Rudolf Steiner – Biruirea mortii prin inlaturarea influentei luciferico-ahrimanice. Moartea ca datator de viata.
Ieri am încercat să evocăm în suflet importanţa Misteriului de pe Golgota pentru evoluţia omului pe Pământ. Pe de altă parte însă orice eveniment care are loc în lume este, în principiu, legat prin fire infinite de ansamblul evoluţiei cosmice. Nu vom putea înţelege în întregime Misteriul Golgotei în ce are el mai esenţial decât dacă ne vom lămuri şi privitor la importanţa cosmică a acestui eveniment.
Ştim deja că entitatea lui Christos a coborât din sfere suprapământeşti pe Pământul nostru, că această coborâre a fost văzută prin darul clarvederii de către Zoroastru pe Soare, în vechea Persie, de către Moise în rugul aprins şi în fulgerul de pe Sinai, şi apoi de către cei care au vieţuit evenimentul christic al prezenţei lui Christos în trupul lui Iisus din Nazaret.
Ştim, de asemenea, că evenimentele pământeşti – şi înainte de toate evoluţia omenească – sunt în raport cu sistemul nostru solar. Evoluţia omenească nu ar fi putut avea cursul pe care l-a avut dacă, odinioară, din globul cosmic comun ce unea Soarele, Luna şi Pământul nostru nu s-ar fi desprins Soarele şi apoi Luna, Pământul nostru fiind plasat prin aceasta între cele două ca într-o poziţie de echilibru. Întrucât omul nu ar fi putut ţine pasul cu ritmul rapid de evoluţie al fiinţelor ce şi-au ales drept scenă de manifestare Soarele, a fost nevoie ca Pământul să fie despărţit de Soare. Şi pentru că omenirea, dacă Pământul ar fi rămas unit cu Luna, ar fi căzut pradă unei învârtoşări rapide, unei osificări, a trebuit ca Luna, împreună cu substanţele şi fiinţele ei, să fie separată de Pământ. Prin aceasta evoluţia omenirii s-a putut desfăşura în mod corect. Am văzut însă ieri că o anumită tendinţă de învârtoşare s-a mai păstrat şi că acest rest ar fi fost suficient să antreneze omenirea spre un fel de descompunere, spre un proces de putrezire la sfârşitul evoluţiei pământeşti, dacă nu ar fi intervenit impulsul lui Christos. Acestea ne dau posibilitatea să privim evoluţia noastră în ansamblu.
Odinioară Soarele, Luna şi Pământul formau un singur corp ceresc. A venit apoi epoca în care s-a separat Soarele; au mai rămas împreună doar Pământul şi Luna. S-a separat apoi Luna actuală, iar Pământul a rămas singur, ca scenă de desfăşurare a evoluţiei omenirii. Aceasta se petrecea în epoca veche lemuriană, care a premers aşa-numitei epoci atlanteene, despre care noi am discutat deja din mai multe puncte de vedere. Din epoca atlanteeană şi până în prezent atât Soarele cât şi Luna şi-au exercitat din afară acţiunea asupra Pământului.
Să privim acum restul evoluţiei pământeşti până în epoca în care a intervenit impulsul christic, şi anume să ne îndreptăm atenţia asupra unui punct precis al evoluţiei noastre pământeşti, momentul în care este înălţată crucea pe Golgota şi în care din rănile lui Christos Iisus curge sângele.
Ceea ce s-a întâmplat cu omenirea până în acest moment a fost o consecinţă a acţiunii conjugate a entităţilor luciferice şi ahrimanice asupra interiorului fiinţei omeneşti. Am văzut că prin această pătrundere omul s-a adâncit, în ce priveşte lumea exterioară, în maya sau iluzie. Ahriman a făcut ca lumea exterioară să nu îi apară omului în adevărata lumină, ci ca şi când ea ar fi doar o lume materială, ca şi când îndărătul tuturor lucrurilor materiale nu s-ar afla spiritualul. Astfel omul s-a aflat pentru mult timp – şi încă se mai află şi astăzi în privinţa multor segmente ale evoluţiei pământeşti – într-o stare care a fost provocată de eroare, pentru că omul nu percepe în jurul lui decât impresii senzoriale, pe care le prelucrează prin reprezentările sale. Prin această influenţă a lui Ahriman sau Mefistofel omul vede, aşadar, lumea exterioară într-o lumină falsă şi îşi face impresii eronate şi neadevărate despre lumea spirituală. Orice spiritual are efecte fizice şi noi am văzut ce efecte fizice sunt induse prin această percepţie falsă a lumii exterioare. Una dintre consecinţele influenţei luciferice şi ahrimanice a fost că sângele omului a devenit tot mai puţin apt să asigure organismului facultatea de a vedea lumea exterioară în realitatea sa. Astfel, odată cu alterarea, cu descompunerea sângelui, aşa cum era el pe vremea relaţiilor consangvine, odată cu împrăştierea, cu omorârea sângelui datorită amestecului de sânge, a apărut posibilitatea ca iluzia să devină din ce în ce mai mare. Căci omul nu mai avea posibilitatea să întrebe vechea înţelepciune pe care o moştenise ereditar şi care îi spunea: Lumea exterioară nu este numai materie, căci dacă te-ai fi ţinut de vechea ta zestre de înţelepciune ea ţi-ar fi spus că în spatele lumii fizice se află o lume spirituală. – Această zestre se pierdea însă pe zi ce trece, iar omul a ajuns să depindă tot mai mult cu viaţa sa sufletească şi cu cunoaşterea sa de lumea fizică exterioară. Faptul îi prefăcea deci toate impresiile fizice în iluzii, în erori. Dacă acţiunea lui Christos nu ar fi avut loc, omul ar fi ajuns să piardă întreaga moştenire de înţelepciune, înţelepciunea din trecut, ar fi ajuns să fie complet dependent de lumea exterioară a simţurilor şi de impresiile ei, uitând că există o lume spirituală. Asta s-ar fi întâmplat. Omul ar fi devenit orb pentru lumea spirituală.
Să privim cu toată gravitatea această posibilitate, anume că omul ar fi căzut tot mai mult în iluzie şi eroare faţă de lumea exterioară. Nu este atât de simplu să îți reprezinţi cu toată seriozitatea şi la întreaga dimensiune acest adevăr pe care tocmai vi l-am prezentat – căderea omului în eroare în privinţa impresiilor exterioare ale lumii senzoriale. Încercați să vă daţi seama ce înseamnă ca noi să cunoaştem toate impresiile exterioare ale simţurilor aşa cum ne vin ele din lumea fizic-senzorială ca iluzii, ca erori. Ar trebui să învăţăm a ne spune: Faptele şi impresiile care ne vin din lumea senzorială sunt false şi noi trebuie să ne obişnuim ca îndărătul impresiilor exterioare să vedem adevărata lor înfățişare.
Vă voi arăta una dintre faptele la care, în genere, omului îi este greu să discearnă adevărul încât să poată să îşi spună: Aspectul sub care mi se prezintă această faptă în lumea exterioară este eronat, este maya. – Bănuiţi care anume este acest fapt? Este moartea. Moartea, aşa cum ne apare ea în lumea exterioară fizică, aşa cum vorbeşte ea cunoaşterii noastre, cunoaştere care, sub influenţele pe care le-am descris, a ajuns să nu mai poată înţelege decât fapte exterioare fizice, moartea aduce cu sine un anumit complex de însuşiri, s-a transformat de aşa manieră încât actualmente oamenii nu o mai pot vedea decât sub aspectul ei fizic exterior. Concepţiile cele mai eronate, cele mai funeste cărora omenirea a trebuit să le cadă pradă au fost tocmai cele în privinţa morţii. Concluziile pe care noi trebuie să le tragem, aşadar, sunt că forma sub care ni se arată nouă moartea nu este decât maya, iluzie, o înşelătorie.
În faţa ochilor noştri în lumea fizică exterioară ne apar cele mai diverse fenomene: stelele ce ocupă întregul spaţiu, munţii, plantele, animalele, lumea mineralelor; în sfârşit, omul şi tot ceea ce putem observa cu simţurile. Iar când ne întrebăm: De unde toate aceste fapte? De unde vine toată această lume fizic-senzorială ce ni se prezintă ca o lume materială? trebuie să răspundem: Ea vine din spiritual. Această lume fizic-senzorială are la bază spiritul. – Dacă am vrea să ne referim la forma de spirit cea mai dintru începuturi, din care s-a născut tot ce există ca senzorial-fizic, trebuie să o numim fundamentul întregii existenţe, ceea ce în esoterismul creştin este numit principiul divin al Tatălui. Orice creatură are la bază principiul divin al Tatălui. Ce i-a fost, aşadar, ascuns omului atunci când pentru el totul s-a cufundat în maya sau iluzie? Este principiul divin al Tatălui! În locul tabloului fals al simţurilor omul trebuie să vadă în jur principiul divin al Tatălui, căruia îi aparţin toate lucrurile, inclusiv el însuşi. Aşadar, principiul divin al Tatălui, căruia toate lucrurile îi aparţin, inclusiv omul însuşi, nu se arată în adevărata sa formă. Prin faptul că omul a suferit acele diminuări ale facultăţilor sale despre care am vorbit, acest principiu al Tatălui se arată prin vălul marii iluzii, prin vălul mayei.
Ce este întreţesut în această mare iluzie? – Între toate lucrurile pe care noi le vedem, un fapt ni se arată a fi esenţial, şi acesta este moartea. Lucrurile exterioare care se oferă simţurilor noastre sunt în realitate principiul-Tată; ele exprimă elementul divin-spiritual al Tatălui. Dacă moartea ne-a fost întrețesută în întreaga structură a lumii senzoriale, ea reprezintă pentru noi ceva ce se înrudeşte cu principiul divin-spiritual al Tatălui. Prin faptul că omul s-a dezvoltat aşa cum s-a dezvoltat, principiul divin al Tatălui s-a acoperit cu mai multe văluri – şi în cele din urmă cu vălul morţii. Ce trebuie deci să caute omul îndărătul morţii, ca şi îndărătul tuturor lucrurilor? Pe Tatăl, pe Tatăl cosmic! Aşa cum despre fiecare lucru omul trebuie să înveţe să-şi spună: În realitate este Tatăl, la fel trebuie să înveţe să spună: Moartea, ea este Tatăl. De ce deci în fizic-senzorial ne apare o imagine falsă a Tatălui? De ce imaginea Tatălui ne apare distorsionată până acolo încât noi o vedem sub trăsăturile schimonosite ale unei morţi înşelătoare? Pentru că principiul Ahriman-Lucifer a fost amestecat în întreaga noastră viaţă! Pentru ca omul să poată fi condus de la concepţia falsă, înşelătoare, iluzorie, despre moarte la o concepţie adevărată, ce ar trebui să se întâmple?
Ar trebui ca el să fie luminat privitor la faptele reale! Ar trebui să se întâmple ceva prin care omul să înveţe că tot ce ştie el despre moarte, tot ce resimţise referitor la ea, tot ce a făcut sub impulsul reprezentării sale despre moarte este neadevărat. Trebuia să intervină un eveniment care să-i pună înaintea ochilor chipul adevărat al mortii. Chipul fals al mortii trebuia şters, trebuia expus chipul adevărat al morţii.
Misiunea lui Christos pe Pământ a fost ca prin fapta Sa să pună în locul chipului fals al morţii adevăratul ei chip.
Moartea a devenit o caricatură a Tatălui ca urmare a amestecului lui Lucifer şi Ahriman în evoluţia omenirii. Moartea a fost urmarea, efectul influenţei lui Lucifer-Ahriman. Ce trebuia să facă deci cel care voia să izgonească din lume această imagine falsă a morții?
Imaginea falsă a morţii n-ar fi putut să fie alungată niciodată din omenire dacă nu ar fi fost înlăturată cauza, Lucifer-Ahriman. Dar acest lucru nu-l putea înfăptui nicio fiinţă pământească. În cadrul evoluţiei pământeşti, o fiinţă pământească poate foarte bine să şteargă efectele pe care ea însăşi le-a produs, nu însă şi influența luciferico-ahrimanică. Pe aceasta o putea înlătura numai o fiinţă care, ea însăşi, nu se afla încă pe Pământ în momentul în care a acţionat Lucifer-Ahriman, fiinţă care atunci se afla afară, în spaţiul cosmic, care a coborât pe Pământ într-o perioadă în care Lucifer-Ahriman pătrunsese deja complet trupul omenesc.
Și atunci această ființă a coborât pe Pământ şi l-a înlăturat chiar la momentul oportun, după cum am văzut, pe Lucifer-Ahriman, a eliminat cauza care introdusese moartea în lume. Această fiinţă trebuia deci să nu fi avut niciun fel de tangenţă cu niciuna din cauzele morţii apărute în omenire. Această entitate nu trebuia să aibă nimic de-a face cu evenimentele prin care oamenii au suferit moartea, adică cu efectele acţiunii lui Lucifer, şi mai târziu a lui Ahriman, care i-au împins pe oameni să săvârşească pe Pământ fapte ce au permis prezenţa unei influențe luciferico-ahrimanice, cu alte cuvinte cu tot ceea ce i-a făcut pe oameni să fie vinovaţi, să comită răul. Căci dacă o fiinţă ar fi suferit moartea fiind afectată de toate aceste cauze, moartea acesteia ar fi fost justificată. O moarte nejustificată, care să fi fost asumată fără vină de o fiinţă, o moarte cu totul şi cu totul inocentă, doar ea putea fi antidotul oricărei morți vinovate.
De aceea a trebuit ca un inocent să sufere moartea, să se unească cu moartea, să o suporte. Prin faptul că a suportat moartea, el a adus vieţii umane forțele care, treptat, fac să apară în om cunoaşterea chipului adevărat al morţii, adică cunoaşterea faptului că moartea, aşa cum apare ea în lumea senzorială, nu este adevărul, ci, dimpotrivă, ea a trebuit să intervină în profitul vieţii din lumea spirituală pentru ca prin ea să fie creată o bază pentru viaţa în lumea spirituală.
Prin moartea pe Golgota a Celui nevinovat a fost adusă dovada pe care treptat oamenii o vor înţelege, şi anume că moartea este de fapt Tatăl veşnic viu! Când, prin evenimentul Golgotei, vom fi ajuns să avem o concepţie justă asupra morţii, când vom fi învățat că moartea exterioară nu înseamnă nimic, că în corpul lui Iisus din Nazaret a trăit Christos cu care noi ne putem uni, când vom fi recunoscut că datorită lui imaginea morții care ni se arată pe cruce nu este decât un eveniment exterior şi că viaţa lui Christos în corpul eteric este aceeaşi înainte de moarte ca şi după moarte, că deci această moarte nu poate afecta viaţa vom fi înțeles că aici avem o moarte care nu numai că nu face să dispară viaţa, dar este viaţa însăşi; atunci, prin imaginea Celui atârnat pe cruce avem semnul distinctiv că moartea, în realitate, este dătătoare de viaţă. După cum planta iese din sămânţă, tot aşa moartea nu este un distrugător al vieţii, ci o sămânţă a ei. Ea a fost sădită în lumea noastră fizic-senzorială nu pentru ca această lume să fie exclusă de la viaţă, ci tocmai pentru ca ea să poată fi înălţată în sfera vieţii. Contestatarea morţii a trebuit să fie dată pe cruce, printr-o moarte plină de contradicţii, printr-o moarte inocentă. Ce s-a realizat însă prin aceasta?
