Philip Zimbardo – Psihologia răului: Transformări caracteriale situaționale
„Mintea este propriul său spaţiu şi în sine poate crea rai din iad şi iad din rai.”
Priviţi câteva momente această imagine remarcabilă. Apoi închideţi ochii şi invocaţi-o în memorie. Ochiul minţii vede numeroşii îngeri albi care dansează pe un cer întunecat? Sau vede numeroşii demoni negri, diavoli cu coarne care populează spaţiul alb şi luminos al iadului? In această iluzie a artistului M.C. Escher, ambele perspective sunt la fel de posibile.
După ce devenim conştienţi de congruenţa dintre bine şi rău, nu mai putem vedea doar unul fără celălalt. In cele ce urmează, nu vă voi permite să alunecaţi înapoi în separarea confortabilă a Părţilor dumneavoastră Bune şi Fără Greşeli de cele Rele. „Sunt capabil de rău?” este întrebarea la care vreau să vă gândiţi tot timpul, pe măsură ce călătorim împreună în medii străine.
Din imaginea lui Escher reies trei adevăruri psihologice. Primul, lumea este plină de bine şi de rău – a fost, este şi va fi mereu. Al doilea, bariera dintre bine şi rău este permeabilă şi ceţoasă. Şi al treilea, este posibil ca îngerii să devină demoni şi, chiar mai dificil de conceput, demonii să devină îngeri.
Poate că această imagine vă aminteşte de transformarea chintesenţială a binelui în rău, metamorfoza lui Lucifer în Satana. Lucifer, „purtătorul de lumină”, era îngerul preferat al lui Dumnezeu, până când a pus la îndoială autoritatea Lui şi a fost alungat în iad împreună cu ceilalţi îngeri căzuţi. „Mai bine să domnesc în iad decât să slujesc în rai”, spumegă Satana, „adversarul lui Dumnezeu”, în Paradisul pierdut al lui Milton. In iad, Lucifer-Satana devine un mincinos, un impostor găunos care foloseşte surle, trâmbiţe şi sloganuri, aşa cum fac unii lideri naţionalişti de astăzi. La conferinţa demonică din iad a tuturor demonilor majori. Satana este asigurat că nu poate recâştiga raiul într-o confruntare directă. Totuşi, aghiotantul lui, Belzebut, vine cu cea mai rea soluţie, propunând ca demonii să se răzbune pe Dumnezeu corupând cea mai grozavă creaţie a Sa, omenirea.
Deşi Satana reuşeşte să-i ispitească pe Adam şi Eva să nu-l asculte pe Dumnezeu şi îi îndeamnă să facă rău. Dumnezeu afirmă că ei vor fi salvaţi cu timpul. Totuşi, Satana va avea voie să dea târcoale, recrutând vrăjitori pentru a ispiti oamenii să facă rău.
Intermediarii Satanei vor deveni, astfel, ţintele inchizitorilor zeloşi care vor voi să scape lumea de rău, dar metodele lor oribile au dat naştere unei forme noi de rău sistemic pe care lumea nu a mai văzut-o înainte.
Păcatul lui Lucifer este ceea ce gânditorii din Evul Mediu au numit cupiditas. Pentru Dante, păcatele care apar din această rădăcină cuprind cele mai extreme „păcate ale lupului”, condiţia spirituală de a avea o gaură neagră interioară atât de profundă, încât nici banii şi nici puterea nu o pot umple. Pentru cel care suferă de cupiditate, ceea ce există dincolo de sine are valoare doar dacă poate fi exploatat sau devorat. Concentrându-se astfel doar pe sine, Satana şi cei care l-au urmat îşi întorc ochii de la armonia iubirii, care uneşte toate creaturile vii.
Păcatele lupului îl determină pe om să întoarcă spatele graţiei divine şi să facă din sine singurul său bun – şi de asemenea închisoarea sa. In al nouălea cerc al infernului, păcătoşii, posedaţi de spiritul lupului nesăţios, sunt îngheţaţi într-o închisoare autoimpusă în care prizonierii şi gardienii sunt contopiţi într-o realitate egocentrică.
In cercetarea sa privind originile lui Satana, istoricul Elaine Pagels oferă o teză provocatoare despre semnificaţia psihologică a lui Satana ca oglindă a umanităţii.
Ceea ce ne fascinează la Satana este felul în care el exprimă caracteristici care merg dincolo de ceea ce recunoaştem noi în mod obişnuit ca fiind omenesc. Satana evocă mai mult decât lăcomia, invidia, dorinţa şi furia pe care le identificăm cu cele mai rele impulsuri ale noastre, şi mai mult decât ceea ce numim brutalitate, care impută fiinţelor umane o asemănare cu animalele („brute”). […]
Răul, la extrem, pare să implice supranaturalul – ceea ce recunoaştem, cu un frison, ca inversul diabolic al modului în care Martin Buber îl caracteriza pe Dumnezeu: „celălalt deplin”. Ne temem de rău, dar suntem fascinaţi de el. Creăm mituri ale unor conspiraţii malefice şi ajungem să le credem suficient de mult pentru a mobiliza forţe împotriva lor. Il respingem pe „Celălalt” ca diferit şi periculos pentru că este necunoscut, dar suntem încântaţi să contemplăm excesul sexual şi violările codurilor morale comise de cei care nu sunt ca noi. Profesorul de studii religioase David Frankfurter îşi încheie cercetarea Răului întrupat concentrându-se pe construcţia socială a acestui celălalt rău.
Construcţia Celuilalt social ca sălbatic-canibal, demon, vrăjitor, vampir sau un amalgam al tuturor acestor lucruri atrage după sine un repertoriu consistent de simboluri ale inversiunii. Poveştile pe care le spunem despre oamenii de la periferia socială se referă la sălbăticia lor, la obiceiurile lor libertine şi la monstruozitatea lor. In acelaşi timp, combinaţia de oroare şi plăcere pe care o obţinem din contemplarea Celorlalţi – sentimente care au influenţat brutalitatea coloniştilor, misionarilor şi armatelor care intră pe teritoriile Celorlalţi – cu siguranţă că ne afectează la nivelul imaginaţiei individuale.
TRANSFORMĂRILE: ÎNGERI, DIAVOLI ŞI NOI CEILALŢI, SIMPLI MURITORI
Efectul Lucifer este încercarea mea de a înţelege procesul transformării care are loc atunci când oamenii obişnuiţi fac lucruri rele. Vom căuta răspuns la întrebarea fundamentală „Ce îi face pe oameni să greşească?” Dar în loc să recurgem la dualismul religios tradiţional al binelui şi răului sau al naturii bune versus educaţia corupătoare, vom privi oameni reali angajaţi în sarcini cotidiene, care merg la serviciu, care supravieţuiesc pe fondul naturii umane deseori turbulente. Vom încerca să înţelegem natura transformărilor lor caracteriale când sunt confruntaţi cu forţe situaţionale puternice.
Să începem cu o definiţie a răului. Cea pe care o voi da eu este una simplă, pe baze psihologice: răul constă într-o acţiune deliberată care duce la rănirea, abuzarea, dezumanizarea sau distrugerea celorlalţi, nevinovaţi – sau în folosirea propriei autorităţi şi puteri pentru a încuraja sau a permite altora să facă astfel în numele tău.
Pe scurt, este „a şti mai bine, dar a face mai rău”. Ce determină comportamentul uman? Ce determină gândul şi acţiunea umană? Ce ne face pe unii dintre noi să avem vieţi morale, oneste, în timp ce alţii alunecă spre imoralitate şi crimă? Ceea ce credem despre natura umană se bazează pe presupunerea că determinările interioare ne ghidează pe căile bune şi pe cele rele?
Acordăm suficientă atenţie determinanţilor exteriori ai gândurilor, sentimentelor şi acţiunilor noastre? In ce măsură suntem creaturi ale situaţiei, ale momentului, ale mulţimii? Există vreun lucru pe care alţii l-au făcut, dar pe care dumneavoastră nu veţi putea fi niciodată constrânşi să-l faceţi?
Mulţi dintre noi se ascund în spatele egocentrismului care generează iluzia că suntem deosebiţi. Aceste scuturi protectoare care ne servesc pe noi înşine ne permit să credem că fiecare dintre noi este deasupra mediei la orice test de integritate. Mult prea des privim la stele prin lentila groasă a invulnerabilităţii personale atunci când ar trebui să privim în jos, la panta alunecoasă de sub picioarele noastre. Astfel de părtiniri egocentriste se găsesc mai frecvent în societăţile care ocrotesc orientările independente, cum sunt culturile euro-americane, şi mai puţin în societăţile colectiviste, de pildă în Asia, Africa şi Orientul Mijlociu.
In cursul voiajului nostru prin bine şi rău, vă voi cere să reflectaţi la trei probleme: cât de bine vă cunoaşteţi pe dumneavoastră înşivă, forţele şi slăbiciunile proprii. Autocunoaşterea provine din observarea comportamentului dumneavoastră în situaţii familiare sau din expunerea la situaţii complet noi în care obiceiurile vechi sunt puse la încercare? De asemenea, cât de bine îi cunoaşteţi pe oamenii cu care interacţionaţi zilnic: familia, prietenii, colegii de serviciu şi persoanele iubite? O teză este căt de multi dintre noi ne cunoaştem doar din experienţele limitate ale situaţiilor familiare care implică reguli, legi, proceduri şi presiuni care ne constrâng. Mergem la şcoală, la serviciu, în vacanţe, la petreceri, plătim facturile şi taxele. Dar ce se întâmplă când suntem expuşi la situaţii complet noi şi nefamiliare, în care obişnuinţele nu ne mai sunt suficiente?
Incepem un serviciu nou, mergem la prima întâlnire aranjată de un calculator, ne înscriem într-o asociaţie, suntem arestaţi, ne înrolăm în armată, intrăm într-un cult sau ne oferim voluntari într-un experiment. Vechiul dumneavoastră eu s-ar putea să nu funcţioneze aşa cum vă aşteptaţi, atunci când regulile de bază se schimbă.
De-a lungul călătoriei aş vrea să vă puneţi mereu întrebarea „Şi eu la fel?”, pe măsură ce întâlnim diferite forme de rău. Vom examina genocidul din Rwanda, suicidul în masă şi crimele adepţilor Templului Poporului din junglele Guyanei; masacrul My Lai din Vietnam, ororile lagărelor de concentrare naziste, torturile poliţiei militare şi civile în toată lumea, abuzurile sexuale ale preoţilor catolici asupra enoriaşilor şi căutarea liniilor de continuitate între comportamentul scandalos al directorilor de la corporaţiile Enron şi World Com. In fine, vom vedea cum firele comune din toate aceste fapte rele se regăsesc şi în abuzurile recent descoperite asupra prizonierilor civili din închisoarea Abu Ghraib din Irak. Un anumit fir care leagă aceste atrocităţi de unele de altele va reieşi dintr-o cercetare a psihologiei sociale experimentale, un studiu care a ajuns să fie cunoscut drept experimentul Stanford (ES).
Răul: fix şi interior sau mutabil şi exterior?
Ideea că o prăpastie separă irevocabil oamenii buni de cei răi este o sursă de confort din cel puţin două motive. In primul rând,
creează o logică binară în care răul este esenţializat. Cei mai mulţi dintre noi percepem răul ca pe o entitate, o trăsătură inerentă în anumiţi oameni şi nu în alţii. Seminţele rele produc în cele din urmă fructe rele, pe măsură ce îşi realizează destinul.
Definim răul indicând tiranii cu adevărat răi din epoca noastră, precum Hitler, Stalin, Pol Pot, Idi Amin, Saddam Hussein şi alţi lideri politici care au ordonat crime în masă. Recunoaştem şi răul mai ordinar, mai mic, al celor care vând droguri, al violatorilor, traficanţilor de sex, al celor care agresează bătrâni şi al celor care maltratează copii.
Păstrarea dihotomiei bine-rău face ca „oamenii buni” să nu se mai simtă responsabili. Ei sunt scutiţi până şi de a se gândi la po-
sibilul rol pe care l-ar avea în crearea, susţinerea şi păstrarea sau cedarea faţă de condiţiile care contribuie la delincvenţă, crimă, vandalism, maltratare, intimidare, viol, tortură, teroare şi violenţă în generai. „Aşa e lumea şi nu prea se poate face nimic pentru a schimba asta – cu siguranţă eu nu pot face nimic.”
O concepţie alternativă tratează răul în termeni incrementali, ca pe ceva de care suntem capabili, în funcţie de circumstanţe. In orice moment oamenii pot avea un atribut particular (să spunem inteligenţă, mândrie, onestitate sau răutate) într-o măsură mai mare sau mai mică. Firea noastră poate fi schimbată, fie spre latura bună, fie spre cea rea a naturii umane. Opinia incrementalistă implică o dobândire a însuşirilor prin experienţă, practică concentrată sau prin intermediul unei intervenţii externe, cum ar fi o oportunitate criminală. Pe scurt, putem învăţa să devenim buni sau răi indiferent de ereditate, de personalitate sau de moştenirea familială.
Cartile lui Philip Zimbardo se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
Susține Trezirea Inteligenței prin o donație pentru a răspândi lumină, cunoaștere și a crea un viitor mai conștient și iubitor.
