Philip Zimbardo – Efectul Lucifer: De Ce Oamenii Obișnuiți Fac Lucruri Rele
“Mintea este propriul său spaţiu și în sine poate crea rai din iad și iad din rai.”
Priviți câteva momente această imagine remarcabilă. Apoi închideți ochii și invocați-o în memorie. Ochiul minții vede numeroșii îngeri albi care dansează pe un cer întunecat? Sau vede numeroșii demoni negri, diavoli cu coarne care populează spațiul alb și luminos al iadului? În această iluzie a artistului M.C. Escher, ambele perspective sunt la fel de posibile.
După ce devenim conștienți de congruența dintre bine și rău, nu mai putem vedea doar unul fără celălalt. În cele ce urmează, nu vă voi permite să alunecați înapoi în separarea confortabilă a Părților dumneavoastră Bune și Fără Greșeli de cele Rele. „Sunt capabil de rău?” este întrebarea la care vreau să vă gândiți tot timpul, pe măsură ce călătorim împreună în medii străine.
Din imaginea lui Escher reies trei adevăruri psihologice. Primul, lumea este plină de bine și de rău – a fost, este și va fi mereu. Al doilea, bariera dintre bine și rău este permeabilă și cețoasă. Și al treilea, este posibil ca îngerii să devină demoni și, chiar mai dificil de conceput, demonii să devină îngeri.
Poate că această imagine vă amintește de transformarea chintesențială a binelui în rău, metamorfoza lui Lucifer în Satana. Lucifer, „purtătorul de lumină”, era îngerul preferat al lui Dumnezeu, până când a pus la îndoială autoritatea Lui și a fost alungat în iad împreună cu ceilalți îngeri căzuți. „Mai bine să domnesc în iad decât să slujesc în rai”, spumegă Satana, „adversarul lui Dumnezeu”, în Paradisul pierdut al lui Milton. În iad, Lucifer-Satana devine un mincinos, un impostor găunos care folosește surle, trâmbițe și sloganuri, așa cum fac unii lideri naționaliști de astăzi. La conferința demonică din iad a tuturor demonilor majori, Satana este asigurat că nu poate recâștiga raiul într-o confruntare directă. Totuși, aghiotantul lui, Belzebut, vine cu cea mai rea soluție, propunând ca demonii să se răzbune pe Dumnezeu corupând cea mai grozavă creație a Sa, omenirea.
Deși Satana reușește să-i ispitească pe Adam și Eva să nu-l asculte pe Dumnezeu și îi îndeamnă să facă rău, Dumnezeu afirmă că ei vor fi salvați cu timpul. Totuși, Satana va avea voie să dea târcoale, recrutând vrăjitori pentru a ispiti oamenii să facă rău.
Intermediarii Satanei vor deveni, astfel, țintele inchizitorilor zeloși care vor voi să scape lumea de rău, dar metodele lor oribile au dat naștere unei forme noi de rău sistemic pe care lumea nu a mai văzut-o înainte.
Păcatul lui Lucifer este ceea ce gânditorii din Evul Mediu au numit cupiditas. Pentru Dante, păcatele care apar din această rădăcină cuprind cele mai extreme „păcate ale lupului”, condiția spirituală de a avea o gaură neagră interioară atât de profundă, încât nici banii și nici puterea nu o pot umple. Pentru cel care suferă de cupiditate, ceea ce există dincolo de sine are valoare doar dacă poate fi exploatat sau devorat. Concentrându-se astfel doar pe sine, Satana și cei care l-au urmat își întorc ochii de la armonia iubirii, care unește toate creaturile vii.
Păcatele lupului îl determină pe om să întoarcă spatele grației divine și să facă din sine singurul său bun – și de asemenea închisoarea sa. În al nouălea cerc al infernului, păcătoșii, posedați de spiritul lupului nesățios, sunt înghețați într-o închisoare autoimpusă în care prizonierii și gardienii sunt contopiți într-o realitate egocentrică.
În cercetarea sa privind originile lui Satana, istoricul Elaine Pagels oferă o teză provocatoare despre semnificația psihologică a lui Satana ca oglindă a umanității.
Ceea ce ne fascinează la Satana este felul în care el exprimă caracteristici care merg dincolo de ceea ce recunoaștem noi în mod obișnuit ca fiind omenesc. Satana evocă mai mult decât lăcomia, invidia, dorința și furia pe care le identificăm cu cele mai rele impulsuri ale noastre, și mai mult decât ceea ce numim brutalitate, care impută ființelor umane o asemănare cu animalele („brute”). […]
Răul, la extrem, pare să implice supranaturalul – ceea ce recunoaștem, cu un frison, ca inversul diabolic al modului în care Martin Buber îl caracteriza pe Dumnezeu: „celălalt deplin”. Ne temem de rău, dar suntem fascinați de el. Creăm mituri ale unor conspirații malefice și ajungem să le credem suficient de mult pentru a mobiliza forțe împotriva lor. Îl respingem pe „Celălalt” ca diferit și periculos pentru că este necunoscut, dar suntem încântați să contemplăm excesul sexual și violările codurilor morale comise de cei care nu sunt ca noi. Profesorul de studii religioase David Frankfurter își încheie cercetarea Răului întrupat concentrându-se pe construcția socială a acestui celălalt rău.
Construcția Celuilalt social ca sălbatic-canibal, demon, vrăjitor, vampir sau un amalgam al tuturor acestor lucruri atrage după sine un repertoriu consistent de simboluri ale inversiunii. Poveștile pe care le spunem despre oamenii de la periferia socială se referă la sălbăticia lor, la obiceiurile lor libertine și la monstruozitatea lor. În același timp, combinația de oroare și plăcere pe care o obținem din contemplarea Celorlalți – sentimente care au influențat brutalitatea coloniștilor, misionarilor și armatelor care intră pe teritoriile Celorlalți – cu siguranță că ne afectează la nivelul imaginației individuale.
TRANSFORMĂRILE: ÎNGERI, DIAVOLI ȘI NOI CEILALȚI, SIMPLI MURITORI
Efectul Lucifer este încercarea mea de a înțelege procesul transformării care are loc atunci când oamenii obișnuiți fac lucruri rele. Vom căuta răspuns la întrebarea fundamentală „Ce îi face pe oameni să greșească?”. Dar în loc să recurgem la dualismul religios tradițional al binelui și răului sau al naturii bune versus educația corupătoare, vom privi oameni reali angajați în sarcini cotidiene, care merg la serviciu, care supraviețuiesc pe fondul naturii umane deseori turbulente. Vom încerca să înțelegem natura transformărilor lor caracteriale când sunt confruntați cu forțe situaționale puternice.
Să începem cu o definiție a răului. Cea pe care o voi da eu este una simplă, pe baze psihologice: răul constă într-o acțiune deliberată care duce la rănirea, abuzarea, dezumanizarea sau distrugerea celorlalți, nevinovați – sau în folosirea propriei autorități și puteri pentru a încuraja sau a permite altora să facă astfel în numele tău.
Pe scurt, este „a ști mai bine, dar a face mai rău”. Ce determină comportamentul uman? Ce determină gândul și acțiunea umană? Ce ne face pe unii dintre noi să avem vieți morale, oneste, în timp ce alții alunecă spre imoralitate și crimă? Ceea ce credem despre natura umană se bazează pe presupunerea că determinările interioare ne ghidează pe căile bune și pe cele rele?
Acordăm suficientă atenție determinanților exteriori ai gândurilor, sentimentelor și acțiunilor noastre? În ce măsură suntem creaturi ale situației, ale momentului, ale mulțimii? Există vreun lucru pe care alții l-au făcut, dar pe care dumneavoastră nu veți putea fi niciodată constrânși să-l faceți?
Mulți dintre noi se ascund în spatele egocentrismului care generează iluzia că suntem deosebiți. Aceste scuturi protectoare care ne servesc pe noi înșine ne permit să credem că fiecare dintre noi este deasupra mediei la orice test de integritate. Mult prea des privim la stele prin lentila groasă a invulnerabilității personale atunci când ar trebui să privim în jos, la panta alunecoasă de sub picioarele noastre. Astfel de părtiniri egocentriste se găsesc mai frecvent în societățile care ocrotesc orientările independente, cum sunt culturile euro-americane, și mai puțin în societățile colectiviste, de pildă în Asia, Africa și Orientul Mijlociu.
În cursul voiajului nostru prin bine și rău, vă voi cere să reflectați la trei probleme: cât de bine vă cunoașteți pe dumneavoastră înșivă, forțele și slăbiciunile proprii. Autocunoașterea provine din observarea comportamentului dumneavoastră în situații familiare sau din expunerea la situații complet noi în care obiceiurile vechi sunt puse la încercare? De asemenea, cât de bine îi cunoașteți pe oamenii cu care interacționați zilnic: familia, prietenii, colegii de serviciu și persoanele iubite? O teză este cât de mulți dintre noi ne cunoaștem doar din experiențele limitate ale situațiilor familiare care implică reguli, legi, proceduri și presiuni care ne constrâng. Mergem la școală, la serviciu, în vacanțe, la petreceri, plătim facturile și taxele. Dar ce se întâmplă când suntem expuși la situații complet noi și nefamiliare, în care obiceiurile nu ne mai sunt suficiente?
Începem un serviciu nou, mergem la prima întâlnire aranjată de un calculator, ne înscriem într-o asociație, suntem arestați, ne înrolăm în armată, intrăm într-un cult sau ne oferim voluntari într-un experiment. Vechiul dumneavoastră eu s-ar putea să nu funcționeze așa cum vă așteptați, atunci când regulile de bază se schimbă.
De-a lungul călătoriei aș vrea să vă puneți mereu întrebarea „Și eu la fel?”, pe măsură ce întâlnim diferite forme de rău. Vom examina genocidul din Rwanda, suicidul în masă și crimele adepților Templului Poporului din junglele Guyanei; masacrul My Lai din Vietnam, ororile lagărelor de concentrare naziste, torturile poliției militare și civile în toată lumea, abuzurile sexuale ale preoților catolici asupra enoriașilor și căutarea liniilor de continuitate între comportamentul scandalos al directorilor de la corporațiile Enron și World Com. În fine, vom vedea cum firele comune din toate aceste fapte rele se regăsesc și în abuzurile recent descoperite asupra prizonierilor civili din închisoarea Abu Ghraib din Irak. Un anumit fir care leagă aceste atrocități de unele de altele va reieși dintr-o cercetare a psihologiei sociale experimentale, un studiu care a ajuns să fie cunoscut drept experimentul Stanford (ES).
Răul: fix și interior sau mutabil și exterior?
Ideea că o prăpastie separă irevocabil oamenii buni de cei răi este o sursă de confort din cel puțin două motive. În primul rând, creează o logică binară în care răul este esențializat. Cei mai mulți dintre noi percepem răul ca pe o entitate, o trăsătură inerentă în anumiți oameni și nu în alții. Semințele rele produc în cele din urmă fructe rele, pe măsură ce își realizează destinul.
Definim răul indicând tiranii cu adevărat răi din epoca noastră, precum Hitler, Stalin, Pol Pot, Idi Amin, Saddam Hussein și alți lideri politici care au ordonat crime în masă. Recunoaștem și răul mai ordinar, mai mic, al celor care vând droguri, al violatorilor, traficanților de sex, al celor care agresează bătrâni și al celor care maltratează copii.
Păstrarea dihotomiei bine-rău face ca „oamenii buni” să nu se mai simtă responsabili. Ei sunt scutiți până și de a se gândi la posibilul rol pe care l-ar avea în crearea, susținerea și păstrarea sau cedarea față de condițiile care contribuie la delincvență, crimă, vandalism, maltratare, intimidare, viol, tortură, teroare și violență în general. „Așa e lumea și nu prea se poate face nimic pentru a schimba asta – cu siguranță eu nu pot face nimic.”
O concepție alternativă tratează răul în termeni incrementali, ca pe ceva de care suntem capabili, în funcție de circumstanțe. În orice moment oamenii pot avea un atribut particular (să spunem inteligență, mândrie, onestitate sau răutate) într-o măsură mai mare sau mai mică. Firea noastră poate fi schimbată, fie spre latura bună, fie spre cea rea a naturii umane. Opinia incrementalistă implică o dobândire a însușirilor prin experiență, practică concentrată sau prin intermediul unei intervenții externe, cum ar fi o oportunitate criminală. Pe scurt, putem învăța să devenim buni sau răi indiferent de ereditate, de personalitate sau de moștenirea familială.
Cartile lui Philip Zimbardo se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
