Rudolf Steiner – Zeii au ramas spirituali, iar oamenii, ca urmasi ai lor, au devenit fizici
Ştim că omul, aşa cum ne apare el în viaţa de zi cu zi, este alcătuit din patru mădulare estenţiale: corpul fizic, corpul eteric – sau corpul vieţii –, corpul astral sau corpul senzaţiilor şi Eul. Ştim că în viaţa obişnuită, de dimineaţă, când omul se trezeşte, până seara când adoarme, aceste patru principii ale fiinţei sale sunt unite organic între ele. Noi ştim că noaptea, în timpul somnului, corpul fizic şi corpul eteric rămân lungite în pat iar corpul astral şi purtătorul Eului sau, pe scurt, Eul se desprind de corpul fizic şi de corpul eteric.
Astăzi trebuie să lămurim foarte clar acest lucru. Dacă avem în faţă un om, în actualul stadiu de dezvoltare, atunci această pătrime formată din corp fizic, corp eteric, corp astral şi Eu există ca o necesitate unitară, în care aceste principii se îmbucă strâns unul în altul. Omul pe care îl vedem dormind în pat nu are cu el decât corpul fizic şi corpul eteric; el este într-o stare analoagă cu cea a plantei. Planta, aşa cum o vedem în lumea fizică, nu este alcătuită decât din corp fizic şi corp eteric sau corp al vieţii; ea nu are în sine nici corp astral, nici Eu. Prin asta ea se deosebeşte de om şi de animal. Animalul are în plus un corp astral, iar omul mai are în plus un Eu. De aceea, putem spune: De seara până dimineaţa, omul are în pat corpul fizic şi corpul eteric; el este oarecum o fiinţă asemănătoare plantei, şi totuşi nu chiar ca o plantă. Acest lucru trebuie să ne fie clar.
Astăzi, o fiinţă liberă, independentă, care nu are nici corp astral şi nici Eu, care constă doar din corp fizic şi corp eteric trebuie să arate precum o plantă, ea trebuie să fie o plantă. Omul care stă lungit în pat se află însă deasupra nivelului plantei, fiindcă în cursul evoluţiei el a adăugat la corpurile sale fizic şi eteric un corp astral, purtător al bucuriilor şi durerilor, al impulsurilor, poftelor şi pasiunilor, şi un purtător de Eu. Or, de fiecare dată când elementelor inferioare ale unei fiinţe li se adaugă un element superior toate elementele inferioare suferă şi ele modificări. Dacă unei plante, aşa cum există ea astăzi în natură, i s-ar adăuga un corp astral, acest corp astral nu ar învălui pur şi simplu planta la partea superioară ci ar străbate-o; atunci, ceea ce vedem că străbate planta în substanţa ei de plantă ar trebui să devină carne, o carne animală. De aceea, mai putem spune: Dacă ne aflăm în faţa unei fiinţe care, ca şi omul, nu are numai un corp fizic ci şi elemente superioare, suprasensibile, ale naturii sale, aceste elemente îşi găsesc atunci expresia în mădularele, în componentele inferioare. Aşa cum însuşirile sufletului dumneavoastră se exprimă superficial prin fizionomie, prin trăsăturile feţei dumneavoastră, tot astfel corpul dumneavoastă fizic este o expresie a muncii corpului astral şi a Eului. Iar corpul fizic nu se prezintă numai pe el însuşi, ci este şi o expresie fizică a elementelor invizibile fizic ale omului.
Tot astfel, sistemul glandular şi tot ceea ce ţine de el este expresia corpului eteric al omului. Tot ceea ce face parte din sistemul nervos este o expresie a corpului astral şi tot ce se raportează la sistemul circulator este o expresie a purtătorului Eului. Deci în corpul fizic ca atare diferenţiem din nou o organizare cvadruplă, şi numai o concepţie vulgară despre lume ar putea să pună pe acelaşi plan diferitele substanţe ale corpului fizic uman. Sângele care circulă în venele noastre a devenit ceea ce este tocmai pentru că în om a intrat un Eu. Sistemul nervos, şi substanţa din care el este alcătuit, este aşa cum este pentru că în om se află un corp astral, iar sistemul glandular a devenit ceea ce este pentru că omul are un corp eteric. Veţi înţelege atunci cu uşurinţă că, în fond, fiinţa omului, din momentul în care adoarme până în momentul trezirii, este o fiinţă plină de contradicţii. Ai putea spune că el, omul, ar trebui să fie o plantă, dar nu este, căci o plantă nu are în substanţa sa fizică expresia corpului astral – sistemul nervos – şi nici expresia Eului – sistemul sangvin. O fiinţă fizică precum omul, cu sistem glandular, sistem nervos, sistem sangvin, nu poate exista decât dacă în ea se găseşte un corp eteric, un corp astral şi un Eu.
Or, dumneavoastră, ca oameni, părăsiţi în cursul nopţii, cu corpul dumneavoastră astral şi cu Eul dumneavoastră, corpurile fizic şi eteric. Le părăsiţi, să zicem aşa, fără niciun fel de scrupule, faceţi din ele o fiinţă plină de contradicţii. Dacă aici, din clipa adormirii până la trezire, nu ar interveni ceva spiritual, dacă aţi retrage pur şi simplu corpul astral şi Eul din corpurile fizic şi eteric, atunci, la trezire, aţi găsi sistemul nervos şi sistemul sangvin cu totul distruse; căci ele nu ar putea exista fără să aibă în ele un corp astral şi un Eu. Conştienţa clarvăzătoare poate percepe cele ce urmează.
În măsura în care Eul şi corpul astral se retrag, un Eu divin şi un corp astral divin intră în om. De fapt, şi în timpul nopţii, de la adormire până la trezire, în corpul fizic şi în corpul eteric există un corp astral şi un Eu, sau cel puţin un înlocuitor al lor. Când astralul omului se retrage, în om intră un astral superior pentru a-l menţine până la trezire şi, de asemenea, un înlocuitor pentru Eu. Prin aceasta vedeţi că în sfera vieţii noastre sunt la lucru şi alte entităţi decât cele care se exprimă în mod obişnuit în lumea fizică. În lumea fizică prind expresie mineralele, plantele, animalele şi oamenii. În primă instanţă oamenii sunt fiinţele cele mai elevate din sânul lumii fizice. Numai ei au un corp fizic, un corp eteric, un corp astral şi un Eu. Din faptul că în timpul somnului corpul astral şi Eul se retrag din corpul fizic şi din corpul eteric, dumneavoastră puteţi conchide că acest corp astral şi acest Eu au actualmente încă o anumită independenţă. Ele pot, să spunem aşa, să se izoleze pentru un timp de viaţa zilnică şi să trăiască separat de suporturile fizic şi eteric.
Noaptea deci ne confruntăm cu următorul aspect: aşa cum corpul fizic şi cel eteric ale omului sunt în timpul zilei purtătoarele Eului şi corpului astral omenesc, adică ale mădularelor cele mai profunde ale omului, tot astfel, în timpul nopţii, ele devin purtătoarele sau templul fiinţelor-Eu şi fiinţelor astrale superioare. Acum îl privim cu alţi ochi pe cel lungit în pat, fiindcă ştim că în el există şi un corp astral, însă un astral divin-spiritual, şi un Eu, însă un Eu divin-spiritual. Într-un fel, am putea spune: În timp ce omul doarme în ce priveşte corpul său astral şi Eul său, în el veghează şi îi menţine nealterată structura organismului aceste entităţi care pătrund în corpul fizic şi în corpul nostru eteric atunci când le părăsim. Aceste entităţi fac parte acum şi din sfera vieţii noastre. Aceste fapte sunt foarte instructive pentru noi, iar dacă le alăturăm unor anumite observaţii ale clarvederii ne pot oferi multe informaţii cu privire la dezvoltarea omului. Să încercăm să comparăm această deosebire între veghe şi somn cu principalele evenimente spirituale ale evoluţiei.
Deşi corpul astral şi Eul uman sunt principiile cele mai elevate şi cele mai interioare ale naturii umane, ele nu se arată de fel a fi şi cele mai perfecte. Corpul fizic este mai perfect decât corpul astral, chiar şi pentru o observaţie superficială. Aşa cum am mai spus chiar aici în urmă cu doi ani, corpul fizic relevă o structură cu atât mai demnă de admirat cu cât îl studiezi mai îndeaproape. Minunatele structuri ale inimii şi ale creierului omenesc pot să satisfacă, dacă sunt studiate din punct de vedere anatomic, nu numai necesităţile rafinate de cunoaştere intelectuală, dar pot trezi sentimente estetice şi morale înălţătoare în cel care întreprinde cu toată sensibilitatea acest studiu.
Corpul astral nu a ajuns încă la această treaptă de perfecţiune. El este purătorul bucuriilor şi suferinţelor, al poftelor şi plăcerilor etc., şi trebuie să recunoaştem că omul, ca urmare a acestor pofte ale sale, acţioneză într-un mod ce nu vine deloc în sprijinul organizării pline de înţelepciune şi artă a inimii şi a creierului său. Prin patima sa pentru plăceri, cum ar fi cafeaua sau altele, omul caută să îşi procure satisfacţie din lucruri care sunt ca o otravă pentru inimă. Prin aceasta el arată tendinţa corpului său astral spre plăceri care, pentru un organ întocmit cu atâta înţelepciune cum este inima, sunt dăunătoare. Inima poate rezista decenii la rând la aceste otrăvuri pe care omul, din patima pentru plăcere a corpului său astral, le absoarbe. Acest fapt vă arată că corpul astral trebuie să fie în viitor incomparabil mai perfect decât corpul fizic. În zilele noastre, corpul fizic este elementul cel mai perfect dezvoltat. Asta provine din faptul că corpul fizic este de fapt cel mai vechi mădular al naturii umane. El aduce dovada că la el s-a lucrat cu mult timp înainte ca Pământul să fi fost creat.
Istoria formării Pământului, aşa cum se învaţă în zilele noastre, nu este decât o fantezie materialistă născută din nişte reprezentări materialiste; puţin contează că i se dă numele de teoria Kant-Laplace sau un alt nume. Aceste ipoteze materialiste sunt totuşi utile pentru a înţelege mai bine construcţia exterioară a sistemului nostru cosmic, dar ele nu ne ajută cu nimic dacă vrem să înţelegem ceea ce este superior imaginilor exterioare pe care le vedem cu ochii.
Cercetarea ocultă ne arată că, aşa cum omul merge din încarnare în înarnare, tot astfel şi un corp cosmic cum este Pământul nostru a trecut înainte, în epoci foarte îndepărtate, prin alte forme de existenţă, prin alte stări planetare. Înainte ca Pământul nostru să fie ce este, el se afla într-o stare planetară pe care ştiinţa spiritului o numeşte „vechea Lună”. Nu era Luna noastră actuală, ci o stare care a precedat Pământul ca entitate planetară. Aşa cum omul s-a dezvoltat dintr-o stare anterioară la starea actuală, tot astfel Pământul a trecut de la vechea Lună la starea Pământ. Vechea Lună este oarecum o încorporare anterioară a Pământului. Încorporarea care a precedat-o pe cea a Lunii a fost cea a vechiului Soare, care nu este Soarele actual, ci un precursor al Pământului nostru. Şi, în sfârşit, un precursor al vechiului Soare a fost vechiul Saturn. Pământul nostru a traversat deci trei stări: o stare Saturn, o stare Soare şi o stare Lună. În prezent el a ajuns la starea Pământ.
Primul germene al corpului nostru fizic a fost depus pe vechiul Saturn. Am putea, de asemenea, să spunem: Nimic din ceea ce ne înconjoară actualmente, regnurile animal, vegetal, mineral, nu existau pe această planetă primordială pe care noi o numim vechiul Saturn; nu actualul Saturn. Dar acolo exista primul rudiment al corpului fizic uman. El era cu totul altfel alcătuit decât în zilele noastre. El se găsea acolo într-o primă stare embrionară şi a continuat să se dezvolte pe toată durata stării Saturn. Când Saturn şi-a terminat evoluţia, el a intrat într-un fel de noapte cosmică, aşa cum omul trece printr-un Devachan înainte de a se putea reîncarna. Şi apoi Saturn devine Soare.
Aşa cum planta se naşte din sămânţă, tot astfel corpul fizic uman se naşte din nou pe vechiul Soare. Treptat, el s-a pătruns de un corp eteric sau al vieţii, astfel încât, pe Soare, germenului corpului fizic i se alătură corpul eteric sau al vieţii. Omul nu era o plantă, dar avea nivelul unei plante. El era alcătuit dintr-un corp fizic şi un corp eteric iar conştienţa sa se asemăna în acele timpuri cu conştienţa de somn sau cu cea pe care o are astăzi întreg regnul vegetal din jurul nostru. Existenţa solară a luat sfârşit; a început o altă noapte cosmică sau, dacă vrem să o numim aşa, un Devachan cosmic. După ce Soarele a trecut prin acest Devachan cosmic, el s-a metamorfozat în vechea Lună.
Şi din nou apar acele elemente ale fiinţei umane care existau pe vechiul Saturn şi pe vechiul Soare, adică corpurile fizic şi eteric. Şi, în timpul evoluţiei lunare, s-a mai adăugat corpul astral.
Acum omul avea un corp fizic, un corp eteric şi un corp astral. Vedeţi deci cum corpul fizic născut pe Saturn străbătea deja pe Lună a treia etapă. Corpul eteric s-a alăturat pe Soare, iar pe Lună el a fost ridicat la o a doua sa stare de perfecţiune. Corpul astral, care a apărut abia pe Lună, nu era atunci decât în prima sa stare de dezvoltare.
Atunci s-a petrecut pe Lună ceva ce nu s-a putut produce în stările Saturn şi Soare. În timp ce în cursul evoluţiilor Saturn şi Soare omul era o fiinţă relativ unitară, în cursul evoluţiei Lună s-au întâmplat cele ce urmează. Planeta s-a împărţit în două părţi: un Soare şi un satelit al acestui Soare, Luna. Aşadar, în timp ce pentru evoluţia saturniană vorbim de o evoluţei planetară, şi tot aşa şi pentru Soare, pentru Lună nu este valabil acest fapt decât pentru începutul dezvoltării ei. Tot ce înseamnă Pământul nostru, Soarele şi Luna, a fost mai întâi reunit într-o singură planetă, acest corp cosmic străvechi. Apoi au apărut două corpuri. Soarele care se naşte acum nu este Soarele nostru şi nici vechiul Soare de care am vorbit mai înainte. Este o stare specială desprinsă, ca stare solară, din vechea Lună. În afară de aceasta ia naştere o planetă care se învârte în jurul acestui Soare, pe care noi o numim tot „vechea Lună”. Care este sensul pentru care această veche planetă, încarnarea anterioară a Pământului nostru, s-a scindat astfel?
Motivul pentru care s-a întâmplat acest fapt a fost că odată cu Soarele s-au separat şi fiinţele superioare şi substanţele mai subtile, care au ieşit din masa globală pentru a forma un astru aparte. Substanţele mai grosiere şi fiinţele inferioare au rămas pe loc pe vechea Lună. Găsim deci în cursul evoluţiei lunare două corpuri cereşti în loc de unul singur: un corp solar, locuit de fiinţe superioare, şi un corp lunar, locuit de fiinţe inferioare. Dacă totul ar fi rămas unit şi scindarea nu ar fi avut loc, atunci unele fiinţe, care s-au dezvoltat pe Luna odată desprinsă, n-ar fi putut să urmeze ritmul accelerat al fiinţelor solare. Ele nu erau mature pentru aşa ceva. Ele au trebuit să elimine substanţele mai grosiere şi să îşi construiască un câmp de activitate aparte. Chiar fiinţele superioare n-ar fi putut să rămână unite cu aceste substanţe grosiere; aceasta ar fi încetinit ritmul lor mai rapid de evoluţie. Şi ele aveau nevoie de un câmp de activitate separat pentru evoluţia lor, iar acesta a fost Soarele.
Să studiem acum fiinţele care se aflau pe vechiul Soare după scindare şi cele care locuiau vechea Lună după scindare. Ştim că germenele corpului fizic uman a fost depus pe Saturn; corpul eteric i-a fost adăugat în timpul stării Soare iar corpul astral în timpul stării Lună. Aceste fiinţe omeneşti, sau mai curând aceşti oameni primordiali, au rămas împreună cu această Lună care s-a separat. Tocmai aceste fiinţe sunt cele care nu au putut urma ritmul de evoluţie mai accelerat al ființelor solare, al acelor fiinţe care s-au separat odată cu Soarele şi care acum au trăit în substanţele mai fine, în materia de pe Soare. Din acelaşi motiv şi fiinţele umane care au rămas pe Lună au suferit o înârtoşare. În timpul evoluţiei lunare îl găsim aşadar pe om într-o stare constând dintr-un corp fizic, un corp eteric şi un corp astral. El se afla deci pe treapta de evoluţie pe care se află animalul de azi. Şi animalul are un corp fizic, un corp eteric şi un corp astral. Dar nu ar trebui să vă imaginaţi că oamenii pe vechea Lună au fost cu adevărat animale. Forma umană era pe atunci cu totul diferită de a animalelor pământeşti din timpul nostru. Ele vi s-ar părea cu totul fantastice dacă vi le-aş descrie. Descoperim deci pe vechea Lună strămoşi ai omului care aveau un corp fizic, un corp eteric şi un corp astral şi care, după despărţirea de Soare, şi-au învârtoşat aceste trei mădulare, le-au făcut mai grosiere decât dacă ar fi rămas pe Soare.
Dar ceea ce s-a desprins odată cu Soarele a parcurs de asemenea toată această dezvoltare triplă: Saturn, Soare, Lună. Numai că aceasta a luat, ca să spunem aşa, direcţia Soarelui, în timp ce strămoşii umani au luat direcţia lunară. Pentru fiinţele care au urmat Soarele putem deosebi, de asemenea, un organism triplu, care merge perfect paralel cu organismul triplu al omului. Şi pe Soare au existat fiinţe care au ajuns să aibă trei mădulare, să zicem aşa; numai că aceste trei mădulare, după separare, în loc de a fi împinse spre învârtoşare au ajuns să fie acum mai subtile. Imaginați-vă acest proces astfel: după separare, precursorii omului devin nişte fiinţe mai grosolane decât fuseseră înainte, se învârtoşează. Fiinţele corespunzătoare de pe Soare, dimpotrivă, devin mai rafinate. Starea pe care o dobândeşte omul prin faptul că a primit un corp astral pe Lună l-a făcut să coboare, într-un fel, la rangul de animalitate. Fiinţele care n-au trecut prin aceasta, care au luat cu ele pe Soare substanţele lor mai subtile, s-au rafinat. Astfel, în timp ce pe Lună omul se durifică, pe Soare se dezvoltă fiinţe de o înaltă spiritualitate.
Pe Lună oamenii s-au dezvoltat până la treapta de animal, cu toate că ei nu erau animale. Totdeauna, pe bună dreptate, acolo unde apare animalitatea se întâmplă un proces de diversificare a lor pe diferite trepte. Pentru oamenii-animale de pe Lună au existat trei trepte distincte, care în ştiinţa spiritului sunt desemnate prin „taur”, „leu” şi „vultur”. Acestea sunt oarecum arhetipurile animale. Pe Lună găsim deci trei grupări diferite: oameni-taur, oameni-leu şi oameni-vultur. Deşi prin aceste nume nu trebuie deloc să înțelegem vulturul, leul şi taurul de astăzi, natura decăzută a acelei omeniri primordiale de pe Lună pe care o desemnăm cu numele de oameni-leu, de pildă, o putem încadra într-un fel în categoria felinelor. Natura decăzută a oamenilor-taur se poate exprima prin caracteristicile familiei copitatelor etc. Natura învârtoşată a oamenilor era structurată în aceste trei trepte. În acelaşi timp, pe Soare se aflau contraimaginile spirituale corespunzătoare ale acestor animale. Şi acolo existau trei grupări, răspunzând la trei specii diferite de oameni. În timp ce pe Lună evoluţia astralului a dat naştere acestor trei categorii de oameni, pe Soare au apărut oamenii spirituali corespunzători, şi anume fiinţele îngereşti – fiinţe spirituale denumite, de asemenea, leu, vultur şi taur, însă de data aceasta drept contraimagini spirituale. Dacă deci vă ridicaţi privirea către Soare, găsiţi acolo fiinţele spirituale despre care puteţi spune că reprezintă prototipurile frumoase, plăsmuite cu înţelepciune. Pe vechea Lună găsiţi un fel de copii grosolane ale fiinţelor care existau pe Soare. Dar mai este ceva, ceva ce se ascunde acolo ca o taină.
Aceste copii de pe Lună nu sunt străine de orice legătură cu contraimaginile lor de pe Soare. Găsim acolo, pe vechea Lună, un grup de oameni primitivi, oameni-taur, şi deasupra, pe Soare, un grup de fiinţe spirituale pe care le denumim spirite-taur. Şi există o relaţie spirituală între prototip şi copie. Căci sufletul-grup este prototipul şi acţioneză ca prototip asupra copiilor. Forţele pleacă de la sufletul-grup şi dirijează jos copiile: spiritul-leu dirijează oameni-leu, care sunt copiile sale, spiritul-vultur dirijează oamenii-vultur etc. Dacă aceste spirite elevate ar fi rămas unite cu Pământul, dacă ar fi rămas unite cu copiile lor, dacă ar fi trebuit să locuiască în ele, ele nu s-ar fi putut mişca, nu ar fi putut să îşi folosească forţele spre binele şi dezvoltarea copiilor lor. Ele au trebuit să îşi spună: Trebuie să veghem cu mai multă grijă la ceea ce trebuie să se dezvolte pe Lună! Spiritul-taur îşi spunea: Trebuie să veghez asupra oamenilor-taur. Acolo jos, pe Lună, noi n-am fi putut să ne dezvoltăm din cauza condiţiilor necorespunzătore. De aceea noi trebuie să locuim pe Soare şi, de aici, să trimitem în jos, către oamenii-taur, forţele de care ei au nevoie. – La fel s-a petrecut cu spiritele-leu şi tot aşa cu spiritele-vultur. Acesta este sensul evoluţiei. Anumite entităţi au avut nevoie de un câmp de acţiune mai elevat decât fiinţele care erau copiile lor fizice. Aceste copii fizice aveau nevoie de un câmp de acţiune inferior, mai puţin elevat. Pentru ca entităţile spirituale să poată acţiona, ele au trebuit să-şi smulgă Soarele şi să trimită din afară forţele lor spre regiunile inferiore. Vedem astfel cum evoluţia ia pe de o parte o cale descendentă şi pe de altă parte o cale ascendentă.
Pe Luna veche dezvoltarea a continuat. Fiinţele spirituale care acţionau din afară asupra copiilor lor fizice au spiritualizat prin aceasta Luna, astfel încât ea a putut mai târziu să se unească iar cu Soarele. Prototipurile absorb din nou, aspiră – ca să spunem aşa – aceste copii. Şi din nou are loc o noapte cosmică, un Devachan cosmic. – Aceasta se mai numeşte şi „Pralaya”, în timp ce stările Saturn, Soare, Lună se numesc „Manvantara”. – După această noapte cosmică, din sânul întunecat al lumilor iese Pământul nostru, care are ca misiune să îl conducă pe om la punctul în care va putea să adauge corpurilor fizic, eteric şi astral, Eul sau un suport al Eului.
Dar tot ceea ce s-a dezvoltat în trecut a trebuit să fie repetat. O lege cosmică vrea ca, atunci când o stare mai înaltă trebuie să apară, să se repete tot ceea ce a existat anterior. Pământul a trebuit la început să treacă încă o dată prin vechea stare Saturn. Încă o dată s-a dezvoltat, răsărit ca dintr-un grăunte cosmic, primul rudiment al corpului fizic. A venit apoi o repetare a stării Soare, apoi o repetare a stării Lună.
Soarele, Pământul şi Luna sunt unite deocamdată într-un singur corp. Urmează apoi o repetare a ceea ce a mai fost deja: Soarele se separă din nou şi din nou fiinţele superioare care aveau nevoie de un câmp de manifestare mai elevat îl urmează. Ele antrenează cu sine substanţele mai subtile pentru a-şi putea întemeia în ele scena cosmică de desfăşurare. Soarele se desprinde aşadar de Pământ, care încă avea pe atunci în trupul său Luna, şi ia cu sine acele entităţi care sunt mature să găsească pe Soare un câmp de activitate pentru evoluţia lor ulterioară. Vă daţi seama că printre aceste fiinţe se găseau în primul rând acelea care fuseseră odinioară prototipurile animalelor. Toate aceste fiinţe, care în perioada vechii Luni atinseseră maturitatea necesară progresează; ele nu mai pot trăi deci în substanţele mai grosiere şi nici în entităţile inferioare pe care Pământul, unit cu Luna, le avea în el. Ele au trebuit să se desprindă de Pământ pentru a fonda o nouă existenţă pe noul Soare, Soarele actual.
Ce fel de fiinţe erau acestea? Aceste fiinţe erau descendentele celor care se dezvoltaseră deja pe Soare în timpul vechii faze lunare ca spirit-taur, spirit-leu, spirit-vultur. Cele mai elevate, cele mai avansate au fost cele care au reunit în ele natura taur, leu şi vultur într-un tot armonios. Fiinţele spirituale cele mai avansate, care şi-au stabilit acum locuinţa pe Soare, pot fi numite „prototipuri umane”, „oameni-spirit”, în adevăratul sens al cuvântului. Trebuie să vă imaginaţi, aşadar, că printre spiritele-taur, spiritele-leu şi spiritele-vultur ale vechii Luni existau spirite care atinseseră o treaptă superioară de dezvoltare. Ele sunt spiritele-oameni la propriu, care acum îşi stabilesc locuinţa cu precădere pe Soare. Ele sunt, ca să spunem aşa, copii spirituale ale celor care se dezvoltă aici jos, pe Pământ plus Lună, care s-au detaşat de Soare. Aici, jos, se dezvoltă însă descendenţii acelor făpturi de pe vechea Lună. Dumneavoastră vă puteţi gândi acum că, dacă pe vechea Lună se produsese o anumită densificare sau durificare a acestor fiinţe, descendenţii acestor fiinţe de pe vechea Lună trebuiau să reapară cu o tendinţă de densificare, de durificare sau de uscare. A venit într-adevăr o perioadă foarte tristă şi aridă pentru corpul Pământ-Lună desprins din Soare. Sus, pe Soare, avea loc o evoluţie mereu mai proaspătă şi mai plină de animaţie, viaţă tot mai fecundă; jos, pe Pământ, tristeţe, pustiu, o învârtoşare într-un ritm din ce în ce mai evident.
Atunci s-a produs un lucru prin care a fost posibilă o continuare a evoluţiei: ceea ce formează astăzi Luna s-a detaşat de corpul ceresc format din corpul comun Pământ şi Lună, ceea ce formează Pământul actual rămânând pe loc. Prin aceasta au fost eliminate substanţele cele mai grosiere ce ar fi determinat pietrificarea completă a Pământului; Pământul a fost debarasat de ceea ce l-ar fi împins spre o pustiire totală.
Aşadar, la începutul evoluţiei noastre pământeşti Pământul a fost unit cu Soarele actual şi cu Luna actuală. Dacă Pământul ar fi rămas unit cu Soarele, omul nu ar fi putut atinge niciodată starea actuală a evoluţiei sale; el nu ar fi putut ţine pasul cu ritmul de evoluţie al fiinţelor solare. În acele sfere solare, omul nu s-a dezvoltat ca pe Pământ; acolo s-a dezvoltat un prototip spiritual al omului, omul cu forma fizică pe care o are astăzi nefiind decât o copie a acestuia. Pe de altă parte, dacă Luna ar fi rămas unită cu Pământul, omul s-ar fi uscat treptat, s-ar fi mumificat şi n-ar mai fi găsit nicio posibilitate de dezvoltare pe Pământ. Pământul ar fi devenit un corp ceresc pietrificat, pustiu. În locul corpurilor umane actuale nu am fi avut decât nişte statui, nişte mumii fără viaţă care ies din pământ. Acest lucru a fost evitat prin plecarea Lunii odată cu substanţele cele mai grosiere din spaţiul cosmic. Faptul a permis ca, pe Pământ, descendenţii fiinţelor vechii Luni să adauge la constituţia lor, formată din corp fizic, corp eteric şi corp astral, un Eu. Prin faptul că forţele Lunii şi ale Soarelui acţionau din afară, contrabalansându-se, omul a putut să fie fecundat cu acest Eu.
Pe Pământ, omul şi-a continuat evoluţia. Ceea ce a parvenit de pe Lună reprezenta, sub un anumit raport, o evoluţie în jos, o coborâre într-o stare inferioară. Acum el a primit un suflu de viaţă nou, un impuls spre în sus. Dar în tot acest timp fiinţele spirituale corespunzătoare care se retrăseseră odată cu Soarele şi-au continuat dezvoltarea. Ce a devenit posibil prin faptul că Luna s-a detaşat de Pământ? Acest lucru vi-l puteţi imagina uşor printr-o comparaţie. Imaginaţi-vă că ne-am afla în faţa unui bloc de fier dur iar noi am fi nişte oameni cu forţă musculară medie. Să zicem că încercăm să batem acest fier mult timp pentru a-l aplatiza, dar nu ajungem să-i dăm forma dorită. Putem modela această materie numai încălzind-o. Tot aşa a fost pentru Pământ după ce substanţele cele mai grosiere s-au retras odată cu Luna. Acum fiinţele pământeşti au putut să fie modelate. Acum intervin din nou entităţile care îşi aveau locuinţa pe Soare şi care deja în vechea epocă lunară acţionaseră de pe Soare asupra vechii Luni ca suflete-grup. Înaintea detaşării Lunii, substanţele erau mult prea dense. Acum îşi fac apariţia aceste fiinţe ce îşi aveau sediul pe Soare, se impun ca forţe care l-au modelat treptat pe om, aducându-l la forma actuală.
Să privim puţin mai din aproape acest fapt. Reprezentaţi-vă că aţi fi pe acest vechi corp ceresc. Soarele l-aţi fi văzut afară, pe cer. Dacă aţi fi fost clarvăzător aţi fi văzut şi entităţile spirituale pe care tocmai le-am descris. Pe Pământ aţi fi observat un fel de durificare, de deşertizare. Atunci v-aţi fi spus: De jur împrejur totul este pustiu, totul pare să fie mort pe Pământ. Forţele Soarelui nu mai pot face nimic în acest spaţiu, unde totul se pregătea să devină un imens câmp de cadavre. Apoi aţi fi văzut cum masa lunară se detaşează de Pământ. Substanţele pământeşti devin moi, maleabile şi plastice, fortele care acţionau din Soare găsind din nou posibilitatea de a acţiona. Aţi fi observat că spiritele-taur pot dobândi din nou influenţă asupra fiinţelor omeneşti care erau copii ale acestor spirite-taur şi tot astfel pentru spiritele-leu şi spiritele-vultur. Şi v-aţi fi spus: Luna se află acolo afară. Influenţa dăunătoare pe care o exercitase a fost atenuată prin faptul că ea s-a retras şi acum acţionează doar de la distanţă. Prin aceasta ea a dat posibilitatea ca fiinţele spirituale să acţioneze din nou asupra Pământului.
Mâine vom vedea ce fel de tablou îi apare clarvăzătorului atunci când urmăreşte în Cronica Akasha imaginile evoluţiei dintr-un trecut mai îndepărtat.
Dacă ne întoarcem privirea în urmă, către vechea stare Saturn, spuneam: Acolo este primul germene al corpului fizic uman. Forma corporală fizică actuală a apărut la început pe Saturn din haosul universal. Apoi a venit starea solară, în care formei iniţiale a corpului fizic i s-a adăugat corpul eteric. Pe vechea Lună s-a adăugat elementul astral, atât pentru formele care îşi continuau evoluţia pe Luna detaşată, cât şi pentru spiritele care se aflau pe Soarele detaşat. Pe Lună trăiau copiile aflate la nivelul regnului animal; pe Soare trăiau prototipurile spirituale. În sfârşit, pe Pământ s-a format treptat o stare care i-a dat omului capacitatea de a cuprinde din nou în el elementul astral, dezvoltat pe Soare în timpul evoluţiei lunare, care acum acţiona în el ca forţă.
Să ne oprim acum la aceste patru stări aşa cum ne sunt înfăţişate ele în Evanghelia după Ioan.
