Rudolf Steiner – Prima și a două zi a Creației, acțiunea elementelor în organismul omului
Pentru a ajunge la o înţelegere deplină a existenţei, am urmărit evoluţia dintr-un anumit punct de vedere şi am putut constata, în mai multe rânduri, că tot ce ne înconjoară, tot ce percepem este în evoluţie. Este foarte util, foarte necesar să ne facem o idee cu adevărat grandioasă despre această evoluţie şi să o urmărim până în domeniile unde, în zilele noastre, nu se mai vede nimic, în sensul că ea a dispărut din conştienţa noastră modernă; să luăm ca exemplu domeniul vieţii lăuntrice, al vieţii sufleteşti a omului.
Ne facem, de obicei, o idee foarte superficială despre evoluţia care se manifestă evident în viaţa fiecăruia dintre noi, de la naştere şi până la moarte. Dar când această privire superficială o aplicăm întregii omeniri, gândul ne duce la o evoluţie care ar porni de la stadii inferioare ale vieţii animale şi se ajunge, chiar ţinând seamă de fapte cunoscute, la o pură ipoteză fantezistă, după care cel mai de sus a pornit de la cel mai de jos, şi deci omul din animal.
Imi este desigur imposibil să trasez în câteva conferinţe, cu toate detaliile pe care altădată le-am expus, ce evoluţie grandioasă a străbătut conştienţa umană.
Actuala noastră conştienţă, întrega noastră viaţă interioară, a fost precedată de o altă formă de conştienţă, pe care adeseori am denumit-o ca fiind o clarvedere de natură inferioară.
Conştienţa modernă îngăduie omului să-şi reprezinte obiectele care îl înconjoară cu ajutorul percepţiilor sensibile. Conştienţa de clarvedere inferioară care a precedat actuala conştienţă o putem examina numai întorcându-ne în evoluţie până la stadiul planetar al vechii Luni.
Diferenţa cea mai izbitoare, cea mai caracteristică între stadiul lunar şi cel actual, terestru, constă în faptul că vechea conştienţă lunară a evoluat de la un fel de conştienţă imaginativă la conştienţă obiectivă, la percepţia obiectivă pe care o avem în prezent.
Sunt deja mulţi ani de când eu insist asupra acestui punct; îl găsiţi, de altfel, expus în primele articole publicate în revista „Lucifer-Gnosis“ referitoare la „Cronica Akasha.
Aceste articole insistau asupra faptului că vechea percepţie imaginativă de vis pe care omul o avea în acele timpuri îndepărtate s-a transformat şi a devenit conştienţă actuală, terestră, pe care ne-o dă în prezent percepţia obiectivă a lumii exterioare, adică ceea ce noi considerăm ca fiind obiecte în spaţiu în opoziţie cu viaţa noastră interioară, cu Fiinţa noastră intimă.
Această distincţie pe care o facem între obiectele exterioare şi propria noastră viaţă lăuntrică, forul nostru interior reprezintă caracteristica actualei noastre stări de conştienţă.
Când percepem un obiect, de exemplu, un trandafir, noi spunem: Trandafirul este acolo, în spaţiu, separat de noi, noi ne aflăm în alt loc decât el. Percepem trandafirul şi ne facem o reprezentare a lui. Această reprezentare este însă în noi, trandafirul este în afară, dar reprezentarea lui este în noi.
A face o netă deosebire între ceea ce este înăuntru şi ceea ce este în afara noastră, iată ce caracterizează conştienţă terestră.
Conştienţă pe care omul o avea pe vechea Lună nu era aşa. Fiinţele care posedau acea conştienţă lunară imaginativă nu puteau face această deosebire.
Imaginaţi-vă că în timp ce contemplaţi trandafirul nu aţi avea conştienţă că el este în afara voastră, în raport cu trăirea voastră interioară, ci aţi simţi că esenţa acestui trandafir nu se află numai în spaţiul care-i dă formă, ci s-ar găsi răspândit în tot spaţiul şi că totodată ar fi şi înăuntrul vostru. Să mergem chiar mai departe. Imaginaţi-vă că vă întoarceţi privirea spre Soare şi că nu simţiţi că el este deasupra iar voi dedesubt, ci aţi avea conştienţă că în timp ce aveţi reprezentarea Soarelui, acesta este în voi; conştienţă voastră s-ar sesiza mai mult sau mai puţin de această impresie. Deosebirea între ce este în afara voastră şi ceea ce este înăuntrul vostru nu ar exista.
Dacă reuşiţi să vă faceţi o idee precisă despre acest aspect, veţi înţelege care este prima trăsătură esenţială a conştienţei care există pe vechea Lună.
O altă caracteristică a acestei conştienţe constă în aceea că lucrurile nu-i apar ca lucruri, ci ca imagini sau simboluri, aşa cum se întâmplă în vis chiar şi azi. Visul, de exemplu, transformă un foc, care este o realitate în afară, şi-l redă sub forma simbolică a unei fiinţe strălucitoare; cam în felul acesta percepea vechea conştienţă umană obiectele exterioare, sub formă de imagini.
Mai există şi o a treia diferenţă esenţială faţă de conştienţă noastră actuală. Ceea ce numim astăzi mediu înconjurător, plantele, mineralele, ceilalţi oameni, toate celelalte obiecte sensibile, nimic din acesta nu exista pentru conştienţă din stadiul lunar. Ceea ce exista, era o stare de vis inferioară chiar celei care se produce astăzi când, la om, se trezeşte clarvederea, forţa de clarviziune conştientă. Prima trezire a acestei conştienţe de clarvedere nu ne pune neapărat în legătură, la început, cu fiinţe exterioare nouă, ceea ce constituie chiar o sursă de numeroase iluzii pentru cei care, prin dezvoltarea lor interioară, clădesc în ei forţele clarvederii.
Pregătirea pentru trezirea forţelor de clarvedere se face în mod treptat; există mai întâi o primă treaptă, în cursul căreia se manifestă lucrurile cele mai diverse. Ar fi o greşeală să crezi că tot ce percepi atunci ar fi o realitate în lumea spirituală. In misterul rosacrucian Poarta Iniţierii, Johannes Thomasius trece prin această etapă a clarvederii astrale. Vă reamintesc acele scene când Johannes, cufundat în meditaţie, se află în faţa scenei şi simte cum, în fundul sufletului, se deschide lumea spirituală şi apar fel de fel de imagini, din care prima este aceea a Spiritului elementelor, sub forma unor oameni pe care îi întâlnise în viaţă. Johannes Thomasius cunoscuse pe profesorul Capesius şi pe doctorul Strader, pentru că îi întâlnise pe plan fizic şi-şi făcuse cu această ocazie o anumită imagine despre ei, o anumită reprezentare. Când apoi, sub greutatea unei mari dureri, i s-a deschis, ca să spunem aşa, facultatea de clarvedere, Johannes întâlneşte din nou pe Capesius şi pe Strader, dar sub o formă extraordinară. Il vede pe Capesius întinerit, aşa cum arăta la vârsta de douăzeci şi cinci de ani şi nu aşa cum era acesta când Johannes se afla în starea de meditaţie. Şi nici pe Strader nu-l vede aşa cum este acum, ci aşa cum va fi când, în această încarnare, va îmbătrâni.
Nu se poate exprima ce apare în sufletul lui Johannes Thomasius decât făcând să se deruleze pe scenă imaginile care trec în mod real în sufletul lui Johannes datorită stării sale de meditaţie. Johannes s-ar înşela profund dacă ar lua aceste imagini drept iluzii. Singura atitudine posibilă faţă de ceea ce vede este să-şi spună că el nu poate încă să ştie dacă este o iluzie sau realitate; dacă este o realitate spirituală în afara lui (cum ar fi, de exemplu, lectura a ceea ce este înscris în Cronica Akasha) sau dacă este un produs al Eului său.
S-ar putea să fie, de altfel, ambele situaţii deodată şi trebuie să lase deschise cele două posibilităţi. Ceea ce îi lipseşte acum este facultatea de a discerne între realitatea spirituală şi conştienta imaginativă. El trebuie să recunoască acest lucru. Abia în momentul când se dezvoltă conştienţa devachanică şi când el percepe în Devachan realitatea spirituală a unei fiinţe pe care o cunoscuse pe planul fizic — Maria — poate Johannes să disceamă partea reală şi partea imaginativă a viziunilor sale anterioare.
In cursul evoluţiei sale esoterice, omul trece printr-un stadiu când este înconjurat de imagini, iar el este încă incapabil să facă deosebirea între realitate şi imagine. In tabloul din misterul rosacrucian, de care am amintit, apar natural realităţi spirituale veritabile. De exemplu, în scena de mai sus, Capesius este într-adevăr imaginea sa reală din tinereţe şi care a rămas încrisă în Cronica Akasha, iar Strader este, tot aşa, imaginea reală a bătrâneţii, înscrisă de asemenea în Cronica Akasha. Aceste imagini sunt reale, dar Johannes nu este sigur de aceasta.
Acest stadiu, când deosebirea între imagini nu se poate stabili şi când omul nu posedă încă decât o conştienţă de vis, a fost parcurs pe vechea Lună. Facultatea de discernământ a apărut abia mai târziu. Să reţinem şi faptul că un clarvăzător se cufundă, mai întâi, într-un fel de conştienţă imaginativă. Totuşi, pe vechea Lună, imaginile care apăreau erau cu totul diferite faţă de obiectele pe care le percepem acum prin conştienţa noastră obiectivă, terestră; acest caracter se păstrează şi la începutul pregătirii de clarvedere, când nu se văd fiinţe spirituale exterioare, ci doar imagini. Ce sunt aceste imagini care apar astfel? Ceea ce se manifestă în acest prim stadiu nu este expresia unor fiinţe spirituale reale, ci, dacă pot spune aşa, apare mai întâi un fel de conştienţă a organelor de percepere, o reprezentare în imagini, o proiecţie în spaţiu a ceea ce se petrece înăuntrul nostru.
După acest prim stadiu, când clarvăzătorul începe să dezvolte în el forţe interioare, el poate, ca să luăm un exemplu concret, să simtă ca şi cum două globuri strălucitoare s-ar proiecta în spaţiu şi să aibă imaginea colorată a celor două globuri. Dacă şi-ar închipui că acestea sunt două realităţi, ar fi probabil o eroare.
In orice caz, în acel moment sunt forţele de clarvedere ce acţionează în el şi care, proiectate în spaţiu, apar ca două globuri corespunzând cu ceea ce se petrece în corpul astral al clarvăzătorului şi cu ceea ce aprinde forţa de viziune în cei doi ochi ai săi. Această forţă de viziune se proiectează sub forma celor două globuri.
Forţele interioare ale clarvăzătorului apar ca fenomene în spaţiul astral, şi el ar cădea într-o gravă eroare dacă ar lua aceasta drept o manifestare a unor fiinţe spirituale exterioare lui.
O eroare şi mai mare încă poate să apară când, la început, se ajunge, printr-o metodă oarecare, să se audă voci şi să fie luate, de asemenea, ca fiind realităţi exterioare.
Este eroarea cea mai mare în care se poate cădea, deoarece nu poate fi vorba decât de un ecou al fenomenelor interioare.
Viziunile colorate, imaginile, reprezintă, în general, viaţa lăuntrică sub o formă destul de pură; vocile, în schimb, nu exprimă de obicei decât viduri care se produc în suflet.
Pentru cel care ajunge să audă aceste voci, cel mai bine ar fi să nu le ia în seamă. In orice caz, la început, această conştienţă imaginativă nu trebuie privită decât cu multă circumspecţie.
Ea nu este decât un fel de conştienţă a organelor de percepere, o proiecţie a Eului în spaţiu. Pe vechea Lună lucrurile erau la fel, dar de o manieră perfect normală. Omul nu percepea nimic altceva decât ce se petrecea în sinea lui.
M-am referit în multe ocazii la aceste cuvinte importante ale lui Goethe: Ochiul este făcut de lumină, pentru lumină.
Trebuie să ghicim în aceste cuvinte un sens foarte adânc. Toate organele omului au fost create sub acţiunea mediului înconjurător.
Numai o concepţie superficială, care nu vede decât un singur aspect al adevărului, poate crede şi afirma că fără ochi omul nu ar putea percepe lumina. Dar celălalt aspect al adevărului este că fără lumină nu s-ar fi putut niciodată forma ochiul, după cum fără sunet nu ar fi existat urechea ş.a.m.d. Dintr-un punct de vedere mai profund, întreaga concepţie kantiană rămâne la suprafaţa lucrurilor, pentru că nu vrea să vadă decât o latură a adevărului.
Lumina care parcurge spaţiul cu undele sale este cauza directă a organului vederii. Pe vechea Lună, sarcina esenţială a entităţilor care au luat parte la evoluţia lumii noastre a fost aceea de a făuri organele sensibile.
A fost necesar ca mai întâi aceste organe să fie create înainte de a acţiona. Dacă acum dispunem de o conştienţă obiectivă, aceast lucru a fost posibil pentru că în prealabil au fost create organele necesare. Organele simţurilor au fost formate chiar pe vechiul Saturn în structura lor pur fizică, de exemplu, ochiul ca o cameră neagră, asemănătoare cu aceea a aparatului de fotografiat. Numai că aparatele pur fizice nu pot percepe nimic. Ele sunt ajustate conform legilor fizice. In epoca lunară, aceste organe au fost interiorizate. In timp ce pe vechiul Saturn ochiul era ca şi un aparat fizic, pe vechea Lună, datorită acţiunii luminii venind din afară, a fost transformat într-un organ de percepere, de conştienţă.
Trăsătura esenţială a activităţii lunare este aceea că organele sensibile au fost, ca să spunem aşa, trase din entităţile înseşi. Pe Pământ, de exemplu, lumina acţionează asupra plantelor şi întreţine în ele viaţa şi flora întreagă este rezultatul acestei acţiuni. Pe vechea Lună, lumina nu acţiona însă aşa; pe atunci lumina dădea naştere organelor sensibile, iar ceea ce omul percepea, era tocmai această acţiune asupra propriilor sale organe. El percepea, deci, imagini şi acestea i se păreau că umpu întreg spaţiul cosmic.
De fapt, ele nu erau decât expresia acestei activităţi a elementelor în organele de simţ. Şi astfel, omul asista la propria sa transformare, la modul în care ochii se formau sub acţiunea Entităţilor spirituale, la acţiunea acestora asupra lui însuşi. Lumea exterioară era percepută ca ceva interior, căci Universul întreg lucra la orânduirea sa interioară. El nu putea face deosebire între afară şi înăuntru. El nu percepea Soarele în afara lui, nu putea face o separare între el şi Soare; în schimb, simţea cum i se deschid ochii, iar aceştia luau forma unei imense percepţii vizuale care umplea tot spaţiul. Perceperea Soarelui era deci un fapt de natură interioară.
Aşadar, conştienţă lunară are caracterul unei percepţii de imagini, dar aceste imagini reprezentau devenirea, formarea interioară a vieţii sale psihice. Omul lunar era închis în astral şi simţea viaţa sufletului ca fiind în afara lui. Dacă în prezent am percepe viaţa sufletească sub această formă, fără a putea simţi o diferenţă între obiectele exterioare şi reflexul vieţii interioare, ar fi ceva patologic, în timp ce pentru conştienţa lunară era ceva normal.
Omul asista în forul său interior la munca entităţilor care au devenit mai târziu Elohimi, ca şi cum, de exemplu, aţi simţi, în prezent, cum vă curge sângele prin vene.
Pentru a încheia aceste consideraţii, trebuie să spunem că această conştienţă a fost, în fond, singura posibilă pe vechea Lună, căci ceea ce se petrece acum pe Pământ trebuie să fie în armonie cu ansamblul Cosmosului.
O conştienţă ca aceea pe care o avem în prezent, cu posibilitatea de a distinge ce este în afara noastră de ceea ce este înăuntrul nostru, cu perceperea obiectelor exterioare net distinctă de lumea interioară sufletească nu a fost posibilă decât prin faptul că evoluţia a depăşit stadiul lunar şi a trecut la stadiul terestru şi, totodată, o altă formaţie a apărut în sistemul cosmic, îndeosebi separarea elementului lunar de cel terestru şi separarea elementelor între ele, ceea ce nu fusese cazul pe vechea Lună.
Ne-am putea face o idee despre vechea Lună imaginându-ne lumea actuală încă unită cu Pământul, iar celelalte planete, inclusiv Soarele, cu totul altfel constituite.
In aceste condiţii, nu putea exista decât o conştienţă imaginativă. A fost necesară o schimbare, Cosmosul nostru să ia forma actuală, exterioară Pământului, pentru a se putea dezvolta în acest sens conştienţa obiectivă, pe care o avem astăzi.
Conştienţa obiectivă a fost rezervată omului pentru această fază a evoluţiei în care se găseşte astăzi.
Mai înainte, şi aceast aspect trebuie subliniat, nu numai omul nu o avea, ci şi Ierarhiile spirituale.
O judecată superficială ar putea să-şi închipuie că îngerii, de exemplu, pentru că se află pe o treaptă superioară şi erau la stadiul de oameni pe vechea Lună, ar fi avut atunci o conştienţă asemănătoare cu cea pe care o are omul în prezent. Ar fi o idee greşită, căci nu acesta era cazul, iar ceea ce îi deosebeşte de om este tocmai faptul că au străbătut treapta de om cu o altă conştienţă. Nimic nu se repetă de două ori la fel.
Fiecare moment al evoluţiei nu se produce decât o dată şi nu repetă identic un moment anterior. Astfel că, pentru ca să poată apărea conştienţa omului terestru, conştienţa obiectivă, au trebuit să se producă toate evenimentele care au condus şi au culminat cu formarea Pământului; a fost nevoie ca omul să devină ceea ce este. Conştienţa obiectivă ar fi fost cu neputinţă în stadiul precedent al evoluţiei. Când în faţa noastră apare un obiect, el ne apare ca fiind în afara noastră. Dar conştienţa anterioară a Entităţilor spirituale nu putea face deosebirea între afară şi înăuntru, iar cuvinte ca acestea: „ceva vine spre noi” nu ar fi avut nici un sens.
Nici Elohimii, şi mai ales ei, nu ar fi putut vorbi astfel; ei puteau, de exemplu, spune doar aşa: Noi trăim şi acţionăm în Univers; noi creăm şi percepem în Creaţie creaţia noastră.
Nici un obiect nu stă în faţa noastră, nimic nu ne apare în faţă. Faptul de a spune: „în faţa noastră apare un obiect, anumite realităţi se exprimă în spaţiul exterior, în afara noastră, sunt deosebite de noi“, ei bine, acesta nu exista nici chiar pentru Elohimi, decât atunci când evoluţia a atins stadiul terestru.
Pe vechea Lună, Elohimii se simţeau ca acţionând în lumină, care strălucea din Soarele de atunci. Ei nu puteau spune decât aşa: Noi ne simţim în această lumină, simţim cum ne cufundăm o dată cu ea în acele fiinţe care sunt oamenii acelei epoci; noi străbatem spaţiul în această lumină. Ei nu puteau spune: Noi vedem lumina în afara noastră. Acest fapt cu totul nou aparţine numai Pământului.
Şi când găsim în Geneză aceste cuvinte esenţiale şi care corespund unui anumit grad de evoluţie: „Şi Elohimii au spus: Să fie lumină!“ înseamnă că un factor nou a intervenit în evoluţie, pentru ca ei să nu se mai simtă incluşi în lumină, ci aceasta să le apară reflectată de obiecte, iar lucrurile să le apară ca fiind din afara lor.
Cel care a scris Geneza exprimă această nouă realitate, adăugând: „Şi Elohimii au văzut lumina”. Nimic nu este de prisos în acest străvechi document, nici un cuvânt nu este în plus. Şi ar fi foarte bine dacă oamenii ar învăţa de aici, între altele, să nu scrie nimic care să nu aibă un conţinut substanţial, să nu spună vorbe goale.
Autorul Genezei nu foloseşte nici un cuvânt inutil, nici o înfloritură de stil pentru a descrie crearea Luminii. El nu lasă pe Elohimi să spună, văzând lumina, că sunt mulţumiţi de ce au făcut. Ceea ce era esenţial, elementul nou care apăruse în mersul evoluţiei, îl concentrează în aceste cuvinte: „Elohimii au văzut lumina”, la care mai adaugă ceva: „Ei au văzut că lumina era bună (frumoasă)”.
In limba ebraică nu este o prea mare diferenţă între „frumos” şi „bun”, acelaşi cuvânt are ambele semnificaţii. Ce înseamnă, în general, dacă despre un lucru se spune că este frumos sau bun? In sanscrită şi chiar în germană sensul apare în spatele cuvântului. Cuvântul „frumos” cuprinde toate celelalte cuvinte care, în toate limbile, înseamnă ceva de natură spirituală care ia o expresie exterioară.
A fi frumos înseamnă că spiritul interior apare în afară. Şi astăzi încă există cea mai bună părere despre cuvântul „frumuseţe”, înţelegându-se prin aceasta că o fiinţă; spirituală pare a se manifesta la suprafaţa unei forme fizice. Când spunem despre o statuie de marmură că este frumoasă? Când ea trezeşte prin forma sa exterioară iluzia că este vie, că spiritul trăieşte în ea. Spiritul care ia o formă sensibilă, iată ce este „frumosul”.
Cuvintele Genezei: „Elohimii au văzut lumina” conţin acel fapt specific al evoluţiei terestre şi înseamnă totodată că ceea ce nu putea fi simţit decât subiectiv apare acum din afară, că spiritualul se manifestă exteriorizat.
Textul obişnuit: „Elohimii au văzut lumina şi au văzut că este frumoasă” s-ar putea prezenta în felul următor: „Şi Elohimii au devenit conştienţi că elementul în care până atunci se aflau cufundaţi se prezenta acum ca fiind în afara lor“; şi în acest fenomen ei simţeau că spiritualul era în spatele a ceea ce se exprima acum în forme exterioare, şi acest spritual era cuprins în cuvântul „frumos”.
Vom înţelege temeinic Geneza dacă nu ne vom mărgini să vedem doar fraze ticluite, ci ne vom strădui să aflăm ce secrete se ascund în realitate în aceste cuvinte. : Această strădanie ne va conduce mult mai departe decât majoritatea comentariilor care ne dau numai explicaţii şterse, plate.
Să păşim acum mai departe. Am văzut că stadiul lunar nu a putut să se constituie decât separându-se de ceea ce era de natură solară; în timpul evoluţiei terestre a fost necesar ca, din nou, elementul solar să se separe de elementul terestru; numai prin această dualitate se poate realiza o viaţă conştientă. Dar această separare a elementului terestru mai este legală şi de faptul ca elementul lunar şi cel solar să-şi modifice starea, să-şi transforme natura proprie. Observaţi Soarele actual din punct de vedere strict fizic; nu veţi vedea în el stările pe care, pe Pământ, le numim stare lichidă şi solidă. Cel mult se poate spune că Soarele atinge doar starea gazoasă. Aceasta este concepţia despre Soare a fizicii. Ceea ce forma, altădată, o unitate s-a separat.
Prin atingerea stadiului de evoluţie terestru, s-a produs un fel de condensare, de coborâre, de la elementul de căldură până la elementul terestru, solid. In ceea ce priveşte stările elementare mai subtile, eterul de lumină, de sunet şi de viaţă, acestea au impregnat Pământul venind din afară.
Dar în ce priveşte elementul solar, care s-a separat de cel terestru, nu putem presupune un proces asemănător. Mai curând putem spune: există mai întâi prima şi cea mai subtilă stare elementară, cea care conţine şi dă viaţă, apoi ceea ce numim eterul de număr sau de sunet, după care eterul de lumină şi eterul de căldură; în sfârşit, aerul sau gazul, apa şi pământul sau solidul.
Acestea sunt cele şapte stări elementare. In sfera elementului terestru nu ne putem ridica decât până la elementul de căldură, în general. Căldura penetrează Pământul, întregul element terestru, în timp ce, în schimb, despre elementul lumină se poate spune că Pământul participă la acesta numai în măsura în care şi alte entităţi care se află în jurul Pământului participă la viaţa acestuia. Lumina radiază din Soare către Pământ. Dacă am dori să localizăm cele trei elemente superioare: eterul de lumină, eterul de sunet şi eterul de viaţă ar trebui să le asociem mai curând cu elementul solar, iar cele trei elemente inferioare, pământ, apă, aer, cu elementul terestru.
Cât despre căldură, aceasta este legată atât de elementul solar, cât şi de cel terestru. Ceea ce produce viaţă este legat deci de elementul solar.
Natura solară s-a separat de ansamblu, pentru prima dată, în timpul evoluţiei lunare. Atunci lumina a fost primul element care a acţionat, dar nu ca lumină vizibilă. Şi am văzut că textul din Geneză: „Şi Elohimii au văzut lumina” nu s-ar fi putut referi la perioada evoluţiei lunare. Atunci nu s-ar fi putut spune decât aşa: „Şi Elohimii străbăteau spatiul în lumină, trăiau în lumină, dar nu o vedeau”.
La fel ca şi astăzi, când cineva care înoată nu vede apa, dar se mişcă în acest element, tot astfel, lumina nu era vizibilă, dar ea constituia mediul în care se desfăşura activitatea prin spaţiul cosmic. Lumina a fost reflectată de obiecte abia în stadiul de evoluţie al Terrei.
Trebuie deci să ne aşteptăm, natural, ca ceea ce se petrecuse pentru lumină în timpul vechii evoluţii lunare să se întâmple la fel, în timpul evoluţiei terestre, pentru eterul de sunet; cu alte cuvinte, în timpul evoluţiei terestre s-a petrecut acelaşi lucru cu eterul de sunet care se petrecuse cu eterul de lumină, pe vechea Lună.
In consecinţă, ceea ce numim sunet spiritual să nu fie perceptibil Elohimilor, aşa cum este acum lumina. Dacă Geneza voia, deci, să ne facă să înţelegem că evoluţia progresează de la activitatea eterului de lumină spre cel de sunet, trebuia să spună: „Şi Elohimii au văzut apărând în procesul de devenire a Pământului lumina şi au văzut că aceasta era frumoasă” şi să nu spună, în continuare: „Şi Elohimii au perceput în această perioadă eterul de sunet”, ci mai curând „Ei trăiau şi acţionau în acest eter”.
Geneza nu putea să descrie ziua a doua a Creaţiei ca şi cum Elohimii percepeau activitatea care făcea să se separe substanţele de sus de cele de jos. Ea nu putea spune, de exemplu, despre această activitate a Elohimilor că „ei o percepeau”.
Geneza a trebuit să renunţe la expresii ca: „a percepe”, „a fi frumos”. Toate acestea corespund cu ceea ce am putut constata prin cercetările în domeiul Ştiinţei spirituale. Clarvăzătorul care a scris Geneza a trebuit deci să renunţe, când a scris despre ziua a doua a Creaţiei, la expresii ca aceasta: „Şi Elohimii au văzut…“
Citiţi textul Genezei. In prima zi, se spune că Elohimii au văzut lumina şi au văzut că ea era frumoasă. In ziua a doua a Creaţiei, în cele mai multe traduceri, după ce prima zi se terminase, Dumnezeu spune: „Să fie o tărie, o întindere în mijlocul apelor şi să se despartă ape de ape… Şi a fost aşa. Şi Dumnezeu a numit întinderea Cer. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă, ziua a doua”. Expresia utilizată în ziua întâi a Creaţiei nu mai este utilizată în ziua a doua. Povestirea Genezei este exact aşa cum ne puteam aştepta, pe baza constatărilor stabilite prin Ştiinţa spirituală.
O dată în plus, exegeţii nu au ştiut cum să rezolve această enigmă. Unii au crezut că dacă expresia nu revine pentru ziua a doua este o o misiune a celui ce a scris Cartea. Dar trebuie să fie bine stabilit un lucru, şi anume că Geneza nu are nici un cuvânt în plus, nici un cuvânt în minus. Autorul Genezei nu a uitat nimic.
Există un motiv profund pentru ca în ziua a doua a Creaţiei această expresie să nu mai fie utilizată. Este încă unul din acele fapte, cum am mai arătat deja, care trebuie să ne umple de o imensă veneraţie pentru acest străvechi document care este Geneza. Avem multe de învăţat de la aceşti antici scriitori care nu aveau nevoie să presteze nici un jurământ pentru a urma cu stricteţe următoarele principii: „Nu adăugaţi nimic, nu omiteţi nimic din ceea ce aţi învăţat că este adevărul”. Ei erau profund convinşi că fiecare cuvânt este sacru şi că nici unul nu este inutil.
Am reuşit, în felul acesta, să pătrundem în profunzimea sa cuprinsul primei şi celei de a doua zile a Creaţiei. Acela care află prin cercetare spirituală sensul ascuns al lucrurilor şi care studiază apoi Biblia îşi spune, pe drept cuvânt, că este o adevărată minune să descopere că cele mai mici amănunte pe care le-a revelat prin cercetarea sa spirituală pot fi regăsite la anticul clarvăzător care a participat la redactarea Genezei. Şi dacă această minune se confirmă, un adevărat sentiment de admiraţie pune stăpânire pe el, sentiment ce trebuie să pătrundă toate inimile, pentru ca să resimtă caracterul sacru al acestui străvechi şi venerabil document care este Geneza.
Cartile lui Rudolf Steiner se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina