Osho Rajneesh – Împotriva Sacrificiului: Trăirea Totală a Vieții
Iubitule Osho, William James zice, „Cel mai important lucru în viaţă este să îţi trăieşti viaţa pentru ceva mai important decât viaţa ta”. Poţi te rog comenta?
Ce zice William James s-a tot spus de mii de ani, de aproape toți politicienii, toți preoții – și poți vedea care este rezultatul unei astfel de învățături.
Ce înseamnă că trebuie să trăiești pentru ceva mai presus decât viața? Există ceva mai presus decât viața?
Unele religii spun că Dumnezeu este mai presus decât viața. Alte religii spun că mântuirea, salvarea, este mai presus decât viața. Politicienii spun că națiunea este mai presus decât viața – ideologiile, precum comunismul, sunt mai presus decât viața. Toți acești oameni sunt de acord într-un punct, și anume că trebuie să îți sacrifici viața pentru ceva. Pare o afirmație foarte frumoasă, dar ascunde o realitate foarte urâtă.
În mii de moduri, același lucru s-a repetat. Copilului i se spune că el ar trebui să trăiască pentru părinții săi… Nimeni nu pare să realizeze un simplu fapt: nu este nimic mai presus de viață, nu poate fi. Și dacă există ceva mai presus decât viața, acel ceva nu va putea fi decât mort; altfel, cum ar putea fi mai presus decât viața?
Dar omul a fost manipulat să se sacrifice, ori pentru idei, ori pentru idealuri. Și a-ți sacrifica viața pentru altceva înseamnă să încetezi să trăiești, să începi să te sinucizi. Începi să te sinucizi lent, ca să nu devii conștient de asta. Dar orice om care și-a sacrificat viața pentru orice scop realizează, în momentul morții, că a ratat trenul, că a fost un prost.
„Întotdeauna sacrifică-te. Nu trăi, nu te bucura. Astăzi trebuie sacrificat pentru mâine.” Și mâine nu vine niciodată, este întotdeauna astăzi. Și fiecare astăzi trebuie să fie sacrificat pentru mâine, care nu va veni niciodată – niciodată nu a venit.
Nu, nu pot fi de acord cu William James. Vorbește porcării. El pur și simplu îi parafrazează pe toți cei din sistem, cu interesele lor, pentru că ei nu vor ca tu să trăiești, ei vor să te folosească.
Națiunile vor să te folosească pentru război. În mod natural, politicienii vor spune: „Națiunea este mult mai mare decât tine și tu nu ar trebui să fii egoist. Ar trebui să fii pregătit să îți sacrifici viața pentru națiune” – nu doar pentru națiune, ci pentru o bucată de cârpă pe care ei o numesc steag.
Trebuie să mori pentru el!
Oameni inteligenți au fost condiționați pentru un asemenea lucru prostesc și au făcut-o de mii de ani. Care este rezultatul obținut? Ce am obținut prin sacrificiu?
Zilele trecute, un jurnalist mă întreba: „Tu le spui oamenilor tăi: «Trăiește momentul.» Dar atunci cum rămâne cu viitorul? – generațiile viitoare?”
L-am întrebat: „Tatăl tău se gândea la tine, tu erai generația lui viitoare. Tatăl lui s-a gândit la tatăl tău, el era generația lui viitoare. Și ce s-a întâmplat? Unde ești?”
O strategie foarte vicleană pentru a nu te lăsa să trăiești… Dar nu poate fi spusă direct, pentru că astfel nu ai mai urma-o. Trebuie făcută să sune dulce, gustoasă. Gândindu-te la viitor – când tu nu te vei mai afla aici –, sacrificându-te pentru lucruri care niciodată nu se materializează…
Oamenii care au participat la revoluția din Rusia din 1917 au sacrificat totul pentru revoluție, pentru că aceasta urma să aducă o societate fără clase, o societate în care nimeni nu era superior nimănui, o societate a libertății. Acești oameni săracii sunt în morminte acum. Tot sacrificiul lor a transformat țara lor într-un vast lagăr de concentrare! Fiecare rus este prizonier – nu are nicio libertate de niciun fel.
Înainte de revoluție, măcar erai liber să te revolți; acum nici măcar asta nu mai este posibil.
Rusului i se dau informații doar de către guvern. Nicio altă publicație, niciun ziar, nicio revistă nu există în Rusia. Așa că guvernul continuă să spună orice dorește. Nici nu se pune problema dacă e corect sau greșit. Nu există nicio cale prin care rușii să decidă dacă ceva este adevărat sau nu.
Obișnuiam să ne gândim la Evul Mediu – el încă nu a trecut, încă există pe tot pământul.
Dar oamenii care s-au sacrificat nu intenționau să creeze o țară de sclavi; se gândeau că bogățiile vor fi împărțite. Dar înainte de a împărți bogățiile, trebuie să le ai. Rusia era o țară săracă. Într-o țară săracă, dacă 1% din oameni sunt bogați, poți să distribui bogăția lor, dar nimeni nu va deveni bogat prin asta. Deci, de fapt, ce s-a întâmplat este că sărăcia a fost distribuită egal. Da, îți dă o anumită consolare că nimeni nu e mai bogat ca tine, toată lumea este exact ca tine.
Și Rusia se teme foarte mult să trimită ruși în afara Rusiei, indiferent de scop, pentru că acolo vor vedea o lume total diferită.
Dar oamenii care s-au sacrificat nu și-au putut trăi viața. Și idealurile pentru care s-au sacrificat nu s-au materializat.
[…]
Confucius a fost întrebat de unul dintre discipolii săi: „Maestre, cum pot fi tăcut, în pace și fericit după ce o să mor?”
Confucius a zis: „Idiotule! De ce ești preocupat de timpul care va fi după moarte? Dacă vrei să fii în pace, fii în pace aici, acum. Fii mai iubitor și bucură-te mai mult acum. Tot dansul trebuie să se întâmple acum. Cât despre pacea ta, în mormânt o să fii în pace, într-o completă pace, fără niciun deranj. Las-o pentru mormânt.”
Şi proştii pot să trăiască o viaţă eternă, sacrificând pentru mâine, pentru naţiune, pentru religie, pentru Dumnezeu, pentru asta, pentru aia – şi toată eternitatea va fi pierdută.
Nu te lăsa fraierit. William James pur şi simplu repetă ce s-a spus, predicat de-a lungul secolelor. Şi poţi vedea rezultatul. Lumea asta nebună este rezultatul a milioane de vieţi de om sacrificate. S-au distrus pe ei înşişi. Te-au distrus şi pe tine, pentru că dacă tatăl tău se sacrifică pentru tine, te va urî adânc în interiorul lui, pentru că totul a fost pentru tine.
Soţia unuia dintre prietenii mei a murit. Acest prieten avea trei copii, şi i-a fost frică să se căsătorească din nou pentru că mamele vitrege nu sunt mămoase, şi ce se va întâmpla cu aceşti trei copii? Ăsta era argumentul pe care îl spunea tuturor, şi pentru că era tânăr, toată lumea zicea, „Vei trăi 40 de ani, sau mai mult. De ce insişti degeaba că nu vrei să te căsătoreşti?”
Dar el nu se lăsa. Zicea, „Eu voi sacrifica totul pentru copiii mei”.
Cineva mi-a spus, „Este foarte încăpăţânat, trist. Îi este dor de soţia lui, dar continuă să insiste că trebuie să se sacrifice pentru viitorul copiilor”.
Am spus, „Adu-l încoace la mine”.
L-am luat înăuntru şi i-am lăsat pe ceilalţi prieteni ai lui afară. Am zis, „Vreau să discut cu el în privat pentru că în faţa voastră o să continue să repete aceleaşi nonsensuri”.
Dinăuntrul camerei, am încuiat-o. El a zis, „Ce faci?” Am zis, „Te fac să te simţi confortabil. Şi te poţi baza pe mine, nu voi spune niciodată nimănui – dar spune adevărul. Primul lucru: ţi-e dor de soţia ta?”
El a zis, „Da, îmi este dor de ea. Ea era o asemenea bucurie în viaţa mea. Ea era viaţa mea. Aceşti 3 ani pe care i-am trăit fără ea sunt aproape ca nişte ani morţi”.
Am zis, „Crezi că ea e singura femeie de pe pământ?”
El a zis, „Nu, sunt milioane de femei”.
L-am întrebat, „Crezi că nu poţi găsi o femeie mai bună? Soţia ta a avut mare compasiune să moară.
Poţi să găseşti altă femeie, poţi avea încă o experienţă”.
Omul a zis, „Eşti ciudat – tu zici că soţia mea a avut compasiune?”
Am zis, „Evident, pentru că nevestele se agaţă atât de mult. Ea te-a făcut liber; fi-i recunoscător”.
A zis, „Ciudată logică! În 3 ani, am întâlnit atât de mulţi oameni – toţi au încercat să mă convingă să mă căsătoresc”.
Am zis, „Eu nu încerc să te conving. Eu îţi pun pur şi simplu întrebări ca să îţi dai seama ce faci. A doua mea întrebare este: continuu zici că te sacrifici pentru copiii tăi, dar fii sincer – îţi iubeşti cu adevărat copiii? Sau adânc în interior este ură şi nervi, pentru că din cauza acestor 3 copii nu te poţi căsători cu încă o femeie frumoasă?
Nu îi vei ierta niciodată pe aceşti copii, ţine minte, pentru că îţi distrugi viaţa pentru aceşti copii.
Dacă nu erau ei, nu te-ai fi căsătorit?”
El a zis, „Da, dacă n-ar fi fost ei”.
„Atunci existenţa lor este o povară pentru tine. Ei îţi schilodesc viaţa”.
El a zis, „Probabil că ai dreptate, pentru că de multe ori mi s-a năzărit ideea – nu am spus-o nimănui – îi urăsc pe aceşti copii! Din cauza acestor copii, toată viaţa mea este distrusă”.
Dar tuturor el le spunea că el se sacrifică. Ţineţi minte un lucru: pentru oricine te sacrifici, îl vei urî.
Şi i-am pus a treia întrebare… Am zis, „Aceasta este a treia întrebare pe care o am. Apoi voi deschide uşa şi tu o ştergi d-aicea. A treia mea întrebare este: dacă îţi urăşti copiii şi te dai mare continuu că îţi sacrifici viaţa pentru ei, atunci când vor deveni adulţi, te vor ierta? Ura ta – poate nu o spui, dar va fi exprimată în multe moduri. Nervii tăi – poate nu le vei spune altora, dar copiii o să-i prindă direct din vibraţia ta.
Şi auzind continuu că cineva se sacrifică pentru tine – îşi sacrifică iubirea, îşi sacrifică tinereţea, îşi sacrifică viitorul – aceşti copii, când vor fi mai în vârstă, nu vor putea niciodată să te ierte”.
De fapt, nici un copil, dacă nu devine iluminat, nu îşi poate ierta părinţii. Imposibil. Şi nici un părinte, dacă nu devine iluminat, nu poate fi satisfăcut de viaţa copiilor săi când ei devin tineri.
Nu am întâlnit nici un părinte care este mulţumit de copiii săi, pentru că el şi-a sacrificat propria sa viaţă pentru vise – că copilul va deveni un grozav lider al umanităţii, un erou în istorie… şi copilul a devenit doar un hippie! Acum cum poate tatăl să ierte acest băiat? Şi-a sacrificat viaţa să-l facă un erou.
Am zis, „Ăsta este nonsens. Dacă ai avut vreo dorinţă, vreun vis, tu ar fi trebuit să devii erou. De ce să amâni pentru altcineva, care va avea dorinţele sale proprii, visele lui proprii? I-ai dat naştere, dar nu poţi să dai naştere viselor tale în el, ideilor tale în el. I-ai dat corpul, dar nu îi poţi da sufletul”.
De aceea nici un părinte nu e niciodată satisfăcut – pentru că el a sacrificat prea mult şi rezultatul este nul. Nu-şi poate ierta nici copiii şi nu se poate ierta nici pe sine. Va trăi într-o agonie imensă.
Chiar ieri am primit o scrisoare de la o sannyasină. Mi-a scris, „Tatăl meu a început să mă urască de când am devenit sannyasină” – pentru că el vroia ca ea să devină o călugăriţă catolică. Acum o călugăriţă catolică şi o sannyasină de-a mea sunt doi poli opuşi. Nu este nici un teren de întâlnire, distanţa este infinită.
Natural el a întrebat, „Eşti celibatară?” Ea a spus, „Maestrul meu ne învaţă că celibatul este ceva nenatural, este o boală”.
„Ce disciplină urmezi? Ce rugăciune faci? Prin ce austerităţi treci?”
Ea a zis, „Nu-l ştii pe maestrul meu. Oricine trece prin austerităţi el îl numeşte masochist, şi zice că are nevoie de tratament psihic – nu de respectul oferit unui sfânt, ci de mila tuturor celor care trăiesc natural”.
Ultimele cuvinte date de tatăl ei pe patul de moarte au fost, „Obişnuiam să te iubesc înainte să fii sannyasină; după aceea pur şi simplu te-am urât”.
Acum săraca fată este îngrijorată: tatăl ei este mort şi acestea au fost ultimele cuvinte pentru ea. Ce să mai facă ca sufletul lui să atingă pacea? – pentru că a murit în ură imensă, nervi, dezgust. Acum femeia aceasta îmi pune din nou aceeaşi întrebare greşită.
Nu eşti tu responsabilă pentru dezgustul lui, ura lui, nervii lui, anxietatea lui. El singur este responsabil. Cine a fost el să decidă că tu trebuie să fii o călugăriţă catolică şi nu sannyasina mea!
Copiii sunt născuţi de părinţi, dar ei nu sunt obiecte, ei sunt fiinţe vii. Ei îşi vor găsi propria cale, ei îşi vor trăi propria viaţă. Ei trebuie să îşi trăiască propria lor viaţă!
Dacă cumva au reuşit să trăiască idealurile părinţilor pentru că s-au sacrificat, atunci în mod sigur nu îi vor ierta niciodată pe aceşti părinţi şi visele lor şi idealurile lor. Şi nu se vor ierta nici pe sine, pentru că au fost laşi. Nu au avut curaj să se revolte, nu au avut curaj să fie neascultători. Nu şi-au putut urma cursul natural, potenţialul lor individual.
Acum femeia aceasta sannyasină a făcut exact ce a dorit ea să facă. Nu este posesia nimănui. Şi dacă tatăl moare cu agonie, asta este propria lui creaţie.
Şi nu îţi face griji – el a fost un catolic şi trebuie să fi citit, „Fericiţi sunt cei ce se tânguie, că ei vor fi mângâiaţi”. Nu îţi face griji. Dumnezeu şi Isus Cristos şi Sfântul Duh toţi o să îl consoleze pe tatăl tău, pentru că s-a tânguit destul.
Dar ţine minte un lucru: tu nu vei fi niciodată consolată de nimeni. Toţi vor fi invidioşi pe tine, toţi vor fi împotriva ta, toţi îţi vor fi ostili. Ciudat: Binecuvântaţi sunt cei care se tânguie şi cei care se bucură nu sunt binecuvântaţi. Ce fel de religii am creat?
Omul care este capabil să se bucure trebuie respectat ca un sfânt pentru că creează vibraţii de bucurie în jurul lui. El creează mireasma care este disponibilă oricui este gata să o primească.
Dar toate felurile de sisteme religioase, politice, sociale, educaţionale – v-au spus continuu că trebuie să vă sacrificaţi viaţa pentru ceva care este mai presus de viaţă.
Nu este nimic mai presus de viaţă. Să o trăieşti înseamnă să fii religios. Să o trăieşti total, să storci tot sucul din ea, este ceea ce te va face omul sfânt.
Fii un Zorba şi Buddha va urma automat.
Aceşti oameni spun, „Sacrifică-l pe Zorba ca să poţi deveni Buddha”.
Eu îţi spun, „Trăieşte-l pe Zorba atât de complet încât trebuie să urmeze Buddha”.
Am auzit o poveste frumoasă. Într-un restaurant în paradis, Gautam Buddha, Confucius, Lao Tzu – toţi trei erau contemporani – stăteau şi ei şi pălăvrăgeau. Ce altceva să faci în rai? Toată lumea este înţeleaptă; nu poţi să-i înveţi pe alţii. Poţi doar să discuţi – bârfe mici, vrăjeli. Şi în timp ce pălăvrăgeau, o femeie frumoasă, dezbrăcată, cu o frumoasă carafă de vin în mână, vine lângă ei şi spune, „Acesta este sucul vieţii; aţi vrea şi voi puţin?”
Buddha imediat şi-a închis ochii. În primul rând, o femeie dezbrăcată… El nu şi-a lăsat discipolii nici măcar să se uite la o femeie îmbrăcată – şi în India femeia este total îmbrăcată. Nu poţi să îţi imaginezi ce formă se ascunde în spatele sari-ului – imposibil! Într-un fel e bine, poţi doar să-i vezi faţa. Restul poate e naşpa, dar sari-ul este o grozavă protecţie; corpul poate nu are proporţii frumoase.
O femeie dezbrăcată, atât de frumoasă… cu proporţiile exacte să fie aleasă regina miss univers, regina frumuseţii. Natural că Buddha şi-a închis ochii. A trebuit să-i ţină închişi strâns pentru că vroiau să se deschidă.
Şi mai şi căra sucul vieţii; şi el îşi învăţa discipolii să renunţe la viaţa lumească, chiar şi el însuşi a renunţat la viaţa lumească. O mare stârnire în el – poate s-o merita să gust din el? Dar să o dea nasol împotriva propriei filosofii, şi asta chiar lângă nea Confucius şi Lao Tzu?!… Nu, era împotriva ego-ului său. El e cel mai supertare Buddha, nu poa’ să-l facă pe el numa o femee dezbrăcată cu o carafă cu sucu’ vieţii.
Confucius era un om foarte practic. S-a uitat la femeie de sus în jos, de jos în sus, şi a zis: „Proporţii perfecte”. El a fost un om foarte practic, probabil singurul maestru practic în toată istoria, foarte pragmatic.
Şi a zis, „Adu carafa. Nu pot să o beau toată pentru că nu ştiu care este gustul vieţii. Eu mi-am sacrificat viaţa pentru discipolii mei şi pentru generaţiile viitoare, deci nu am gustat niciodată din ea.
Voi soarbe doar puţin, doar ca să experimentez ceea ce am ratat, dacă chiar oi fi ratat ceva să vedem”.
A sorbit din carafă şi a dat-o înapoi. A zis, „Este amară”. Normal că era amară pentru un om care toată viaţa a vărsat condamnări asupra vieţii, a otrăvit milioane de oameni, i-a convins să nu trăiască.
Amărăciunea nu este în suc, este pe limba lui Confucius. Limba lui trebuie să fi devenit amară după atâta condamnare, ură…
Lao Tzu era un om cu totul diferit. A stat în picioare, a atins femeia, i-a parcurs toată geografia, a zis, „Belea! Acum dă şi carafa” – şi a băut-o pe toată.
Şi i-a zis lui Confucius, „Ca să cunoşti dulceaţa vieţii trebuie să îţi cureţi limba”.
Lui Buddha i-a zis, „Acum poţi să-ţi deschizi ochii. Femeia a dispărut şi sucul vieţii a dispărut şi el. L-am băut pe tot”.
Ăsta este omul care vreau să fiţi!
Orice aveţi la dispoziţie, trăiţi-l total.
Poate nu o să ai o femeie cu aceleaşi proporţii ca gagica lui Lao Tzu. Nu contează, doar stinge lumina – şi pe urmă bea cât poţi.
Dar când mori, trebuie să fii recunoscător vieţii care ţi-a dat atâtea oportunităţi. Şi îi poţi fii recunoscător doar dacă nu ai ratat nimic; altfel va fi căinţă.
Eu sunt împotriva sacrificiului.
Sacrificiul este o strategie de a exploata oamenii.
Vreau să trăieşti fiecare moment fără să sacrifici nimic, când mori să o poţi face cu un cântec pe buze, cu o mare mulţumire în ochi. Aceasta este singura modalitate în care trebuie să moară un om religios.
Dar pentru a obţine o moarte de o asemenea frumuseţe, mai întâi trebuie să trăieşti o viaţă frumoasă.
Şi cine eşti tu să te îţi baţi capul cu ce-o să fie în viitor? Oamenii care vor veni în viitor îşi vor purta singuri de grijă. De ce te împovărezi singur? Vechile generaţii s-au împovărat pentru tine – ce ai obţinut din asta? Lasă viitorul liber. De fapt, încercând să te sacrifici pentru viitor este o cale de a domina viitorul chiar şi după ce eşti mort – pentru că ţi-ai sacrificat viaţa şi ai plănuit viitorul fără să ai idee cine vor fi oamenii din viitor.
Ei nu vor gândi în acelaşi mod, asta e sigur. Nu vor vedea lucrurile în acelaşi fel, asta e sigur. Tu crezi că creezi un palat frumos; ei poate vor gândi, „Asta este o închisoare”. Fiecare generaţie a construit închisori pentru generaţiile viitoare.
Te rog, ai compasiune pentru viitor.
Lasă-i liberi.
Lasă-i să-şi facă treaba lor, tu fă-ţi-o pe a ta.
Aşa este uman.
Sacrificiul, însăşi ideea de sacrificiu este inumană.
„Eu nu creez o religie. Nu pot crea o religie pentru că sunt împotriva tuturor religiilor. Întregul proces al meu este că religia este o chestiune individuală, nu este treaba nimănui altcuiva. Nici o biserică organizată nu poate fi în serviciul individului. Orice biserică organizată devine dictatorială, şi indivizii sunt subjugaţi, obligaţi să se supună, distruşi şi transformaţi în sclavi…”
Cartile lui Osho se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