Am văzut în conferinţele anterioare că omul are ca al patrulea mădular al fiinţei sale Eul şi că, pe măsură ce acest Eu se dezvoltă, el are ca intrument fizic-exterior sângele. Sângele este expresia Eului. Tocmai de aceea Eul s-a afundat atât de mult în eroare, în maya sau iluzie, pentru că sângele a devenit tot mai viciat, tot mai impur. Dar tot datorită acestui sânge omul a avut posibilitatea să-şi întărească Eul. De asemenea, sub aspect spiritual, el îşi datorează acest Eu faptului că a învăţat să se deosebească de lumea spirituală, că a devenit o individualitate. Acest lucru nu îi putea fi conferit în alte condiţii decât întrerupându-i-se în primă instanţă privirea în lumea spirituală. Or, ceea ce i-a întrerupt această privire a fost tocmai moartea. Dacă omul ar fi ştiut în mod continuu că moartea este sămânţa vieţii, el n-ar fi ajuns la un Eu independent, ci ar fi rămas unit cu lumea spirituală. Aşa însă a intervenit moartea, i-a dat iluzia că ar fi separat de lumea spirituală şi l-a educat întru egoitate independentă.
Dar această egoitate a devenit din ce în ce mai independentă, în aşa măsură încât la un moment dat a exagerat, a exacerbat această independenţă dincolo de un anumit punct. Acest lucru putea fi contracarat doar retrăgându-i-se acestei egoităţi forţa care a împins-o să depăşească acest punct. Din Eu trebuia izgonit motivul care l-a adâncit prea tare în egoism, care în loc să încurajeze egoul, egoitatea, a favorizat egoismul. El a fost însă izgonit – astfel că în viitor va putea fi izgonit din tot mai multe Euri – atunci când pe cruce a intervenit moartea şi sângele s-a scurs din răni.
De aceea în sângele care s-a scurs din rănile lui Christos vedem simbolul real al egoismului în exces din Eul omenesc. După cum sângele este expresia Eului, sângele care s-a scurs pe Golgota este expresia a ceea ce este de prisos în Eu. Dacă sângele nu s-ar fi scurs pe Golgota, omul s-ar fi învârtoşat spiritual în egoism şi, prin aceasta, s-ar fi îndreptat spre soarta pe care am descris-o ieri. Odată cu sângele curs pe Golgota s-a dat imboldul ca din omenire să dispară treptat ceea ce face din Eu un egoism.
Dar orice eveniment fizic are drept replică un eveniment spiritual. În timp ce pe Golgota curgea din răni sângele survenea şi un fapt spiritual. În acel moment pentru prima dată Pământul a început să emane raze în spaţiul cosmic, lucru care mai înainte nu se întâmplase. Astfel, noi ne putem reprezenta că în acel moment din Pământ se răspândesc raze în spaţiul cosmic. Pământul devenise din ce în ce mai întunecat, odată cu trecerea timpului, până la Misteriul de pe Golgota. Acum sângele s-a scurs pe Golgota şi Pământul a început să lumineze!
Dacă înainte de Christos o fiinţă de pe un corp ceresc îndepărtat ar fi putut observa mai întâi prin clarvedere Pământul, ea ar fi văzut aura pământească întunecându-se progresiv şi atingând punctul cel mai întunecat în timpul care a premers Misteriului de pe Golgota. Apoi ar fi văzut cum această aură începe să strălucească în culori noi. Fapta de pe Golgota a pătruns Pământul cu o lumină astrală care, puţin câte puţin, se va transforma în lumină eterică şi apoi în lumină fizică. Căci în Univers totul evoluează. Ceea ce astăzi este Soare a fost mai întâi planetă. Aşa cum vechiul Saturn a evoluat către Soare, tot aşa şi Pământul nostru, care acum este planetă, evoluează spre Soare. Primul impuls pentru transformarea Pământului nostru în Soare a fost dat în momentul în care pe Golgota a curs sângele din rănile Mântuitorului. Atunci Pământul a început să lumineze cu o lumină mai întâi astrală, perceptibilă deci numai pentru clarvăzător. În viitor însă această lumină va deveni o lumină fizică şi Pământul va fi un astru strălucitor, un corp solar.
Am avut de multe ori prilejul de a vă spune că un corp ceresc nu apare pentru că se adună la un loc, se aglutinează materia fizică, ci pentru că o fiinţă spirituală creează un nou centru spiritual, un nou teatru de manifestare. Formarea unui corp ceresc porneşte din spiritual. Orice corp ceresc fizic a fost mai întâi spirit. Ceea ce Pământul nostru va deveni în viitor este mai întâi auric-astralul, aşa cum a început să radieze aici din pământ. Acesta este primul germene precursor al viitorului Soare-Pământ. Ceea ce ar vedea atunci un om cu simţurile sale înşelătoare este o imagine iluzorie, nu este adevărul; ea se dizolvă, încetează să existe. Pe măsură ce Pământul devine Soare, maya este mistuită de focul solar, se topeşte în el.
Prin faptul că Pământul a fost străbătut atunci de o forţă nouă, că s-a creat premisa pentru ca el să devină un Soare, a apărut posibilitatea ca această forţă să-i strălumineze pe oameni. S-a dat primul impuls pentru ceea ce spuneam ieri, pentru iradierea forţei christice în corpul eteric omenesc. Corpul eteric omenesc, prin ceea ce a putut lumina astral în el, a început să primească o nouă forţă de viaţă, de care va avea nevoie în viitorul îndepărtat.
Dacă, aşadar, vă imginaţi că vă aflați la o anumită distanţă de evenimentul de pe Golgota şi comparaţi acea perioadă viitoare cu perioada în care a avut loc Misteriul de pe Golgota, puteţi spune: Atunci când s-a produs intrarea lui Christos în omenire Pământul se afla încă în situaţia de a nu mai putea radia nicio rază în corpurile eterice omeneşti. Însă la un anumit interval după aceea corpurile eterice ale unor oameni care au stabilit o relaţie cu impulsul lui Christos sunt străluminate. Dacă ei L-au înțeles pe Christos, au primit în ei forţa radiantă care de atunci sălăşluieşte în Pământ, noua forţă de lumină a Pământului. Ei au luat în corpurile lor eterice lumina lui Christos! În corpurile eterice ale oamenilor curge lumina lui Christos.
Şi când din acel moment o parte din corpul eteric al oamenilor va fi lumina lui Christos ce se va întâmpla? Ce se va întâmpla cu acea parte a corpului eteric al omului care a primit în el lumina lui Christos? Ce se va întâmpla cu ea după moarte? Ce reprezintă acel lucru care se încetățeneşte treptat în corpul eteric al omului, ca urmare a impulsului christic?
Acest lucru adus de impulsul christic, sădit de impulsul christic în corpul eteric al omului, acest lucru care până atunci nu a existat dar care de acum poate rămâne în corpul lui eteric este posibilitatea ca, datorită luminii christice, în acest corp eteric să apară ceva nou, ceva ce respiră viaţă, ceva nemuritor, ce niciodată nu va fi supus morţii. Dacă însă nu va fi supus morţii înseamnă că atât timp cât pe Pământ omul va cădea pradă himerei morţii acest ceva va fi salvat de la moarte, nu va cunoaşte moartea. Din acel moment, aşadar, în corpul eteric al omului va exista ceva ce nu se uneşte cu moartea, ceva ce nu este supus forţelor de moarte ale Pământului. Și acest ceva ce nu va cunoaşte moartea, pe care oamenii şi-l vor cuceri treptat prin influența impulsului lui Christos, se revarsă acum înapoi, în spaţiul cosmic, formează, în funcţie de cât de putemic sau de slab trăieşte în om, o forţă ce se revarsă în spaţiul cosmic. Şi această forţă va forma în jurul Pământului o sferă în curs de a deveni Soare. În jurul Pământului se formează un fel de sferă spirituală alcătuită din corpurile eterice devenite vii. Aşa cum din Pământ radiază lumina lui Christos, tot aşa avem un fel de reflectare a luminii lui Christos în atmosfera Pământului. Ceea ce se reflectă aici ca lumină a lui Christos, şi care este o consecinţă a evenimentului christic, este ceea ce Christos numeşte Spiritul sfânt. Pe cât de adevărat este că Pământul începe să devină Soare datorită evenimentului de pe Golgota, tot atât de adevărat este că începând de la acest eveniment Pământul înepe să devină creator şi să formeze în jurul lui un inel spiritual, care mai târziu se va transfonna la rândul lui într-un fel de planetă în jurul Pământului. Astfel, începând de la acest eveniment de pe Golgota, în Cosmos se petrece un lucru esenţial.
Când s-a înălţat crucea pe Golgota şi sângele a curs din rănile lui Christos Iisus s-a creat în Cosmos un nou centru. Noi am fost acolo când s-a creat acest nou centru cosmic! Noi, ca oameni, am asistat la acest eveniment, fie că eram într-un corp fizic sau în afara lui, între două existenţe pământeşti.
Aşa apar creaţii de noi lumi! Dar acum trebuie să înţelegem că, privindu-L pe Christos în agonie, noi asistăm la naşterea unui Soare.
Christos se cunună, se uneşte cu moartea, care a devenit pe Pământ expresia Tatălui spiritual. Christos merge către Tatăl şi se uneşte cu expresia Lui, moartea – şi imaginea morţii devine neadevărată, căci moartea devine sămânţa unui nou Soare în Univers. Dacă simţim acest eveniment, dacă simţim că moartea a devenit neadevărată, că moartea pe cruce devine sămânţa din care va răsări un nou Soare, vom înţelege şi că omenirea de pe Pământ trebuie să-l presimtă, să-l intuiască a fi evenimentul cel mai important din întreaga sa evoluţie.
A existat un timp când oamenii încă posedau o clarvedere crepusculară, vagă. Atunci ei trăiau în spiritual şi îşi puteau privi viaţa lor trecută. Dacă, de pildă, aveau 30 de ani priveau în urmă pe când aveau 20, 10 ani etc., până la naşterea lor, însă aveau conştienţa că au intrat în această naştere venind din înălţimile divin-spirituale. – Ei nu luau naşterea ca pe un început. Ei priveau naşterea şi moartea ca pe entităţi spirituale. Oamenii ştiau că în ei există un spiritual, ceva pe care moartea nu îl poate atinge. Naşterea şi moartea, în sensul actual, nu existau încă. Naşterea şi moartea au apărut – şi au luat înfăţişarea neadevărată, înşelătoare de azi – în imaginea exterioară a Tatălui. În imaginea exterioară a Tatălui, elementul cel mai caracteristic a devenit moartea! Oamenii contemplau atunci moartea şi vedeau că, aparent, ea distruge viaţa. Şi moartea a devenit din ce în ce mai mult pentru ei un simbol care reprezenta opusul vieţii. Dacă viaţa aducea cu ea multe suferinţe, moartea era suferinţa supremă.
Cum trebuia să îi apară unei fiinţe care privea din exterior evenimentele pământeşti, cum trebuia să îi apară moartea înainte de venirea lui Christos, cum ar fi trebuit ea să îşi imagineze moartea? Dacă această fiinţă cobora din înălţimile divin-spirituale ca o fiinţă superioară, care avea alte concepţii decât oamenii, ea, privind la ce era omenirea, trebuia să îşi spună ceva în genul a ceea ce spunea Buddha.
Buddha provenea dintr-o familie regală în care fusese educat şi în care nu văzuse decât aspectele înălţătoare ale vieţii. Însă după ce a părăsit casa tatălui său el a întâlnit un om suferind, un bolnav, dar înainte de toate un mort. După această experienţă i-a venit în spirit cuvintele: Boala înseamnă suferinţă! Bătrâneţea înseamnă suferinţă! Moartea înseamnă suferinţă! De fapt aşa ceva resimţea omenirea. Buddha a surprins în sufletul său mare acest sentiment şi l-a exprimat.
Şase sute de ani mai târziu a venit Christos. După alte şase sute de ani după Christos existau încă oameni care, atunci când priveau crucea şi pe Cel mort ţintuit pe ea, puteau să-şi spună: Ceea ce atârnă pe cruce este simbolul acelui grăunte din care izvorăşte viaţă peste viaţă! – Ei învăţau să presimtă moartea în adevărata sa natură!
Christos Iisus s-a cununat cu moartea, s-a îndreptat spre această moarte, care a devenit expresia Tatălui, s-a unit cu această moarte. Din unirea lui Christos cu moartea s-a născut începutul unui Soare al vieţii. Concepţia că moartea este similară cu suferinţa este o himeră, o maya sau iluzie. Moartea, dacă oamenii vor învăţa în timp să lase moartea să vină la ei aşa cum a venit la Christos, este în realitate germenele care duce spre viaţă. Şi oamenii vor contribui cu atât mai mult la formarea unui nou Soare şi a unui nou sistem planetar cu cât vor şti ca; primind din impulsul lui Christos, să dăruie din „ce este al lor”,când astfel ca acest Soare de viaţă să devină din ce în ce mai mare.
S-ar putea obiecta: Asta spune ştiinţa spiritului. Dar cum vrei să împaci tu această cosmologie cu Evanghelia?
Christos i-a instruit pe cei ce erau discipolii Săi. Pentru a-i face apţi să înţeleagă corelaţiile majore din lume El a folosit metoda cea mai potrivită în acest sens. El le-a vorbit discipolilor în parabole – sau, cum se mai spune în traducerea germană a Bibliei, în „zicători” –, în pilde şi extrapolări. Vine apoi momentul în care discipolii au devenit tot mai maturi, în care ei înşişi s-au considerat maturi pentru a primi adevărul fără acest veşmânt. Christos Iisus apropie momentul în care le vorbeşte apostolilor nu în zicători, nu în metafore, fiindcă apostolii vor să audă numele celui care L-a trimis în lume; ei vor să audă acest nume important:
„Până acum n-aţi cerut nimic în numele meu; cereţi şi veţi primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină.
V-am spus aceste lucruri în pilde. A venit ceasul în care nu vă voi mai vorbi în pilde ci pe faţă, vă voi vorbi despre Tatăl meu.”
Să simţim momentul în care El va vorbi discipolilor Săi despre Tatăl!
„În acea zi să vă rugaţi în numele meu; şi nu vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi.
Căci el însuşi, Tatăl, vă iubeşte, pentru că voi mă iubiţi pe mine şi pentru că aţi crezut că de la Dumnezeu am ieşit.
Ieşit-am de la Tatăl.”
El provine de la Tatăl cel în înfățişare adevărată, nu de la Tatăl în formă înşelătoare, mincinoasă.
„Eu am ieşit de la Tatăl, şi am venit în lume; şi iarăşi plec din lume şi merg la Tatăl.”
În acel moment în spiritul discipolilor se face lumină, căci ei au devenit maturi. Ei înţeleg că lumea care îi înconjoară este expresia exterioară a Tatălui şi că lucrul cel mai important din lumea exterioară – cel în care lumea exterioară este cel mai mult maya sau iluzie – este expresia Tatălui. Ei înțeleg că moartea este numele Tatălui. Aceasta este sclipirea pe care o au discipolii. Trebuie doar să citim corect textul.
„Discipolii Lui i-au spus: Iată că acum vorbeşti pe faţă şi nu mai spui nicio pildă.
Acum ştim că ştii toate şi că Tu nu ai nevoie să Te întrebe cineva. De aceea credem că ai ieşit de la Dumnezeu.
Iisus le-a răspuns: Acum credeţi?
Iată, vine ceasul şi a şi venit când veţi fi risipiţi fiecare la ale lui şi pe mine mă veţi lăsa singur. Dar nu sunt singur căci Tatăl este cu mine.
V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în mine. În lume aveţi teamă; dar aveţi curaj, eu am biruit lumea.” (16, 24-33)
Ştiau apostolii unde mergea El acum? Da, ei ştiau că El merge către moarte, merge să se unească cu ea. Şi acum citiţi ce le spune El după ce ei au înţeles aceste cuvinte: „Eu am ieşit din moarte”, adică din moartea sub adevărata sa înfăţişare, de la Tatăl vieţii, „şi am venit în lume; şi iarăşi plec din lume şi merg la Tatăl”. Discipolii îi spun atunci:
„Acum ştim că Tu ştii toate şi nu ai nevoie să Te întrebe cineva. De aceea credem că ai ieşit de la Dumnezeu.”
Apostolii au aflat acum că adevăratul chip al morţii sălăşluieşte în spiritul-Tată divin, că moartea, aşa cum o concep şi o resimt oamenii, este o apariţie mincinoasă, o înşelătorie. Astfel Christos dezvăluie discipolilor Săi numele morţii, în spatele căreia se află izvorul vieţii supreme.
Noul Soare al vieţii nu ar fi apărut niciodată dacă moartea nu ar fi venit în lume şi nu ar fi fost biruită de către Christos. Astfel, moartea este, în adevărata sa formă, Tatăl. Şi Christos a coborât pe Pământ pentru că despre acest Tată s-a format o imagine falsă, moartea. Şi Christos a venit în lume pentru a crea forma adevărată, o copie adevărată a Dumnezeului-Tată viu. Fiul este urmaşul Tatălui, Cel care revelează adevăratul chip al Tatălui. Cu adevărat, Tatăl şi-a trimis Fiul în lume pentru ca astfel să se reveleze adevărata natură a Tatălui, adică viaţa veşnică, care se ascunde în spatele morţii efemere.
Asta nu este o simplă cosmologie a ştiinţei spiritului. Este explicaţia de care este nevoie pentru a putea extrage întreaga, deplina profunzime a Evangheliei după Ioan. Cel care a scris această Evanghelie a aşternut astfel pe hârtie adevărurile cele mai înalte şi a putut spune: În ea se găsesc adevăruri cu care omenirea se va putea hrăni în toate timpurile viitoare. Iar când omenirea va învăţa să înţeleagă şi să practice tot mai mult aceste adevăruri, ea va avea o nouă înţelepciune şi se va integra într-un mod nou în lumea spirituală. Acest lucru nu se va produce însă decât treptat. Tocmai de aceea cei care conduc evoluţia creştină în ansamblu au trebuit să creeze, să zicem aşa, cărţi auxiliare, care stau alături de Evanghelia după Ioan, cărţi care nu au fost făcute numai pentru oamenii cei mai permisivi la înţelegere, aşa cum este Evanghelia după Ioan, care este un testament al lui Christos pentru eternitate, ci cărţi auxiliare, scrise pentru timpurile imediat apropiate.
Mai întâi a fost creată o carte din care primele secole creştine au învăţat, după puterile lor de înţelegere, tot ce aveau ele nevoie să ştie referitor la evenimentul christic. Fireşte, şi atunci au existat foarte puţini oameni, raportând la întreaga omenire, care au înţeles din această carte despre ce era vorba. Această primă carte, care a fost dată nu chiar pentru cei mai aleşi, a fost Evanghelia după Marcu. Această Evanghelie are structura cea mai apropiată de o anumită înţelegere, să zicem aşa, din acea epocă – şi noi încă mai putem înţelege acea epocă.
A urmat apoi o epocă în care Evanghelia după Marcu a început treptat să fie mai puţin înţeleasă, în care înţelegerea umană era în aşa fel întocmită încât vedea în special valoarea interioară a forţei lui Christos pentru sufletul omenesc şi privea cu un anumit dispreţ lumea fizică exterioară. Exista tendinţa de a spune că bunurile temporale nu au nicio valoare şi că adevărata bogăţie este doar în sufletul evoluat, mai uman. Este epoca în care, de pildă, Johannes Tauler şi-a scris cartea sa Sărmana viaţă a lui Christos; atunci era înţeleasă cel mai bine Evanghelia după Luca. – Discipol al lui Pavel, Luca este unul dintre cei care au transformat însăşi Evanghelia lui Pavel pentru a o adapta timpului său. Astfel, Luca pune în centrul Evangheliei sale „sărmana viaţă” a lui Iisus din Nazaret, care s-a născut în staul, la nişte păstori săraci. Şi vedem cum cartea lui Johannes Tauler Sărmana viaţă a lui Christos este o reflectare a Evangheliei după Luca – a doua carte auxiliară care a folosit evoluţiei ulterioare a omenirii.
În epoca noastră întâlnim un anumit număr de oameni care găsesc în Evanghelia după Matei ceea ce ei pot înţelege cel mai bine şi este conform timpului nostru. Vom vedea că epoca noastră, chiar dacă poate va folosi mai puţin numele de „Matei”, va utiliza din ce în ce mai des ceea ce corespunde cel mai mult Evangheliei după Matei. Va veni un timp în care se va mărturisi tot mai des că nu se poate înţelege nimic din fenomenele suprasensibile, aşa cum le-am relatat noi, care s-au petrecut cu prilejul Botezului în Iordan. Pentru mulţi oameni această înţelegere se va petrece într-un viitor ceva mai îndepărtat. Acum suntem în epoca în care din ce în ce mai mulţi – chiar şi cercetători ai religiilor – vor să facă din cel care la 30 de ani l-a primit pe Christos „omul simplu din Nazaret”. Oamenii care vor aşa ceva, pentru care spectacolul cel mai important îl reprezintă omul simplu din Nazaret, care acordă mai puţină importanţă lui Christos decât marelui iniţiat Iisus din Nazaret, vor considera Evanghelia după Matei – cel puţin în spiritul ei – deosebit de importantă. Într-o epocă în care se gândeşte materialist se poate spune: Dacă deschidem Evanghelia după Matei găsim în ea o genealogie, o listă de descendenţă, unde ni se prezintă şirul tututor străbunilor lui Iisus din Nazaret, începând de la Avraam şi până la Iosif, prin de trei ori 14 generaţii. Şi se spune: Avraam a născut pe Isaac, Isaac l-a născut pe Iacov etc., până la Iosif, care l-a născut pe Iisus din Nazaret. Toată această genealogie se află acolo pentru a explica că linia fizică de descendenţă a corpului în care s-a născut Iisus din Nazaret, ca individ, poate fi urmărită până sus, la Avraam. Dacă din această listă îl omiteţi pe Iosif, toată această genealogie nu are nici cel mai mic sens. Dacă vorbiţi despre o naştere suprasensibilă, tot acest tabel de descendenţă îşi pierde orice sens. Căci s-ar fi muncit autorul Evangheliei după Matei să întocmească un tabel de descendenţă în care sunt înşiraţi de trei ori 14 străbuni dacă ulterior a vrut să spună: Ca descendenţă fizică, după trup, Iisus din Nazaret nu era fiul lui Iosif! – Evanghelia după Matei nu o înţelegem decât punând accentul pe faptul că individualitatea lui Iisus din Nazaret se naşte prin Iosif, într-un corp a cărui descendenţă urcă într-adevăr până la Avraam. Aceasta a fost intenţia cu care s-a dat acest tabel genealogic. El vrea să spună: Nu, Iosif nu poate fi omis în logica Evangheliei după Matei! – De aceea Iosif nu poate fi lăsat deoparte de cei care nu pot înţelege naşterea suprasensibilă, în sensul Botezului în Iordan.
Evanghelia după Matei a fost însă scrisă într-o comunitate în care accentul principal nu se punea pe Christos, ci pe acea individualitate care a apărut în faţa lumii în persoana marelui iniţit Iisus din Nazaret. Evanghelia după Matei se bazează pe documentele iniţiatice pe care le cunoşteau gnosticii ebioniţi. La un astfel de manuscris original face trimitere Evanghelia după Matei. Acolo se punea accentul pe iniţiatul Iisus din Nazaret, iar tot restul devine şi mai clar prin aceea că lucrurile sunt menţionate în Evanghelia ebionită. Prin aceasta, chiar în Evanghelia după Matei se imprimă nuanţa, care nu este redată în mod explicit – căci într-adevăr nu este scris aşa ceva în ea –, dar care poate fi dedusă în mod implicit. Citind Evanghelia după Matei poţi să spui: În ea nu avem de-a face cu o naştere supranaturală. – Şi totuşi şi aici vom avea posibilitatea ca prin cele enumerate în Evanghelia lui Matei să găsim simbolul unui Dumnezeu numit ca atare, dar, ca Dumnezeu, nefiind propriu-zis decât un om, chiar dacă nu aşa ceva a vrut să spună evanghelistul Matei. Dar cei care se bazează astăzi pe ce spune Matei – şi o vor face din ce în ce mai mult – aşa vor interpreta faptele.
Pentru ca oricine vrea să se apropie de Christos să se poată apropia de El s-a avut grijă ca şi cei ce nu pot încă să se ridice de la Iisus la Christos să găsească în Evanghelia după Matei una din ramurile prin care se pot ridica până la Iisus din Nazaret.
Misiunea ştiinţei spiritului este însă de a-i înălţa pe oameni la înţelegerea Evangheliei Evangheliilor, cea a lui Ioan. Toate celelalte Evanghelii pot fi considerate un fel de completare a acesteia. Şi motivele pentru toate celelalte Evanghelii se găsesc în Evanghelia după Ioan. De aceea vom putea înţelege cu adevărat celelalte Evanghelii doar dacă le analizăm pe baza Evangheliei după Ioan.
Analizarea Evangheliei după Ioan îi va conduce pe oameni la înţelegerea Misteriului Golgotei în sensul cel mai larg; la înţelegerea misterului prin care moartea, în forma ei neadevărată, a fost combătută. Oamenii vor învăţa să înţeleagă că prin fapta de pe Golgota s-a arătat nu numai că moartea este în realitate izvor de viaţă, ci şi că prin ea omul poate căpăta o poziţie faţă de moarte care îi permite să-şi modeleze fiinţa sa în aşa fel încât să o facă din ce în ce mai vie, până ce în final devine complet vie, adică poate să învie din orice moarte – până biruie moartea. Aceasta este viziunea care i s-a arătat lui Pavel când, pe drumul Damascului, îl vede pe Christos Cel viu, când a aflat că Christos trăieşte! –, când a pătruns cu privirea sa, devenită clarvăzătoare, în atmosfera spirituală a Pământului şi, ca un iniţiat al Vechiului Testament, află: Înainte Pământul nu avea în el niciun pic de lumină. Acum eu văd lumina în el. Înseamnă că Christos a fost aici, că Cel care a sfârşit pe cruce era Christos în Iisus din Nazaret!
Pe drumul Damascului, Pavel înţelege evenimentul petrecut pe Golgota.
Cartile lui Rudolf Steiner se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
Ajuta-ma sa traduc din text in voce audio cat mai multe articole postate.
(Doriti un anumit articol sa fie tradus din text in voce audio, trimite-ti un mesaj de cerere traducere)
Dacă informatiile găsite aici ti-au fost de folos, spune "mulțumesc" printr-o donație de sustinere:
Vezi si alte articole similare:
