Raymond Moody – Experiența extracorporală

Marea majoritate a oamenilor se identifică in cea mai mare parte a timpului cu corpul lor fizic. Deşi suntem cu toţii de acord că avem şi o minte, aceasta ni se pare cumva mai efemeră decât corpul fizic. Celor mai mulţi oameni le este greu chiar şi să îşi imagineze că ar putea exista într-o altă formă decât cea fizică cu care sunt obişnuiţi.

Inaintea experienţelor în apropierea morţii pe care le-au trăit, majoritatea persoanelor pe care le-am intervievat nu au diferit cu nimic de ceilalţi oameni în această privinţă. De aceea, după trecerea rapidă prin tunelul întunecat, foarte mulţi oameni care trăiesc o experienţă în apropierea morţii au parte de o surpriză de proporţii; ei îşi contemplă corpul fizic dintr-o perspectivă exterioară, ca şi cum ar fi nişte “spectatori” sau ca şi cum ar privi un „film” în care apar diferite personaje şi evenimente din lumea fizică. Să dăm câteva exemple de relatări în care sunt descrise astfel de episoade extracorporale.

Aveam 17 ani şi lucram împreună cu fratele meu intr-un parc de distracţii. Intr-o după-amiază, ne-arn decis să mergem să înotăm, însoţiţi de alţi câţiva tineri. Cineva din grup a spus: „Haide să trecem înot lacul.” Făcusem de multe ori astfel de traversări, dar în acea zi, dintr-un motiv sau altul, m-am scufundat chiar în mijlocul lacului… Am continuat să mă zbat o vreme, şi dintr-odată m-am simţit ca şi cum m-aş fi desprins de corp, fiind proiectat în spaţiu. Am rămas la acelaşi nivel, dar mi-am văzut de sus corpul la circa un metru sub mine, zbătându-se în apă. Mi se părea că am totuşi un corp, deşi mă aflam în afara corpului fizic. Mă simţeam extrem de uşor, ca şi cum aş fi fost o pană în vânt. Era indescriptibil.

O altă femeie îşi aminteşte:

Acum un an am fost internată în spital din cauza unor tulburări cardiace. A doua zi dimineaţa, în timp ce stăteam pe patul de spital, am simţit o durere ascuţită în piept. Am apăsat pe butonul de lângă pat, iar asistentele au venit şi au început să mă îngrijească. Mă simţeam extrem de neconfortabil întinsă pe spate, aşa că m-am întors pe o rană, moment în care inima mea a încetat să mai bată. Le-am auzit imediat pe asistente strigând: „Cod roz! Cod roz!” Am simţit cum ies din corpul fizic şi cum alunec în jos către podea, trecând direct prin saltea şi prin cadrul metalic al patului. In final, am început să plutesc lent în sus. Cu această ocazie, am văzut mai multe asistente dând năvală în cameră; cred că erau cel puţin 12. Medicul meu tocmai îşi făcea rondul prin spital, aşa că l-au chemat imediat. L-am văzut intrând în salon. Chiar m-am întrebat: „Oare ce o face aici?” Am continuat să plutesc în sus, oprindu-mă chiar sub tavan, de unde am privit în jos. Parcă eram o foaie de hârtie pe care cineva o suflase către tavan.

Din această poziţie, i-am privit pe cei din salon încercând să mă resusciteze. Corpul meu continua să zacă în pat, şi toată lumea se agita în jurul lui. Am auzit-o pe una din asistente exclamând: „Doamne! A murit!”, în timp ce o alta îmi aplica respiraţia gură la gură. O priveam din spate în timp ce făcea acest lucru. Nu voi uita niciodată cum arăta părul ei. Era tunsă destul de scurt. Au adus apoi un aparat şi mi-au pus padelele electrice pe piept. Am văzut cum corpul îmi tresare puternic şi mi-am auzit fiecare os trosnindu-mi cu putere. A fost o experienţă îngrozitoare!

In timp ce asistam la toată agitaţia din salon, la apăsările ritmice pe pieptul meu şi la frecarea braţelor şi picioarelor mele, mi-a trecut prin minte: „Oare de ce s-or agita atât? Mă simt foarte bine”.