Forţa înaltă, care în timpul evoluţiei saturniene a născut din haosul universal germenele spiritual din care a apărut forma fizică umană este numită de către autorul Evangheliei după Ioan „Logos”. Ceea ce a fost adăugat pe Soare germenului creat pe Saturn este numit de el „Viaţa” – iar noi îl numim corpul eteric sau al vieţii. Ceea ce s-a adăugat pe Lună el o numeşte „Lumina”, căci este lumina spirituală, lumina astrală. Această lumină astrală provoacă pe Luna detaşată o durificare, în timp ce pe Soare produce o spiritualizare. Ceea ce s-a spiritualizat astfel şi-a continuat evoluţia, iar când, în cursul fazei de evoluţie-Pământ, Soarele s-a separat din nou, în om apare ceea ce s-a dezvoltat în stadiul al treilea de evoluţie. Dar omul încă nu era în stare să privească ceea ce lumina dinspre Soare. Această lumină lucra la formarea omului, acţiona ca forţă, dar omul nu putea să o vadă.
Să spunem acum chiar cu cuvintele Evangheliei după Ioan ceea ce am arătat a fi esenţialul în evoluţia saturneană:
„La început era Logosul.”
Să trecem acum la Soare. Dacă exprimăm starea de fapt, felul în care ceea ce a apărut pe Saturn se dezvoltă pe Soare, vom spune: Pe Soare s-a adăugat corpul eteric:
„Şi Logosul era Viaţa.”
Pe Lună s-a adăugat entitatea astrală, atât naturii corporale cât şi celei spirituale:
„În Logosul însufleţit a devenit Lumină.”
Lumina continuă să se dezvolte; pe de o parte spre lumină clarvăzătoare, atunci când Soarele s-a despărţit de Pământ, iar pe de altă parte spre întuneric, odată cu omul. Căci atunci când omul a trebuit să primească Lumina, el, care era întuneric, nu a înţeles-o.
Astfel, când proiectăm asupra Evangheliei după Ioan lumina Cronicii Akasha, citim în felul următor evoluţia cosmică:
La început, în timpul evoluţiei saturniene, totul s-a născut din Logos. În timpul evoluţiei solare, în Logos era Viaţa; iar în timpul fazei lunare, din Logosul însufleţit s-a născut Lumina. În timpul evoluţiei pământeşti, din Logosul însufleţit — luminând — s-a format pe Soare, sub o formă superioară, Lumina, oamenii însă erau într-o stare de întuneric. Din Soare, străluceau ca lumină jos pe Pământ, unde se plăsmuiau făpturile oamenilor, fiinţele care erau spiritele taur, leu, vultur, om avansate. Oamenii erau însă întunericul şi ei nu puteau înţelege (cuprinde) Lumina care lumina acolo în jos. — Totuşi nu ar trebui să ne reprezentăm Lumina ca o lumină fizică, ci ca o Lumină care era sumă a fiinţelor spirituale, ale spiritelor taur, leu, vultur şi om, care erau continuarea evoluţiei spirituale a Lunii. — Lumina care se revărsa de sus era o Lumină spirituală. Oamenii nu puteau să o primească în ei, nu o puteau înţelege. În întreaga lor evoluţie oamenii au fost ajutaţi de aceasta, dar ei nu au fost conştienţi de acest fapt: „Lumina lumina în întuneric, însă întunericul nu putea să o cuprindă.”
În această formă paradigmatică prezintă autorul Evangheliei după Ioan aceste mari adevăruri. Cei care ştiau aceste lucruri au fost în toate timpurile numiţi „slujitori” sau „preoţi ai Logosului, aşa cum a fost El la obârşii”. Deci un astfel de preot sau slujitor al Logosului ne vorbeşte aici.
În introducerea Evangheliei după Luca găsim, în principal, acelaşi lucru. Încercaţi să citiţi înţelegând just ceea ce spune autorul Evangheliei după Luca. El vrea să dea de ştire lucrurile care s-au întâmplat de la început „aşa cum ne-au învăţat cei care au fost martori oculari de la început şi care au fost slujitori ai Cuvântului”.
Şi noi credem că aceste documente au fost scrise într-adevăr de slujitorii Cuvântului sau ai Logosului. Ajungem să credem acest lucru atunci când, prin propria noastră cercetare spirituală putem urmări lucrurile, când putem vedea cum a evoluat Pământul nostru trecând prin stările Saturn, Soare şi Lună. Când vedem că în cuvintele Evangheliei după Ioan şi în cuvintele Evangheliei după Luca putem regăsi lucrurile descoperite de noi independent de vreun document, învăţăm să preţuim aceste documente şi să spunem: Acestea sunt o mărturie a faptului că ele au fost scrise de către cei care ştiau să citească în lumile spirituale şi sunt pentru noi un mijloc prin care ne putem înţelege cu cei care au trăit în străvechime. Într-un anumit fel, îi putem privi în faţă şi le putem spune: Vă recunoaştem! Vă recunoaştem prin faptul că noi regăsim în ştiinţa spiritului ceea ce voi aţi recunoscut.
Cartile lui Rudolf Steiner se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina