taie limba deoarece ei neagă frumusețea întregului pământ. Ei și-au înfometat inimile și mințile; sunt ca niște ființe umane deshidratate care au alungat frumusețea din viața lor deoarece frumusețea este asociată cu o femeie.
Poate fi împărțită iubirea în sacră și profană, umană și divină sau există doar iubire? Este iubirea unică și nu de mai multe feluri? Dacă spun că “te iubesc”, asta exclude faptul că-i iubesc și pe alții? Este iubirea personală sau impersonală? Morală sau imorală? Familială sau non-familială? Dacă iubești oamenii poți să-i iubești și în particular? Este sentimentul iubire? Emoția este iubire? Este plăcerea și dorința iubire? Toate aceste întrebări indică, nu-i așa, că avem diverse idei despre iubire, idei despre ceea ce ar trebui sau nu ar trebui să fie, un model sau un cod dezvoltat de cultura în care trăim.
Deci, pentru a începe discuția cu privire la ceea ce este iubirea, trebuie mai întâi să renunțăm la idealurile și ideologiile cu privire la ceea ce ar trebui sau nu ar trebui să fie. A impărți ceva în ceea ce ar trebui să fie și ceea ce este, este calea cea mai înșelătoare de a aborda viața.
Acum, cum voi afla ce este această flacără pe care o numim iubire – nu cum s-o exprim față de altul, ci ce semnifică ea în sine? Mai întâi voi respinge tot ceea ce biserica, societatea, părinții și prietenii mei, orice persoană sau orice carte a spus despre asta, deoarece vreau să aflu, pentru mine însumi, ce este iubirea. Iată o problemă enormă, care implică întreaga omenire. Au existat o mie de moduri de a o defini, iar eu însumi sunt prins într-unul sau altul din aceste modele, în funcție de ceea ce îmi place sau mă face fericit în prezent. Așa că ar trebui să am în vedere să-l înțeleg și să mă eliberez mai întâi de propriile mele înclinații și prejudecăți. Sunt confuz, sfâșiat de propriile mele dorințe, așa că îmi spun: mai întâi trebuie să-mi clarific propria confuzie. Poate este posibil să descoperim ce este iubirea prin negarea a ceea ce ea nu este.
Guvernul spune: „Du-te și ucide în numele iubirii tale de țară”. Aceasta este iubire? Religia spune: „Renunță la sex pentru iubirea lui Dumnezeu”. Este aceasta iubire? Este dorința iubire? Nu spune „nu”. Pentru cei mai mulți dintre noi, iubirea este dorința de plăcere, plăcerea obținută prin simțuri, atașament și împlinire sexuală. Eu nu sunt împotriva sexului, dar vezi ce implică acesta. Sexul îți oferă, momentan, o abandonare totală de sine, apoi revii din nou la turbulențele tale, așa că îți dorești o repetare, din nou și din nou, a acelei stări în care nu există nicio grijă, nicio problemă, niciun „eu”.
Spui că-ți iubești soția. În această iubire este implicată plăcerea sexuală, plăcerea de a avea pe cineva care să îngrijească copiii, care să gătească. Tu depinzi de ea; ea ți-a dat trupul ei, emoțiile ei, încurajările ei, sentimentul de securitate și bunăstare. Apoi ea te părăsește, se plictisește sau pleacă cu altcineva, iar echilibrul tău emoțional este distrus. Această perturbare, care nu îți place, este numită gelozie. În aceasta există durere, anxietate, ură și violență. Deci, tu de fapt spui: „Atâta timp cât vei fi a mea, te iubesc, dar în momentul în care nu mai ești, încep să te urăsc. Atâta timp cât mă pot baza pe tine pentru a-mi satisface cerințele mele sexuale sau de altă natură, te iubesc, dar în momentul în care nu-mi mai dai ceea ce vreau, nu-mi mai placi”.
Deci, există un antagonism între voi, o separare, iar atunci când vă simțiți separați unul de altul, nu există iubire. Dar dacă poți trăi cu soția ta fără ca gândirea să creeze toate aceste stări contradictorii, aceste certuri interminabile, atunci poate că vei ști ce este iubirea. Atunci tu ești complet liber, și la fel și ea. În schimb, dacă depinzi de ea pentru toate plăcerile, ești un sclav al ei. Deci, atunci când iubești, trebuie să existe libertate – nu doar față de o altă persoană, ci și față de tine însuți.
Aparținând altuia, fiind hrănit psihologic, fiind dependent de altul – în toate aceste situații întotdeauna există anxietate, frică, gelozie, vinovăție, iar atâta timp cât există frică, nu există iubire. O minte frământată de tristețe nu va ști niciodată ce este iubirea. Sentimentalismul și emotivitatea nu au nimic de-a face cu iubirea. Și astfel, iubirea nu are nimic de-a face cu plăcerea și dorința.
Iubirea nu este produsul gândirii, care este trecut. Gândirea nu are posibilitatea de a cultiva iubirea. Iubirea nu poate fi cuprinsă de gelozie, căci gelozia este parte a trecutului. Iubirea este întotdeauna prezentă, activă. Ea nu este niciodată „voi iubi” sau „am iubit”. Dacă știi să iubești, nu vei urma pe nimeni. Iubirea nu se supune. Atunci când iubești, nu există nici respect, nici lipsă de respect.
Nu știi ce înseamnă cu adevărat să iubești pe cineva – să iubești fără mânie, fără a dori să interferezi cu ceea ce face sau gândește, fără a-l condamna, fără a compara? Nu știi ce înseamnă asta? Atunci când există iubire, există comparație? Când iubești pe cineva din toată inima ta, cu toată mintea, cu tot corpul, cu toată ființa ta, există comparație? Când vă abandonați complet pe voi înșivă iubirii, nu există un „altul”.
Are iubirea responsabilități și obligații? Se va folosi de aceste cuvinte? Când faci ceva din obligație, nu există deloc iubire. În obligație nu există iubire. Structura acestei datorii, a obligației în care este prins omul, îl distruge. Atâta timp cât ești obligat să faci ceva pentru că este datoria ta, tu nu iubești ceea ce faci. Atunci când există iubire, nu există nicio datorie, nicio obligație și nicio responsabilitate.
Din păcate, cei mai mulți părinți cred că ei sunt responsabili pentru copiii lor, iar simțul lor de responsabilitate se manifestă prin a le spune ce trebuie să facă și ce nu trebuie să facă, ce ar trebui să devină și ce nu ar trebui să devină. Părinții doresc ca propriii lor copii să aibă o poziție sigură în societate. Ceea ce ei numesc responsabilitate este o parte a respectabilității pe care o venerează; și consider că, atunci când există respectabilitate, nu există ordine. Ei sunt interesați doar de a deveni niște mici burghezi. Își pregătesc copiii pentru a se potrivi societății care perpetuează războiul, conflictul și brutalitatea. Numiți asta grijă și iubire?
A avea grijă cu adevărat înseamnă a avea grijă așa cum ai îngriji un copac sau o floare: udând-o, observându-i nevoile, dându-i cel mai bun sol, privind-o cu blândețe și tandrețe. Dar, atunci când vă pregătiți copiii pentru a se potrivi cerințelor societății, îi pregătiți pentru a fi uciși. Dacă v-ați iubi copiii, nu ar trebui să mai existe război.
Când pierzi pe cineva pe care-l iubești, plângi – lacrimile sunt pentru tine sau pentru cel care a murit? Plângi pentru tine sau pentru altcineva? Ai plâns vreodată pentru altcineva? Ai plâns pentru fiul tău care este ucis în război? Ai plâns, dar acele lacrimi vin din mila față de tine însuți sau ai plâns pentru că o ființă umană a fost ucisă? Dacă ai plâns din autocompătimire, lacrimile tale nu au nicio semnificație, deoarece ești îngrijorat doar de tine. Dacă plângi deoarece ai fost lipsit de cineva în care ai investit o mare afecțiune, nu a fost cu adevărat o mare afecțiune. Când plângi pentru fratele tău care moare, plângi pentru el? Este foarte ușor să plângi pentru tine, deoarece el s-a dus. Aparent plângi pentru că inima ta este atinsă, dar nu este atinsă de el; este atinsă doar de mila de sine și de autocompătimirea care te cuprinde și te face monoton, tern și stupid.
Atunci când plângi pentru tine, aceasta este iubire? – plângând pentru că ești singur, pentru că ai fost părăsit, pentru că nu mai ești puternic, plângându-ți soarta, mediul social – mereu cu ochii în lacrimi? Dacă ai înțeles acest lucru, adică dacă ai venit în contact cu el în mod direct, cum ai atinge un copac, un stâlp sau o mână, atunci vei vedea că durerea este auto-creată, suferința este creată de gândire și este un rezultat al timpului. În urmă cu trei ani îl aveam pe fratele meu, acum el este mort, sunt singur, este dureros, nu este nimeni care să-mi țină companie, și asta îmi umple ochii de lacrimi.
Poți vedea cum toate acestea se întâmplă în interiorul tău, dacă le urmărești. Poți vedea deplin, complet, dintr-o singură privire; nu este necesar un timp de analiză pentru asta. Puteți vedea într-o clipă întreaga structură și natura acestui lucru mic, inferior, numit „EU” – lacrimile mele, familia mea, neamul meu, credința și religia mea – toată această urâțenie, totul este în tine. Când vezi cu inima, nu cu mintea, atunci când vezi totul foarte profund, din inima ta, atunci ai găsit cheia care pune capăt suferinței tale. Suferința și iubirea nu pot merge împreună, dar lumea creștină a idealizat suferința, punând-o pe o cruce și închinându-se acesteia, sugerând faptul că nu poți scăpa de suferință decât prin această singură ușă – și aceasta este întreaga structură de exploatare religioasă a societății.
Așa că, atunci când te întrebi ce este iubirea, este posibil să fii prea speriat pentru a vedea răspunsul. Asta ar putea însemna o revoltă totală; s-ar putea destrăma familii; ai putea descoperi că nu-ți iubești soția sau soțul și copiii – nu-i așa? – este posibil să dorești să distrugi casa pe care ai construit-o, niciodată să nu te mai poți întoarce la templu.
Dar, dacă totuși doriți să aflați, veți vedea că frica nu este iubire, dependența nu este iubire, gelozia nu este iubire, posesivitatea și dominația nu sunt iubire, responsabilitatea și datoria nu sunt iubire, mila pentru tine însuți nu este iubire, chinul de a nu fi iubit nu este iubire. Iubirea nu este opusul urii, mai mult decât este umilința opusul vanității. Așa că, dacă puteți elimina toate acestea, nu prin forță, ci îndepărtându-le precum ploaia spală praful adunat de mai multe zile pe o frunză, atunci, probabil, veți descoperi această stranie floare după care omul mereu tânjește.
Dacă nu ai iubire – nu doar mici picături, ci din abundență – dacă nu ești plin de aceasta, lumea va merge spre dezastru. Intelectual, știi că unitatea omenirii este esențială și că iubirea este singura cale, dar cine te va învăța cum să iubești? Există vreo autoritate, vreun sistem, vreo metodă care să îți spună cum să iubești? Dacă cineva îți spune că aceasta nu este iubire, poți spune: voi practica iubirea? Mă voi așeza și, zi de zi, mă voi gândi la asta? Voi practica blândețea și mă voi strădui să acord atenție celorlalți? Vrei să spui că te poți autodisciplina pentru a iubi, că îți vei putea exercita voința pentru a iubi? Atunci când îți vei exercita disciplina și voința pentru a iubi, iubirea iese pe fereastră. Prin practicarea unor metode sau sisteme pentru a iubi, ai putea deveni extraordinar de inteligent sau mai amabil, ai putea atinge o stare de nonviolență, dar toate acestea nu au nimic de-a face cu iubirea.
În această lume pustiită, nu există iubire, deoarece plăcerea și dorința de a juca roluri mărețe predomină. Însă, fără iubire, viața ta zilnică nu are niciun sens. Și nu poți iubi dacă nu există frumusețe. Frumusețea nu este ceva ce vezi – nu este un copac frumos, o imagine frumoasă, o clădire sau o femeie frumoasă. Frumusețea există doar atunci când mintea și inima cunosc ce este iubirea. Fără iubire și acest sentiment de frumusețe, nu există virtute, iar tu știi foarte bine că, prin ceea ce vreți să îmbunătățiți societatea sau să hrăniți săracii, veți crea doar mai multă nenorocire. Fără iubire, există doar urâțenie și sărăcie în inimă și în minte. Dar, atunci când există iubire și frumusețe, orice faci este corect; tot ce faci este în ordine. Dacă știi cum să iubești, atunci poți face ceea ce îți place, deoarece ai rezolvat toate celelalte probleme.
Deci, ne întrebăm: ne putem deschide mintea față de iubire fără disciplină, fără gândire, fără constrângere, fără nicio carte, profesor sau lider – la fel cum suntem deschiși față de un apus de soare minunat?
Mi se pare că un lucru este absolut necesar, și acesta este pasiunea fără motiv – pasiunea care nu este rezultatul unui angajament sau atașament, pasiunea care nu este poftă. Un om care nu știe ce este pasiunea nu va cunoaște niciodată iubirea, deoarece iubirea poate veni în ființă doar atunci când există un total abandon de sine.
O minte care caută nu este o minte pasionată, iar singura modalitate de a găsi iubirea este fără a o căuta – trebuie să ajungi la ea ca un inocent, și nu ca un rezultat al unui efort sau al unei experiențe. Astfel, iubirea pe care o vei descoperi este nepieritoare; această iubire este atât personală, cât și impersonală; este atât unică, cât și multiplă. Este ca o floare al cărei parfum îl putem mirosi sau ignora. Această floare este pentru toată lumea – pentru cel care face efortul de a-i inspira parfumul și pentru cel care doar o privește cu plăcere. Dacă cineva este foarte aproape de ea, în grădină, sau foarte departe, este aceeași floare, deoarece ea este plină de parfum și, prin urmare, îl împarte cu toată lumea.
Iubirea este ceva nou, proaspăt, viu. Ea nu are nici ieri, nici mâine. Aceasta este dincolo de turbulențele gândirii. Doar mintea inocentă cunoaște ce este iubirea, iar mintea inocentă trăiește într-o lume care nu este inocentă. Găsirea acestui lucru extraordinar, pe care omul l-a căutat la nesfârșit prin sacrificiu, prin cult, prin relații, prin sex, prin orice formă de durere și plăcere, este posibilă doar atunci când gândirea se înțelege pe sine și ajunge, în mod natural, la sfârșit. Atunci iubirea nu are opus, atunci iubirea nu are niciun conflict.
Ați putea întreba: “Dacă descopăr această iubire, ce se întâmplă cu soția mea, cu copiii și familia mea? Ei trebuie să aibă siguranță.” Puneți o astfel de întrebare când nu ați ieșit încă din câmpul gândirii, dincolo de câmpul conștiinței. Atunci când sunteți dincolo de acest câmp, nu veți mai pune această întrebare, deoarece veți ști ce este iubirea, în care nu există gândire și, prin urmare, nici timp. Puteți citi despre asta, hipnotizat și încântat, dar în realitate, a merge dincolo de timp și gândire – ceea ce înseamnă a merge dincolo de suferință – înseamnă să fii conștient de faptul că există o dimensiune diferită numită iubire.
Dar nu știi cum să ajungi la acest izvor extraordinar – deci ce faci? Dacă nu știi ce să faci, nu faci nimic, nu-i așa? Absolut nimic. Atunci, în interior, ești total liniștit, tăcut. Înțelegi ce înseamnă asta? Aceasta înseamnă să nu cauți, să nu dorești, să nu urmărești; să nu existe niciun centru, nimic. Atunci ceea ce există este iubire.
Întrebare: Ce este iubirea?
Krishnamurti: Vom descoperi iubirea prin înțelegerea a ceea ce ea nu este. Deoarece iubirea este necunoscutul, cunoașterea ei trebuie să vină prin negarea a ceea ce este cunoscut. Necunoscutul nu poate fi descoperit de o minte plină de cunoștințe. Ceea ce urmează să facem este să descoperim ceea ce este cunoscut, observându-l pur și simplu: doar observând, privind cu detașare, fără a condamna sau justifica. Astfel, mintea se eliberează de cunoscut, iar atunci vom ști ce este iubirea. Deci, iubirea trebuie abordată prin negarea a ceea ce nu este, nu pe calea afirmației sau a definiției.
Ce este iubirea pentru cei mai mulți dintre noi? Ce înțelegem când spunem că iubim pe cineva? În esență, că posedăm acea persoană. Din această posesivitate apare gelozia, pentru că, dacă aș pierde acea persoană, m-aș simți gol, pierdut. De aceea am legalizat posesia, pentru a mă agăța de el sau de ea. Din această posesivitate apar gelozia, teama și nenumărate conflicte. Cu siguranță, această posesivitate nu este iubire, nu-i așa?
Evident, iubirea nu este sentiment. A fi sentimental, a fi emoțional, nu înseamnă a iubi, deoarece sentimentalismul și emoția sunt simple senzații. O persoană religioasă care plânge pentru Iisus sau Krishna, pentru un guru sau pentru altcineva, este doar o persoană sentimentală, emoțională. Acestea se complac în senzații, care sunt un proces al gândirii, iar gândirea nu este iubire. Gândirea este rezultatul senzațiilor; deci persoana care este sentimentală sau emoțională nu poate cunoaște iubirea.
Nu suntem, oare, și noi emoționali și sentimentali? Sentimentalismul și emotivitatea sunt doar forme de autoexprimare, de expansiune a ego-ului. A fi foarte emotiv nu înseamnă a iubi, deoarece o persoană sentimentală poate deveni crudă atunci când nu primește un răspuns la sentimentele sale sau când acestea nu au niciun rezultat. O persoană emoțională poate instiga la ură, la război, la măcel. Un om sentimental care își trăiește credința sau religia, cu siguranță, nu știe ce este iubirea.
Iubirea este iertare? Ce implică iertarea? Tu mă insulți, iar eu am resentimente pe care nu le uit. Apoi, fie din obligație, din căință sau pentru că regret, spun „Te iert”. Mai întâi eu rețin, iar apoi resping. Ce înseamnă asta? Înseamnă că tot eu sunt figura centrală. Eu sunt mereu mai important, și nu cel care presupunem că l-am iertat; eu sunt cel care iartă pe cineva. Atâta timp cât există atitudinea de a ierta, eu sunt important, nu omul care, presupunem, m-a insultat.
Astfel, atunci când am acumulat resentimente și neg aceste resentimente numindu-le iertare, aceasta nu este iubire. Un om care iubește, în mod evident, nu are niciun fel de dușmănie și este indiferent față de sentimente. Simpatia, iertarea, relația de posesivitate, gelozia și teama – toate acestea nu sunt iubire. Toate acestea sunt dictate de minte, nu-i așa? Și atâta timp cât mintea este arbitru, nu există iubire, deoarece mintea nu poate ieși din limitele posesivității, indiferent de forma în care se manifestă. Mintea nu poate decât corupe iubirea; ea nu poate da naștere iubirii sau frumuseții. Poți scrie un poem despre iubire, dar acesta nu este iubirea.
Evident, nu există iubire atunci când nu există respect real, când nu-l respecți pe celălalt, fie că-ți este slujitor sau prieten. Nu ai remarcat că nu ești respectuos, amabil, generos cu cei considerați inferiori? Ai respect pentru cei superiori, pentru șeful tău, pentru miliardari, pentru oamenii cu case luxoase și titluri, pentru cei care îți pot oferi o poziție mai bună, un loc de muncă mai bun, de la care poți obține ceva. Dar te porți urât cu cei aflați „mai jos” decât tine; pentru ei ai un limbaj special.
Prin urmare, atunci când nu există respect, nu există nici iubire. Dacă nu există îndurare, milă, iertare, nu există iubire. Și, cum cei mai mulți dintre noi se află în această stare, nu avem iubire. Nu suntem nici compătimitori, nici respectuoși, nici milostivi, nici generoși. Suntem posesivi, dominați de sentimente și emoții care se pot transforma foarte ușor în mijloace de a ucide, de a produce măcel sau în cine știe ce acte nebunești sau inconștiente. Ce au toate acestea în comun cu iubirea?
Poţi cunoaste iubirea doar atunci când toate aceste tendinţe au dispărut, au ajuns la final, numai atunci când nu mai eşti posesiv, doar atunci când nu vei mai fi doar emoţional şi sentimental în devoţiunea ta. O astfel de devoţiune se reduce la implorare, la rugăciune, este o altă formă de a cere. Omul care se roagă, nu cunoaşte adevărata iubire. Atâta timp cât eşti posesiv, cât urmăreşti un scop, un rezultat, prin devotament, prin rugăciune, care se reduce la sentiment şi emoţie, nu există iubire.
Evident nu există iubire în lipsa respectului. Poţi afirma că eşti respectuos dar respectul tău este doar pentru superiori, este doar un respect care vine din interes sau din frică. Dacă ai simţi cu adevărat respectul, atunci ai fi respectuos, de la cel mai mic şi până la aşa-numitul cel mai înalt; când nu-l aveţi, nu există iubire. Cât de puţini dintre noi sunt generoşi, iertători, compasivi! Sunteţi generoşi doar atunci când urmăriţi un interes, când puteţi primi ceva în schimb.
Când toate acestea dispar, când toate acestea nu-ţi mai ocupă mintea, când lucrurile minţii nu-ţi umplu inima, atunci vine iubirea. Şi iubirea este singura care poate vindeca şi transforma actuala nebunie şi demenţă din lume, nu sistemele, nici teoriile, fie ele de dreapta sau de stânga. Nu poţi iubi cu adevărat decât atunci când nu mai eşti posesiv, invidios, lacom; când eşti respectuos, când ai înţelegere şi compasiune, când ai consideraţie reală pentru soţia şi copii tăi, pentru apropiaţi şi servitori, pentru toţi oamenii.
Iubirea nu poate fi gândită, nu poate fi cultivată, nu poate fi practicată. Practica iubirii, a fraternităţii, este încă în domeniul minţii, prin urmare aceasta nu este iubire. Când toate acestea s-au oprit, când au ajuns la final, atunci în fiinţă vine iubirea, atunci vei şti ce înseamnă să iubeşti.
Atunci iubirea nu este cantitativă ci calitativă. Nu spune “Eu iubesc întreaga lume” decât atunci când ştii cum să iubeşti ceva, când ştii să iubeşti întregul. Dacă noi nu putem iubi pe cineva, iubirea noastră pentru umanitate este fictivă. Iubirea ta nu este pentru unul sau mai mulţi; este doar iubire. Doar atunci când există iubire, toate problemele pot fi rezolvate, şi atunci putem cunoaşte bucuria, fericirea şi extazul.
Cartile lui Jiddu Krishnamurti se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.
