Neale Walsch – Prima concepție greșită despre Dumnezeu: Trebuie să ne temem de El
Din tot ce mi s-a spus despre Dumnezeu de-a lungul existenței mele, cel mai trist lucru pe care l-am auzit este o frază pe care o repetă la nesfârșit toți reprezentanții autorităților importante: „Să te temi de Dumnezeu“. Creștinismul abundă în asemenea admonestări. La fel și islamul. La fel și învățăturile iudaismului. Fiecare dintre aceste religii ne transmite îndemnuri precum:
„Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui! Acesta este lucru cuvenit fiecărui om.“ (Ecclesiastul 12:13); „Frica de Dumnezeu este începutul înțelep-ciunii.“ (Pildele lui Solomon 1:7); „Iar cel ce se teme de Alah va găsi o cale de mântuire.“ (Surah Talaq 65:2); „Să se teamă de Domnul tot pământul.“ (Psalmi 32:8) Și sunt mult mai multe. Având deci aceste făgăduințe, iubiților, să ne curățăm pe noi de toată întinarea trupului și a duhului, desăvârșind sfințenia în frica de Dumnezeu. (Corinteni II 7:1) Sfințenia e desăvârșită prin frica de Dumnezeu? Da, chiar asta spune învățătura.
Și nu a fost transmisă doar unui număr restrâns de oameni pioși care căutau cu râvnă „sfințenia“ la mănăstiri sau în pustietate, ci a fost răspândită pe scară largă: „Ca să cunoască toate neamurile pământului că puterea Domnului este mare și ca voi să vă temeți de Domnul Dumnezeul vostru, în toată vremea“. (Cartea lui Iosua Navi 4:24)
Iar acum urmează întrebarea cea mai importantă: Dar dacă nu trebuie să ne temem de Dumnezeu fără nici un motiv?
Schimbă asta lucrurile în vreun fel? Contează? Per ansamblu, poate avea un impact semnificativ asupra experienței noastre pe această planetă?
Da. Sigur că da. Dacă am crede că n-avem nici un motiv să ne temem de Dumnezeu, majoritatea doctrinelor religioase ar rămâne fără fundament. Religia în sine n-ar dispărea (nu cred că ideea și practica onorării impulsului natural către divinitate vor dispărea vreodată din experiența umană), însă ar rămâne doar „partea ei superioară“. Fundamentul ei – ideea că trebuie să ne temem de Dumnezeu deoarece este o divinitate furioasă, gata să ne judece, să ne condamne și să ne pedepsească – se va evapora.
Atunci va trebui să găsim un alt motiv pentru a acționa sau nu într-un anumit fel, pentru a face sau nu un anumit lucru, pentru a avea sau nu o anumită părere despre viață, despre ceilalți, despre motivul pentru care ne aflăm aici, într-un corp fizic, și despre întreaga experiență privind prezența omenirii pe această planetă.
Însă ne va lua foarte mult până ne vom convinge că nu trebuie să ne temem de Dumnezeu. Doar acesta e mesajul pe care l-am primit. Iar dacă nu a ajuns la noi în mod direct, ne-a fost repetat de atâtea ori – preluat din Scripturi și adaptat – de numeroase persoane pe care avem motive întemeiate să le admirăm.
De exemplu, David Livingstone, un erou național extrem de popular în Marea Britanie, a cărui întâlnire cu H.M. Stanley în 1871, în timp ce lucra ca misionar medical în Africa, a început cu o întrebare devenită deja istorică: „Dr.
Livingstone, presupun?“ și care a spus următoarele: „Teme-te de Dumnezeu și muncește din greu“. Sau Oswald Chambers, evanghelist scoțian și profesor de la începutul secolului XX, cunoscut în principal ca autor al lucrării religioase [Totul pentru gloria lui], care a spus: „Lucrul remarcabil în ceea ce-l privește pe Dumnezeu este că atunci când ți-e teamă de Dumnezeu, nu te temi de nimic altceva, iar când nu ți-e teamă de El, te temi de toate celelalte“.
Persoane precum Ray Comfort, pastor și evanghelist creștin contemporan, care a scris The Way of the Master [Calea maestrului] și care a spus: „Când oamenii nu se tem de Dumnezeu, se dăruiesc răului“. (Cu alte cuvinte, singurul lucru care ne împiedică să avem un comportament greșit este teama de Dumnezeu.) Sau, nu voi insista prea mult pe acest aspect, persoane precum Charles Inglis, un irlandez, primul episcop din Biserica Anglicană pentru eparhia din Noua Scoție pe la începutul secolului al XIX-lea, care a modelat ceea ce mii de clerici au realizat până la el și după, a evocat perfect vorbele din Scripturi: „Frica de Dumnezeu este una dintre primele și cele mai importante îndatoriri ale ființelor raționale“.
Așadar, de fapt, că frica de Dumnezeu este o datorie.
După experiențele mele din copilărie, catolicismul este o religie foarte prietenoasă. Tot ce trebuia să fac pentru a mă pune bine cu Dumnezeu era să particip la slujba de duminică, să primesc împărtășania în mod regulat, să respect poruncile, să urmez învățăturile Bisericii si să duc o viață pe cât posibil fără de păcat. Dar dacă mi-aș fi pus în mod serios întrebări cu privire la ceea ce fusesem învățat – și, cel mai probabil, dacă aș fi respins vreun aspect important al acestor învățături –, Dumnezeu nu avea să fie mulțumit de mine și riscam să ajung, literalmente, în Iad. Iar religia mea nu este singura religie care, de-a lungul istoriei, a semănat frica în sufletele oamenilor.
Citiți următorul anunț publicat în mai 1420:
Un tribunal sudanez a condamnat la moarte o femeie însărcinată în vârstă de 27 de ani, Meriam Yehya Ibrahim, fiindcă s-a măritat cu un creștin și a trecut la creștinism. Femeia a fost găsită vinovată de apostazie, întrucât tribunalul din Khartoum a considerat-o musulmană. Tribunalul a considerat irelevant faptul că tânăra a fost crescută în spiritul creștinismului de către mama ei după ce tatăl său musulman le părăsise pe când ea avea șase ani. Întrucât tatăl ei era musulman, tribunalul a considerat că și ea e musulmană, drept urmare căsătoria ei cu un bărbat de altă religie e considerată nulă. Așadar, tânăra a fost judecată și pentru adulter, fiind condamnată la 100 de lovituri de bici. Îmi pare rău, am făcut o greșeală. Am scris cifrele în ordinea greșită. Asta nu se întâmpla în mai 1420, ci în mai 2014.
Da, ați văzut bine. În anul 2014, o femeie a fost condamnată la moarte, fiind găsită vinovată de renunțarea la credința ei islamică. Condamnarea a fost anulată abia după un protest internațional vehement. Așadar, putem observa că, între frica de Iad și frica de moarte, religiile au găsit o modalitate de a-i face pe credincioși să rămână fideli credinței lor. Simplul fapt de a pune la îndoială doctrina religioasă oficială poate duce la marginalizare sau la izgonirea din comunitatea spirituală, ca să nu mai spunem că, în cazul unor națiuni, există riscul de a fi acuzați oficial de apostazie, având drept rezultat expulzarea din țară sau chiar condamnarea la moarte.
Pe lângă anxietatea și teroarea insuflate credincioșilor (sau poate ar trebui să le spunem „fricoșilor“?), mai există și predispoziția înnăscută menționată anterior, prezentă la multe persoane, de a nu pune la îndoială, cu nici un chip,
convingerile lor cele mai profunde, crezând că acest lucru ar fi o insultă la adresa familiei, tradiției sau culturii lor.
Dacă punem laolaltă frica de Dumnezeu și reticența de a ne dezonora trecutul, nu e de mirare că ne vine greu să explorăm spiritual spațiul aflat dincolo de granițele doctrinei acceptate și credinței adoptate. Poate fi un lucru extrem de tulburător – și, în cel mai rău caz, chiar înfricoșător.
De unde vine ideea străveche că trebuie să ne temem de Dumnezeu? Ea se bazează pe falsa impresie că Dumnezeu vrea două lucruri: iubire și dreptate.
Ni se spune că, pentru a-I împlini prima dorință, Dumnezeu i-a oferit fiecărei ființe umane suficiente și nenumărate ocazii de a trăi în armonie cu El. Pentru a împlini a doua dorință, Dumnezeu judecă fiecare suflet omenesc la sfârșitul vieții sale, hotărând la această „judecată“ dacă sufletul și-a câștigat dreptul la răsplata veșnică în Rai sau este condamnat pentru vecie la chinurile Iadului – ori, poate, ceva intermediar: o posibilă sentință de „purificare“ temporară, dar chinuitoare, pe care catolicii și alți creștini o numesc Purgatoriu. (Membrii Bisericii lui Iisus Hristos a Sfinților din zilele din urmă numesc acest loc al suferinței noneterne Închisoarea spiritului, unde se spune că sufletele trec prin suferințe, vinovăție și angoase, însă doar până la Judecata de Apoi, când li se oferă o nouă și ultimă șansă de a mărturisi că Iisus Hristos este Mântuitorul lor.)
După cum ni se spune, motivul pentru toate acestea este că în Rai nu există decât perfecțiune și sfințenie. (Vom vorbi despre asta ceva mai târziu.) Având în vedere că puțini oameni mor într-o stare de perfecțiune absolută și sfințenie desăvârșită, unii dintre noi trebuie să meargă într-un loc intermediar pentru a fi purificați de păcate prin chinuri cumplite, dar nu eterne. Aparent, durata suferinței e determinată în funcție de cât de lungă este lista noastră de păcate. Alții trebuie să meargă direct în Iad și să sufere veșnic pentru niște păcate atât de grave, încât nu pot fi purificate prin chinuri temporare; aceștia, pur și simplu, nu pot și nu vor fi iertați de Dumnezeu.
Deși catolicii vorbesc, poate, mai mult despre purgatoriu decât adepții altor credințe, ideea unei experiențe intermediare înfricoșătoare înainte de a ajunge în Rai nu este specifică doar catolicismului, și nici măcar tuturor curentelor din creștinism. Obiceiul de a purta de grijă celor morți și de a ne ruga pentru ei a existat cu mult înainte de nașterea lui Hristos — de pildă, în anumite rituri egiptene. El se regăsește, totodată, în tradiția islamică și în cea iudaică.
Într-adevăr, scripturile vechi vorbesc despre așa-numitul proces de apocatastază – termen provenit din greaca veche și care înseamnă reconstituire, restituire sau revenire în starea originară sau primordială.
Se spune cei de pe pământ pot ajuta sufletele celor dispăruți prin rugăciuni și ofrande. La începuturile creștinismului, cei înstăriți puteau obține pentru cei dragi decedați așa-numita indulgență plenară, capabilă să-i elibereze numaidecât din Purgatoriu în schimbul unei sume mari de bani și/sau a unor terenuri către Biserica Catolică (obicei care a dus la decizia lui Martin Luther de a protesta în mod deschis, generând mișcarea protestantă cunoscută sub numele de Reforma protestantă).
Având în vedere toate aceste practici milenare legate de rugăciunile și ofrandele pentru cei morți, nu e de mirare că, până și în ziua de azi, atâția oameni se tem de suferințele la care i-ar putea supune mânia lui Dumnezeu după moarte.
MESAJUL LUI DUMNEZEU CĂTRE LUME
Dumnezeu ne-a transmis de la bun început un mesaj care devine din ce în ce mai limpede, și anume că vechea poveste culturală a omenirii despre nevoia de a ne teme de Dumnezeu este pur și simplu eronată.
Acum putem să îndepărtăm această învățătură străveche din povestea noastră actuală și să încetăm s-o mai repetăm nouă înșine și copiilor noștri. Ultimul lucru pe care ni l-ar sugera Dumnezeu ar fi să ne temem de El.
Dumnezeu nici măcar nu ne poruncește să-L iubim pe Dumnezeu. Putem să-L iubim, dacă vrem, dar Dumnezeu nu ne cere și nu ne poruncește să-L iubim. Iubirea nu vine din porunca lui Dumnezeu. Iubirea este Dumnezeu.
Dumnezeu este ceea ce este, fie că noi știm asta sau nu. Dumnezeu n-are nevoie ca noi să-I oferim ceea ce El este deja. Dumnezeu ne oferă ceea ce este El, iar noi, din păcate, refuzăm adesea acest dar. Ce fel de divinitate ne-ar porunci să ne temem de Dumnezeu și să-L iubim în același timp? Iată întrebarea pe care ar trebui să v-o puneți pentru a constata dacă acest gen de teologie are sens.
Credința actuală a miliarde de oameni afirmă că Dumnezeu este un Dumnezeu gelos, răzbunător, un Dumnezeu mânios care folosește violența asupra ființelor umane și care le-a poruncit acestora să folosească violența unii asupra altora. În același timp, declară că Dumnezeu este un Dumnezeu plin de afecțiune, de milă
și de compasiune, un Dumnezeu iubitor, care nu ne vrea decât binele.
Una dintre consecințele acestei învățături este următoarea: deși majoritatea oamenilor au impresia că trebuie să se teamă de Dumnezeu, ei vor totodată să-L iubească pe Dumnezeu. Prin urmare, mulți confundă teama cu iubirea,
percepându-le cumva conectate.
În ceea ce-l privește pe Dumnezeu, iubim frica și ne este frică să nu iubim. De fapt, am făcut din „frica de Dumnezeu“ o virtute, deși ne străduim să respectăm porunca: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta“.
Conform vechii povești culturale, Dumnezeu a spus că îi iubește pe oameni dacă aceștia fac ceea ce vrea El. Altminteri, oamenii vor cunoaște mânia Lui. Vor fi osândiți pe vecie.
Unii spun că Dumnezeu acționează cu iubire atunci când Își arată mânia. Își asumă un soi de profil parental: „Mă doare mai mult pe mine decât pe tine“. Dumnezeu îi iubește pe oameni chiar și atunci când îi condamnă la chinuri
veșnice. Prin această explicație, persoanele în cauză încearcă să păstreze imaginea și ideea unui Dumnezeu iubitor.
Prin urmare, mulți nu mai știu ce să creadă despre adevărata natură a iubirii. Ei „înțeleg“, la un nivel intuitiv profund, că impunerea unei pedepse veșnice nu prea are de-a face cu iubirea. Li se spune însă că această pedeapsă este o dovadă a iubirii curate, superioare, prin care Dumnezeu nu vrea decât să mențină dreptatea perfectă și sfințenia pură în Rai. De vreme ce Dumnezeu este drept, trebuie să impună dreptatea, spune vechea poveste. Așa se manifestă iubirea lui Dumnezeu (cel puțin iubirea de perfecțiune, dacă nu cea de oameni).
Acest mod de prezentare a iubirii și fricii de către religie n-a fost lipsit de consecințe asupra comportamentului uman. Oamenii au devenit neliniștiți cu privire la lucrul pe care-l voiau cel mai mult. Ideea că Dumnezeu trebuie să
impună dreptatea prin intermediul pedepselor sugerează că El este blocat de propriile legi și are mai puțină libertate decât un judecător dintr-un tribunal.
Dumnezeu nu poate să-și transpună în realitate propriile alegeri. Asta chiar că ne oferă motive să ne temem, fiindcă dă impresia că Dumnezeul nostru n-are de ales în privința propriilor decizii. Prin urmare, nu e ceva neobișnuit ca oamenii să se teamă de iubirea față de alți oameni, de vreme ce au fost determinați să se teamă de iubirea lui Dumnezeu.
Au fost învățați că iubirea lui Dumnezeu se poate transforma cât ai clipi în mânie, producând rezultate terifiante – și că Dumnezeu n-are de ales în această privință. Asta este. Sau, și mai rău, că Dumnezeu are de ales, și alege în mod activ, absolut de fiecare dată, fără pic de milă sau compasiune, să condamne sufletele la chinuri veșnice și la suferințe de nedescris în focurile Iadului.
Odată ce oamenii sunt convinși de toate aceste aspecte ale relației lor cu Dumnezeu, atunci când sunt pe punctul de a crea o relație de iubire cu cineva, îi macină adesea întrebări precum: „Ce va dori această persoană de la mine, ce nevoi sau așteptări va avea? Cum voi fi pedepsit dacă nu i le satisfac? Voi afla răspunsul la această întrebare la tribunalul unde voi fi judecat?“
La urma urmei, aceasta este perspectiva noastră asupra naturii relației noastre cu un Dumnezeu Cel Atotputernic. De ce ar fi altfel relația cu un seamăn mult mai slab?
O altă consecință este ideea că partenerii dintr-o relație au dreptul să se aștepte la anumite lucruri în schimbul dragostei, tot așa cum Dumnezeu se așteaptă la anumite lucruri de la noi, și, ca urmare, dragostea este un fel de schimb de servicii. Aceste așteptări și frici compromit multe relații de dragoste încă de la
început. Și cu siguranță ne compromit și relația cu Dumnezeu.
Iar aceste aspecte mai au o consecință. Deoarece oamenii au asociat mental cel mai înălțător sentiment de iubire care poate fi descris și cel mai groaznic chin ca pe niște manifestări firești din partea lui Dumnezeu, majoritatea cred că este corect și bine din partea lor să-i iubească și să-i chinuie în același timp pe alții, precum și să-i judece, să-i condamne și să-i pedepsească pe cei care-i supără.
Acest lucru a dat naștere unui întreg sistem a ceea ce am denumit „dreptate“ în societatea noastră, sistem care, după părerea sinceră a celor mai mulți dintre noi, săvârșește adesea nedreptăți.
Să fie clar, acum și pentru totdeauna: frica de Dumnezeu nu reprezintă starea ideală sau superioară de sfințenie, conștiință, spiritualitate și nici măcar religiozitate. De fapt, este departe de adevăr.
Voi sublinia această idee:
Frica de Dumnezeu nu reprezintă starea ideală sau superioară de sfințenie, conștiință, spiritualitate și nici măcar religiozitate. De fapt, este departe de adevăr.
Frica de Dumnezeu se bazează, fără doar și poate, pe o idee greșită. Ideea că Dumnezeu ne va pedepsi dacă nu facem ce vrea El. În sinea noastră, știm că acest lucru nu poate fi adevărat și, prin urmare, frica de Dumnezeu pare o minciună. Ați observat vreodată cum vi se strânge stomacul când spuneți o minciună? La fel se întâmplă când cineva vă spune să vă temeți de Dumnezeu.
Partea tristă în majoritatea religiilor este că ne cer să adoptăm ideea că natura voioasă și minunată a acestei vieți și a vieții de apoi nu constituie o garanție. A îmbrățișa frica de Dumnezeu înseamnă a declara că Dumnezeu are o preferință cu privire la modul în care vă trăiți viața, și că Dumnezeu n-are cum să trăiască experiența acestei preferințe fără a vă amenința cu pedepse pe care nu vi le puteți imagina nici în cele mai negre coșmaruri.
Frica este rezultatul logic al faptului că omenirea a acceptat cinci concepte greșite despre Dumnezeu. Primul, Dumnezeu dorește ceva. Al doilea, e posibil ca Dumnezeu să nu obțină ceea ce dorește. Al treilea, Dumnezeu ne-a separat de El, fiindcă nu I-am oferit ceea ce dorește. Al patrulea, Dumnezeu dorește atât de mult ceva de la voi, încât vă cere vouă să I-l oferiți. Al cincilea, Dumnezeu vă va distruge dacă nu-I îndepliniți cerințele.
La suprafață, fiecare afirmație, luată separat, este greșită într-un mod atât de evident, încât nici nu merită detaliată. Însă per ansamblu servesc drept fundament pentru majoritatea religiilor. Un lucru remarcabil este că omenirea n-a fost în stare să admită că aceste cinci raționamente eronate au provocat mai multă suferință și dezastru în existența de zi cu zi decât toate celelalte convingeri despre viață la un loc.
Realitatea este că, după cum a scris învățătorul spiritual Ernest Holmes în minunata sa carte The Science of Mind [Știința minții]: „Iubirea este flacăra centrală a Universului: ba nu, este însuși focul. Stă scris că Dumnezeu înseamnă Iubire și că noi suntem făcuți după chipul și asemănarea Lui, imaginea Ființei Eterne.“ „Iubirea înseamnă dăruire de sine prin creație, împărtășirea Divinului prin uman. Iubirea este o esență, o atmosferă care sfidează analiza, la fel ca viața însăși. Este ceea ce ESTE și nu poate fi explicat: este comună tuturor oamenilor, întregului regn animal și evidentă în reacția plantelor față de cei care le iubesc. Iubirea domnește peste toate.“ „Esența iubirii, deși imposibil de definit sau descris, se află pretutindeni, trezește inima, stimulează emoțiile, reînnoiește sufletul și proclamă Spiritul.“ „Numai iubirea cunoaște iubirea, iar iubirea cunoaște numai iubirea. Cuvintele nu-i pot exprima profunzimile sau înțelesul. Un sentiment universal care este dovada faptului divin că Dumnezeu înseamnă Iubire, iar Iubirea este Dumnezeu.“
Ce este de temut în asta?
Nimic. Absolut nimic. Cu toate acestea, milioane – nu, miliarde – de oameni continuă să fie robii ideii că e bine și înțelept să ne temem de Dumnezeu. Un lucru de care lumea ar avea mare nevoie în prezent este o mișcare civilă
pentru suflet, care să elibereze, în sfârșit, omenirea de credința într-un Dumnezeu violent, mânios și răzbunător.
Cartile lui Neale Donald Walsch se pot comanda la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
Donații: Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.
