Jonathan Black – Reforma, Misticismul și Războiul Secret al Societăților
|
Getting your Trinity Audio player ready...
|
În anul 1517, papa a decis să reia vânzarea indulgențelor pentru a putea plăti construcția unei noi bazilici dedicate Sfântului Petru la Roma. Avea să fie cea mai frumoasă și mai opulentă construcție din lume. Martin Luther, învățător în Wittenberg, și-a expus argumentele împotriva acestui procedeu pe ușa bisericii din localitate, care funcționa ca panou de informații pentru comunitate.
Când gestul lui i-a atras o bulă papală de excomunicare, Luther a ars documentul în fața unei mulțimi admirative. „Aceasta este poziția mea“, a declarat el. Europa Nordică, îndeosebi Germania, era animată de tulburări crescânde, de respingerea supunerii necondiționate și de o năzuință către libertatea spirituală. Eroul zilei, Luther, a scăpat de arderea pe rug, protejat fiind de un senior local, și odată ce tot mai mulți lideri germani i s-au alăturat în protestul său împotriva exceselor papalității, s-a născut protestantismul.
Unii l-au perceput pe Luther ca pe o reîncarnare a lui Ilie, despre care Maleahi și Ioachim profețiseră că va reveni să vestească o nouă eră.
Luther cunoștea bine gândirea mistică și învățăturile lui Eckhart și Tauler. Cel mai bun prieten și colaborator literar al său era ocultistul Philip Melanchthon, nepot al renumitului cabalist Reuchlin. Melanchthon era un susținător al astrologiei și scrisese o biografie a lui Faust. Luther însuși întreținea o strânsă comunicare cu lumile spirituale, auzea voci care-i îndrumau și, o dată, a aruncat cu o călimară într-un demon care-și bătea joc de el.
Dar a fost el oare un inițiat al societăților secrete? Există în acest sens indicii interesante. La un moment dat s-a referit la el însuși ca la un „maestru trecut“, o expresie pe care ar putea-o folosi la adresa sa inițiatul de un anumit nivel al unei societăți francmasonice. Vorbea în termeni apreciativi despre alchimie, lăudând-o pentru „alegoria și înțelesul ei secret“ și recunoscând că deținuse un rol în renașterea omenirii. De asemenea, interesul unor comentatori a fost stârnit de faptul că Luther a adoptat ca simbol roza. Dar trandafirul său cu cinci petale, conținând o cruce mică, nu este mistica roză roșie a rozacrucienilor, țintuită pe marea cruce a materiei pentru a o transforma. Și nu există motive pentru a presupune că Luther considera că roza sa are o semnificație ascunsă legată de fiziologia ocultă.
Deși fusese unul dintre primii susținători ai lui Luther, Paracelsus a fost dezamăgit atunci când acesta și-a promulgat doctrina predestinării, care pentru magul elvețian nu era altceva decât vechiul elitism roman sub un alt nume. Mai mult decât atât, Paracelsus era un pacifist, iar Luther, deși nu a fost direct responsabil pentru masacrarea catolicilor, survenită după accederea lui la putere, ar fi putut s-o împiedice. Ajuns la putere pe culmea unui val de entuziasm și fervoare mistică, odată ce s-a văzut acolo a început să se teamă că acestea îi periclitează autoritatea și tot ceea ce realizase până atunci. Morbid și paranoic, nu părea dornic să oprească persecuțiile făcute în numele lui.
Rozacrucienii ar trebui priviți ca fiind aripa de extremă stânga a Reformei, iar modul în care Biserica Luterană s-a aplecat asupra lor este evident în povestea lui Jakob Böhme.
Mysterium Magnum, un comentariu al Genezei semnat de Böhme, a deschis amețitoare perspective privind semnificația ei secretă, cabalistică, și a aprins imaginația populară în epoca protestantismului, mai cu seamă grație influenței exercitate asupra Paradisului pierdut al lui John Milton. Descrierile detaliate ale fiziologiei oculte a corpului uman constituie cea mai limpede dovadă a existenței unei tradiții occidentale independente a chakrelor înainte de influxul de învățături orientale, survenit în secolul al XVIII-lea. Böhme face totodată o prezentare detaliată a corespondențelor dintre corpurile cerești pe de o parte și plante și minerale pe de alta, corespondență sugerată anterior mai schematizat de Agrippa și Paracelsus.
Toate acestea sunt cu adevărat uluitoare dacă ne gândim că Jakob Böhme era aproape complet lipsit de educație. Din unele puncte de vedere, a fost anticipat de interpretarea pe care Fludd a oferit-o Bibliei, conform căreia creația a decurs sub forma unei serii de separări alchimice; nu există însă nicio dovadă că el ar fi citit lucrările acestuia.
Născut în anul 1575 într-o familie analfabetă, Jakob Böhme a devenit ucenic de cizmar. Într-o zi, în atelier a venit un necunoscut, a cumpărat o pereche de ghete și, când să plece, l-a strigat pe Jakob pe nume, cerându-i să-i urmeze în stradă. Tânărul s-a mirat că străinul îi știe numele, dar a fost și mai uimit când acesta l-a fixat cu o privire pătrunzătoare și i-a spus: „Jakob, ești încă mic, dar va veni vremea când vei fi mare și lumea va fi mișcată de tine. Citește Sfintele Scripturi, în care vei găsi alinare și învățătură, căci va trebui să înduri multe nenorociri și sărăcie și vei fi persecutat. Dar dovedește-te curajos și perseverează, fiindcă Dumnezeu te iubește. “ Apoi necunoscutul s-a întors și a plecat, iar Jakob nu l-a mai văzut niciodată. Scurta întâlnire cu el l-a impresionat însă profund.
A devenit mult mai serios, într-un mod pe care unii l-au considerat deconcertant. Când meșterul l-a dat afară, a început să muncească din greu ca vânzător ambulant și în cele din urmă și-a deschis propria sa prăvălie.
Într-o zi, ședea în bucătărie, când o rază de soare reflectată pe o bucată de metal l-a orbit. Pentru o vreme, totul în jurul lui a devenit neclar. Apoi, treptat, masa, mâinile lui, pereții, toate au devenit transparente. Și-a dat seama că, deși în mod obișnuit considerăm că aerul este transparent, el e de fapt cețos, fiindcă acum îl vedea devenind cu adevărat transparent, ca atunci când se înseninează, și dintr-odată, noi lumi spirituale s-au deschis în fața lui, în toate direcțiile. A văzut că întreg trupul lui era transparent și a înțeles că se uita la sine însuși în jos, că centrul conștiinței sale ieșise în afara corpului și că se putea mișca liber în lumile spirituale.
Astfel, Jakob Böhme a putut să străbată ierarhiile spirituale în viață fiind, așa cum făcuseră Sfântul Pavel, Mahomed și Dante înaintea lui.
Böhme nu avea un fizic impresionant, fiind scund și cu fruntea joasă, dar ochii săi albaștri deosebiți începuseră acum să strălucească, aprinși de o luminozitate specială. Oamenii care îl întâlneau erau impresionați de capacitatea lui de a le întrevedea trecutul și viitorul. Uneori putea vorbi în diferite limbi, din diverse regiuni ale lumii și din perioade diferite.
Cea de-a doua iluminare a sa s-a produs atunci când se plimba pe câmp. Deodată, a simțit că poate experimenta direct misterul creației. După aceea avea să scrie: „într-un sfert de oră, am văzut și am știut mai multe decât dacă aș fi mers la universitate ani îndelungați. “ Ceea ce experimentase nu-i contrazicea convingerile luterane, bazate pe Biblie, ci le clarifica și le limpezea, oferindu-i noi niveluri ale semnificației.
Scrierile sale se remarcă însă prin descrierea acestor învățături în termenii experienței personale, nemijlocite. Böhme și-a scris prima lucrare, Aurora, ca pe un aide-mémoire la una dintre experiențele sale mistice, dar când un nobil din regiune a văzut-o, a ordonat să i se facă mai multe copii. Una dintre acestea a ajuns în mâinile pastorului din Goelitz. Invidios poate pe cineva care cunoștea lumile spirituale mult mai bine decât el însuși, pastorul a început să-i persecute pe autorul cizmar. L-a acuzat de erezie, amenințându-l cu închisoarea și în cele din urmă l-a alungat din oraș, spunându-i că altfel va fi ars pe rug.
La scurtă vreme după acest exil, Böhme și-a chemat fiul, pe Tobias, la căpătâiul său, întrebându-l dacă el auzea muzica aceea minunată și rugându-l să deschidă fereastra pentru ca toți să poată auzi mai bine. După o vreme, a spus: „Deci acum mă duc în paradis“, a suspinat adânc și a murit.
La întrebarea „Unde se duce spiritul după moarte? “ Böhme dăduse odinioară un răspuns ce amintea de Zen-ul teutonic al lui Eckhart: „Nu are nevoie să se ducă nicăieri. Spiritul are raiul și iadul înlăuntrul lui. Raiul și iadul sunt unul în celălalt și sunt ca nimic unul pentru altul. “
Böhme și pastorul din Goelitz se priviseră, de la un capăt la celălalt al satului, fără a se înțelege reciproc. Ei reprezentau două forme de conștiință complet diferite. În celălalt capăt al lumii, dezgustul și intoleranța care apar atunci când se întâlnesc două tipuri de conștiință total diferite s-au manifestat la o scară mult mai amplă și mai tragică.
Drumul deschis de Cristofor Columb a fost urmat de oameni mai puțin idealiști. În anul 1519, Hernán Cortés naviga în golful Yucatan, stabilindu-și pe coastă o bază pe care a numit-o Veracruz. El și însoțitorii săi spanioli auziseră zvonuri despre comorile fabuloase ale aztecilor, dar tot au fost uimiți când un trimis al conducătorului acestora, Montezuma, a sosit la bază aducând daruri. Printre acestea se aflau o imagine a Soarelui mare cât roata de căruță și reprezentări din argint, chiar mai mari, ale Lunii, un coif plin până la buză de granule din aur și o cunună din penele păsării „quetzal“.
Trimisul a explicat că acestea erau darurile pe care stăpânul său, Montezuma, i le oferea marelui zeu Quetzal Coatl ; zeul, a continuat trimisul, părăsise Pământul cu mult timp înainte și acum sălășluia în Lună.
Conchistadorii și-au dat seama că Hernán Cortés, având pielea albă, barbă și coiful pe cap, semăna probabil cu reprezentările profetice ale lui Quetzal Coatí. Printr-o coincidență, după părerea lor, ei sosiseră exact atunci când profețiseră astrologii azteci că se va întoarce zeul Quetzal Coatí.
Unele dintre aceste splendide și delicate obiecte aztece aveau să fie trimise în Europa, unde le-a văzut mai târziu Albrecht Dürer. Ingeniozitatea și delicatețea cu care erau lucrate, a declarat el, i-au făcut inima să cânte. Dar însoțitorii lui Cortés aveau alte gânduri, mai puțin elevate. Când au ajuns în capitala aztecă, Tenochtitlan (astăzi Mexico City), au constatat că orașul se află în mijlocul unui lac întins, accesibil doar prin intermediul unor poduri înguste, artificiale, ce puteau fi apărate cu ușurință. Dar Montezuma le-a ieșit în întâmpinare, s-a înclinat în fața lui Cortés și i-a invitat să intre în oraș. Cortés plănuise să-i răpească pe conducătorul aztec, să ia recompensa cerută și să fugă cu ea, dar când oamenii săi au zărit aurul aflat în palat, n-au mai avut răbdare și l-au ucis pe Montezuma. Din cauza acestei stupidități, nu au mai putut fugi decât după o îndelungată luptă. Acesta a fost începutul unuia dintre cele mai sângeroase episoade din istorie.
Conchistadorii auziseră vorbindu-se despre o sursă secretă de aur și despre un rege aurit, El Dorado, care în fiecare dimineață se îmbăia în aur lichid. Walter Raleigh, care a căutat și el orașul acestui rege fabulos, scria despre „imperialul El Dorado, acoperit cu aur“.
Rivalul lui Cortés, Francisco Pizarro, a navigat spre Peru, cu gândul să jefuiască o țară întreagă, cu zeci de mii de locuitori, bazându-se pe o armată de numai două sute de oameni.
Aidoma lui Cortés, l-a răpit pe rege, după ce s-a oferit să-l întâlnească neînarmat. Drept răscumpărare, a cerut o încăpere plină până la tavan cu aur. Vreme de patru săptămâni, localnicii au adus platouri, cupe și alte obiecte fin lucrate, dar când încăperea era aproape plină, spaniolii au pretins că înțelegerea fusese alta: s-o umple cu lingouri de aur. Și au început să topească artefactele, pentru a face mai mult loc.
În cele din urmă, la fel ca în cazul lui Cortés, oamenii lui Pizarro au devenit nerăbdători și l-au ucis pe rege. Ostilitățile au izbucnit. Când mica armată a spaniolilor a pătruns în capitală, a găsit palate cu zidurile din aur, mobilier din aur, platoșe, statui de zei și animale din aur. Era chiar și o grădină artificială, în care copacii, florile și animalele erau confecționate din aur, plus un câmp de nouăzeci pe o sută optzeci de metri în care fiecare fir de porumb era din argint, având știuleții din aur.
Se estimează că o sută de mii de azteci au fost uciși în bătălia pentru Tenochtitlan, în vreme ce de partea conchistadorilor au pierit doar câțiva oameni. S-a aproximat de asemenea că, în cursul cuceririi spaniole, au murit circa două milioane de localnici.
Băștinașii nu aveau să fie însă întotdeauna la fel de ușor de măcelărit. După o vreme, au adoptat și ei mentalitatea mincinoasă a europenilor și astfel conchistadorii au început să înregistreze pierderi mai serioase.
Spaniolii nu au izbutit să găsească nici El Dorado, nici mine sau alte surse ale aurului aflat din abundență în și în jurul capitalelor, însă aurul provenit din America de Sud a fost suficient pentru a finanța Contrareforma. Alimentată de Spania și pusă în aplicare în mare măsură de Inchiziția spaniolă, Contrareforma a instituit obligativitatea participării la slujba religioasă. În serviciul ei lucrau însă deopotrivă forțe oculte și confrerii inițiatice.
Cea mai vastă bibliotecă de literatură ocultă se află la Vatican. Biserica nu a crezut niciodată că științele oculte nu funcționează, ci doar a vrut să dețină controlul exclusiv asupra lor. Sociologii au considerat că puterea pe care religia o exercită asupra oamenilor are la bază capacitatea ei de a explica dimensiunile necunoscute, misterioase, ale vieții și a ține astfel temerile la distanță. Religia trebuia să pară capabilă să stăpânească forțele întunecate ale spiritelor, care uneori pătrund în lumea materială.
În nordul Europei, mulți porniseră în căutări spirituale în afara catolicismului roman. Spania era galvanizată de un misticism deopotrivă întunecat și periculos, care opera însă în cadrul Bisericii.
Tereza s-a născut la Avila, lângă Madrid, în anul 1515, probabil într-o familie de evrei convertiți, și a fugit de acasă pentru a intra într-o mănăstire de călugărițe. Acolo, bolnavă fiind, își pierdea conștiința de zi cu zi și intra într-o stare mistică. Fiindcă acest lucru se repeta, Tereza s-a folosit de manualele misticilor medievali și de textele lui Ramón Lull pentru a învăța cum să abordeze experiența mistică prin care trecea.
Extazul mistic al Terezei, survenit la întâlnirea cu un serafim, a fost imortalizat de Bernini, marele artist inițiat al Contrareformei. „Nu era înalt, ci scund și minunat de frumos. În mâinile lui se afla o suliță lungă, de aur, și în vârful ei părea a arde un mic foc [… ] și a înfipt-o de mai multe ori în inima mea [… ] a scos spada, lăsându-mă înflăcărată de dragostea miraculoasă a lui Dumnezeu [… ] atât de ațâțător de dulce este această cea mai mare durere. “ Din text se degajă impresia explicită a unui extaz sexual, impresie ce invită la o comparație cu practicile sexuale magice ale societăților mistice din perioada respectivă. Aceste practici constituie unele dintre cele mai strict păzite secrete ale tradiției ezoterice și le vom examina în capitolul 25.
Jurnalul spiritual al Terezei amintește și de o ascensiune a spiritului ce face trimitere la relatările cabaliste privind arborele sefirotic. De asemenea, sunt descrise experiențe extracorporale și organele de viziune spirituală ale sufletului, chakrele, pe care ea le numește „ochii sufletului“. Dar cu toate că scrierile ei ar putea avea la bază cunoașterea Cabalei, frapantă este relatarea unei experiențe personale nemijlocite și o înțelegere a modului de funcționare a lumii spiritelor rar întâlnită în afara Indiei. Nu există în scrierile ei nici un element neautentic sau vreun artificiu literar.
Stările spirituale extreme ale Sfintei Tereza induceau uneori fenomene supranaturale, printre care și frecvente levitații. Acestea au fost observate de numeroși martori, călugărițele depunând eforturi pentru a o împiedica să se ridice.
Ar fi o greșeală să presupunem că experiența levitației este în mod necesar una binecuvântată. Tereza spunea că este „suspendată între cer și pământ, fără a primi alinare nici de la unul, nici de la celălalt“. Există aici un anumit sentiment de singurătate, de ariditate spirituală, care fusese prezis de Eckhart și care avea să primească cea mai rafinată și mai definitorie exprimare prin elevul Terezei, Sfântul Ioan al Crucii.
Fiindcă trăim într-o epocă în care experiențele spirituale sunt rare, există pericolul de a percepe relatările Sfintei Tereza sau ale lui Ioan al Crucii ca pe niște simple alegorii, ca pe o prezentare idealizată a unor simțiri subtile sau chiar ca pe o descriere a unor banale schimbări de dispoziție exprimate în termeni visători. Dar Noaptea întunecată a Sufletului, pe care Ioan al Crucii a consemnat-o în scris după o perioadă petrecută în închisoare, în izolare, nu redă dispoziții sufletești anormale, ci o stare de conștiință alterată, o alterare a facultăților mentale atinsă prin ingerarea de substanțe halucinogene.
Spaniolii se aruncau în brațele morții. Lucrările misticilor, scriitorilor și artiștilor spanioli sugerează că ei păstrau în minte imanența morții nu într-un mod teoretic, ci într-unul intens existențial. O vedeau croindu-și drum în jurul lor și prin ei, fiind gata să se ia la trântă cu ea. Riscau să fie înfrânți, pentru a-i smulge dintre fălci ceea ce este mai prețios în viață. Acest spirit spaniol și-a găsit o expresie electrizantă în Noaptea întunecată a Sufletului, scrisă de Sfântul Ioan al Crucii. Am vorbit anterior despre moartea mistică, acel stadiu al procesului de inițiere prin care trebuie să treacă orice aspirant. După primele manifestări liniștitoare și iluminatoare ale spiritului, candidatul este azvârlit într-o stare de profundă suferință. Nu se îndoiește că urmează să moară, dar mai mult, este sigur că Dumnezeu l-a părăsit și că întregul univers îl consideră abject. De fapt, nici nu mai vrea nimic altceva decât semiexistența obscură care îi este prezentată.
Dacă Ioan descrie această experiență în termeni pe care astăzi îi recunoaștem cu ușurință, motivul este, în parte, acela că el a contribuit la conturarea limbajului folosit de noi pentru a descrie începutul călătoriei pe care spiritul o face în purgatoriu – sfera Lunii. În relatarea lui Ioan există un nivel de semnificație profetică. El anticipa o epocă istorică în care omenirea încarnată, în ansamblul său, va trebui să treacă prin propria sa Noapte întunecată a Sufletului.
Dar cea mai ilustrativă formă de ocultism în ceea ce avea să fie numit Contrareformă a fost reprezentată, probabil, de iezuiți.
Ignatius de Loyola a fost soldat de meserie, dar când piciorul drept i-a fost strivit în cursul unui asediu la Pamplona, a fost exclus din armata spaniolă. În perioada de convalescență, în vreme ce citea o carte despre viețile sfinților, și-a dat seama care este vocația lui religioasă. Așa se face că în anul 1534, studiind la Paris, a strâns în jurul lui câțiva colegi studenți, formând o confrerie a celor ce aveau să devină cei mai disciplinați soldați ai Bisericii.
În anul 1540, papa a recunoscut ordinul intitulat Societatea lui Isus. Iezuiții urmau să fie elita intelectuală a Bisericii, spionajul ei militar, devotați ei până la moarte, vânând ereziile și accesul nepermis în lumile spirituale. Ei au devenit totodată misionarii papei, instituind un sistem riguros de educație menit să-i orienteze pe cei tineri spre Roma și să le insufle supunerea față de ea. De asemenea, au înregistrat succese remarcabile ca misionari în America de Sud și Centrală, dar și în India.
Ignatius de Loyola a conceput tehnici și metode de atingere a stărilor de conștiință alterată, care includeau exerciții de respirație, privarea de somn, meditația asupra unui craniu, antrenamentul pentru visarea lucidă și pentru o imaginație activă. Aceasta din urmă presupunea construirea unei imagini mentale elaborate, senzitive, pe care un spirit neîntrupat s-o poată locui, un proces numit de rozacrucieni „construirea unei colibe lângă palatul înțelepciunii“.
Exercițiile lui Loyola prezintă însă o caracteristică aparte subtilă, dar importantă. În vreme ce tehnicile rozacruciene erau menite să faciliteze o colaborare pe baza liberei gândiri și a liberei voințe cu ființe din ierarhiile superioare, exercițiile spirituale concepute de Ignatius de Loyola aveau rolul de a amorți voința și de a induce o stare de supunere necondiționată, aidoma celei a unui soldat. „Ia, Doamne, primește toate amintirile mele, toată înțelegerea și toată voința mea, tot ce am. “
În Occident, librăriile ezoterice sunt dominate de literatura ezoterică hindusă, budistă și a altor culturi orientale, dar “Exercițiile spirituale ale lui Ignatius de Loyola constituie cea mai populară și mai des publicată culegere de tehnici ezoterice din tradiția vestică. În anul 1985 a fost publicată anonim o carte intitulată Meditații despre tarot, care a stârnit agitație în cercurile ezoterice, deoarece demonstra într-o modalitate erudită că tarotul și cărțile sale sugerează existența unui set de convingeri din ermetism, Cabală, filozofiile orientale și creștinismul catolic. Această carte este o veritabilă comoară de înțelepciune și tradiții ezoterice.
Mai târziu s-a aflat că autorul ei este Valentine Tomberg, care fusese inițiat de Rudolf Steiner, dar a renunțat la antropozofia acestuia, convertindu-se la catolicism. Scopul fundamental urmărit de Meditații despre tarot— acela de a-i întoarce pe cei interesați de ezoterism înapoi în cadrul Bisericii — a devenit evident odată ce s-a aflat acest lucru. Să fi fost implicată și o anume lipsă de onestitate intelectuală? La fel ca Loyola înaintea lui, Tomberg urmărea să se asigure că Roma nu rămâne complet lipsită de inițiativă în privința chestiunilor ezoterice.
Am trecut în revistă până acum viața unor persoane ce acționau în Europa de Nord, mai mult sau mai puțin în izolare: Eckhart, Paracelsus, Dee, Bohme. Avem însă dovezi privind existența unei rețele, a unei societăți secrete de tipul celei a rozacrucienilor? Dispunem de indicii documentare care să susțină zvonurile referitoare la anumite confrerii secrete?
În anul 1596, un bărbat pe nume Beaumont a fost condamnat pentru practici magice de un tribunal din Angouleme, în Franța. Așa cum nota renumitul istoric francez de Thou, Beaumont mărturisise că „întreținuse legături cu spiritele aeriene și cerești, că școlile și profesorii nobilei sale arte fuseseră des în toate regiunile lumii și încă mai erau așa în Spania, la Toledo, Cordoba, Grenada și în alte locuri, că înainte vreme fuseseră bine cunoscute în Germania, dar cele mai multe dăduseră greș de când Luther sădise semințele ereziei sale și începuse să atragă atâția adepți; că în Franța și în Anglia era încă păstrată în secret, ca pe o tradiție, în familiile anumitor domni; dar că numai inițiații erau admiși la riturile sacre, fiind excluși profanii“.
Apoi, la nici treizeci de ani după acest moment, au apărut o serie de broșuri care, pretindeau ele, prezintă informații din interior. Publicate anonim la Kessel, în Germania, între anii 1614 și 1616, prima era intitulată Fama Fraternitatis (sau Zvonul Frăției) și chema la o revoluție spirituală.
A doua, Confesio Fraternitatis, relata povestea lui CRC (Christian Rosenkreuz), fondatorul confreriei, prezenta regulile pe care el le instituise și menționa că mormântul lui fusese descoperit în anul 1604.
Sub un altar fusese găsită o ușă ce ducea spre o criptă. Pe ușă se afla următoarea inscripție: După o sută douăzeci de ani voi fi deschisă. Dedesubt era un mausoleu cu șapte laturi, fiecare înaltă de doi metri și jumătate, cu un soare artificial suspendat în mijloc, deasupra unei mese rotunde. Sub masă se afla trupul neputrezit al lui CRC, înconjurat de cărți, printre care Biblia și un text de Paracelsus. Cadavrul ținea în mână un manuscris rulat, pe care se putea citi: „Din Dumnezeu suntem născuți, murim în Isus și vom renaște prin Sfântul Duh. “
Un detectiv literar perspicace ar observa că pe pagina de titlu a primului fascicul al celei de-a doua broșuri era imprimată inconfundabilă emblemă folosită de dr. Dee pentru conștiința evoluată, Monas Hieroglyphica.
Cea de-a treia broșură, Nunta chimică a lui Christian Rosenkreuz era o relatare alegorică a inițierii, un mariaj chimic magico-sexual în tradiția Hypnerotomachiei.
Publicațiile au stârnit senzație în Europa. Cine erau acești frați rozacrucieni și cine era autorul broșurilor?
Treptat, a ieșit la iveală că acesta din urmă era un tânăr pastor luteran pe nume Johannes Valentinus Andreae. Mentorul său spiritual fusese celebrul mistic Jean Arndt, discipolul lui Johannes Tauler, la rândul lui discipol al lui Meister Eckhart.
Toți cei care cunosc ideile istoriei ezoterice încearcă un sentiment de frustrare ca urmare a volumului redus de dovezi în sprijinul lor. Aproape prin definiție, funcționarea societăților secrete lasă urme firave. Dacă au succes, în exterior nu răsuflă aproape nimic. Și totuși, ideile sunt cu adevărat grandioase: societățile secrete sunt reprezentantele unei filozofii antice și universale, o filozofie coerentă, consistentă, care explică existența universului mai limpede decât oricare alta, majoritatea personalităților din istoria lumii, dacă nu toate, călăuzindu-se după ea.
Gândindu-ne la dihotomia implicată, nu putem să nu ne întrebăm dacă este într-adevăr posibil ca aceste societăți să se constituie într-o coaliție secretă a celor mai impresionante minți — sau este vorba doar de o fantezie a câtorva indivizi izolați, marginali și obscuri?
Am ajuns în periplul nostru la un punct adecvat pentru a căuta răspunsul la această întrebare, fiindcă în ultimele pagini am urmărit două tradiții strâns apropiate: tradiția în mare parte exoterică a marilor mistici, transmisă de la o generație la alta, și cea în general ezoterică, reprezentată de o serie de magicieni și ocultști, forța motoare a Reformei și totodată un șir de inițiați care fac legătura dintre Eckhart, Tauler și Arndt cu rețeaua de magi ce-i include pe Rosenkreuz, Paracelsus și Dee.
Am văzut cum, în anul 1614, aceste două tradiții s-au împletit pentru totdeauna, în persoana lui Johannes Valentinus Andreae.
Brațul ascuns al societăților secrete nu se arată des și, așa cum am văzut în cazul dizgrației în care a căzut dr. Dee, atunci când o face, se pune pe sine în pericol. Își schimbă propria natură, riscând să-și piardă puterea îndată ce apare la lumina zilei.
După ce Fama Fraternitatis a fost publicată, în anii care au urmat, rozacrucienii au ieșit din umbră în focuri de tunuri și muschete și au dus o luptă sângeroasă și fără sorți de izbândă împotriva iezuiților, pentru spiritul Europei. În istoria convențională, care s-a arătat sceptică față de manifestele rozacruciene și le-a considerat doar o fantezie, publicarea lor a marcat începutul fenomenului rozacrucian. În istoria secretă însă, manifestele au pecetluit sfârșitul adevăraților rozacrucieni… sau cel puțin începutul sfârșitului.
Publicarea lor în primele decenii ale secolului al XVII-lea a marcat totodată fondarea unei alte societăți secrete, care avea să domine afacerile mondiale până în prezent. Titlul de împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, instituit de Carol cel Mare în anul 800, era fundamentat pe idealul unui lider mondial care, având binecuvântarea papei, să mențină creștinătatea unită și să apere dreapta credință. Acest ideal își pierduse deja din strălucire la începutul secolului al XVII-lea. Nici un împărat cu acest titlu nu mai fusese încoronat între anii 1530 și 1576, când tronul a fost preluat de Rudolf al II-lea și multe dintre micile regate și principate de pe teritoriul german deveniseră protestante, fapt care contrazicea, firește, ideea unei Europe unite sub conducerea unui împărat roman.
După moartea lui Rudolf, împăratul tolerant, inteligent și orientat spre ocultism pe care dr. Dee nu izbutise să-l impresioneze, luptele pentru succesiune au atras confreria rozacruciană într-un complot. Dacă Frederick al V-lea, rozacrucian și principe renan, ar fi preluat tronul Boemiei, Europa risca să devină preponderent protestantă.
Rozacrucienii se apropiaseră de regele Iacob I al Angliei. Michael Maier, ale cărui lucrări alchimice sunt printre cele mai explicite publicate vreodată, i-a trimis o carte poștală rozacruciană. În anul 1617, Robert Fludd îi dedicase lui Iacob lucrarea sa de cosmologie ezoterică Utriusque cosmi historia, salutându-l cu un epitet considerat sacru de Hermes Trismegistus. În anul 1612, fiica lui Iacob, Elizabeth, s-a căsătorit cu Frederick. Pentru a celebra ziua nunții, la curte a avut loc o reprezentație specială cu piesa Furtuna de Shakespeare, în care fusese recent introdusă scena măștilor. Cu o mică licență poetică, am putea spune că dr. Dee era prezent și el acolo, în spirit.
Planul urmărea ca în anul 1619, când Frederick avea să plece de la Heidelberg la Praga pentru a fi încoronat, Iacob să intervină pentru a-și apăra tânărul ginere și pe mireasa acestuia de atacurile catolicilor.
Dar Iacob nu a făcut nimic când forțele lui Frederick au fost înfrânte în bătălia de la Muntele Alb. Frederick și Elizabeth s-au văzut nevoiți să fugă din Praga și, fiindcă domniseră ridicol de puțin, au rămas cunoscuți în istorie ca Regele și Regina de Iarnă.
Războiul de Treizeci de Ani a fost declanșat de Ferdinand, din dinastia catolică Habsburg, a cărei avangardă intelectuală era reprezentată de iezuiți. Habsburgii urmăreau restaurarea supremației catolice în Europa. În acest răstimp, cinci din șase sate și orașe germane au fost distruse, populația fiind redusă de la circa nouă la patru milioane de locuitori. Visul rozacrucian fusese distrus într-o cavalcadă de bigotism, torturi și măceluri. Europa Centrală era pustiită.
Dar victoria Bisericii a fost una â la Pirus. Dacă se considera cu adevărat pe sine însăși într-un război cu societățile secrete, luptând împotriva magiei negre, probabil că Biserica făcea greșeala de a crede în propria ei propagandă.
Fiindcă adevăratul dușman era cel mai vechi inamic al ei, în haine noi.
Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