O altă tânără mi-a povestit:

Acum doi ani am împlinit 19 ani. Mă aflam în maşină şi îmi conduceam un prieten acasă, când am ajuns la o intersecţie din centru. Am oprit şi m-am uitat în stânga şi în dreapta, dar nu am văzut nicio maşină. Am pornit maşina, dar la mijlocul intersecţiei l-am auzit pe prietenul meu strigând isterizat. Am văzut imediat nişte faruri care m-au orbit, apropiindu-se cu mare viteză. Am auzit zgomotul îngrozitor produs de ciocnirea maşinilor, după care m-am trezit într-un spaţiu întunecat şi închis. Totul s-a derulat foarte rapid. Am constatat apoi că plutesc la un metru şi jumătate deasupra solului, la circa trei metri de maşină. Am continuat să aud ecoul izbiturii, dar de undeva de departe. Am văzut oameni care alergau şi se înghesuiau în jurul maşinii şi pe prietenul meu dându-se jos din maşină, în mod evident şocat. Mi-am văzut propriul corp în mijlocul acelor oameni, care încercau să îl scoată din maşină. Aveam picioarele răsucite într-o poziţie nefirească şi era sânge peste tot.

Aşa cum este uşor de imaginat, prin mintea persoanelor care trăiesc astfel de evenimente trec gânduri pe care nu le-au mai avut. De asemenea, ele trăiesc senzaţii neobişnuite. Mulţi oameni se simt extrem de confuzi în respectiva stare extracorporală, întrucât li se pare de neimaginat faptul că nu mai sunt una cu corpul lor fizic. Din cauza confuziei, ei nu reuşesc să asocieze de la bun început noua lor stare cu moartea. Ei se întreabă ce s-a întâmplat cu ei şi de ce se pot vedea de la distanţă, ca nişte simpli spectatori.

Răspunsurile emoţionale în faţa acestei stări ciudate variază considerabil. Majoritatea oamenilor simt la început o dorinţă disperată de a se întoarce în corpul lor fizic, dar nu au nicio idee cum să procedeze. Alţii simt o stare de teamă, sau chiar de panică. Sunt şi unii care au o reacţie mai pozitivă, la fel ca în exemplul următor:

M-am îmbolnăvit grav, iar medicul m-a internat în spital. Intr-o dimineaţă, am simţit cum în jurul meu se adună o ceaţă cenuşie şi mi-am părăsit corpul fizic. Simţeam că plutesc. M-am uitat în spate şi mi-am văzut corpul fizic pe pat, undeva sub mine, dar nu mi-a fost deloc teamă. Eram perfect liniştit şi împăcat. M-am gândit că este posibil să mor şi că dacă nu mă mai întorc în corpul fizic voi dispărea de pe faţa pământului.

La fel de diferite sunt şi reacţiile în faţa corpului rămas în urmă. Foarte mulţi oameni care trec prin experienţe în apropierea morţii simt o stare de îngrijorare faţă de acesta. O tânără care era asistentă stagiară când şi-a trăit experienţa, a manifestat o teamă uşor de înţeles.

Ştiu că pare ciudat, dar în timp ce făceam şcoala de asistente profesorii au încercat să ne convingă să ne donăm corpurile ştiinţei. Semnasem o hârtie în care eram de acord cu acest lucru, iar acum, când asistam la resuscitarea mea, singurul lucru care îmi trecea prin minte era că: „Nu doresc ca trupul meu să fie folosit pentru disecţii”.

Alte două persoane şi-au manifestat aceeaşi îngrijorare când s-au trezit în afara corpului lor. Amândouă aparţineau profesiei medicale: una era medic, cealaltă asistentă medicală.

Intr-un alt caz, această grijă s-a transformat chiar în regret. In urma unei căderi în timpul căreia corpul i-a fost zdrobit, inima unui bărbat a încetat să mai bată. Bărbatul mi-a povestit:

Ştiam că zăceam pe un pat de spital, dar îmi puteam vedea de sus corpul. Il vedeam de asemenea pe medicul care lucra asupra lui. Nu înţelegeam ce se petrece, dar am continuat să îmi privesc corpul aflat pe pat. Acesta se afla într-o stare atât de proastă încât mi-a părut sincer rău pentru mine.

Mai multe persoane mi-au descris un sentiment de nefamiliaritate raportat la corpul lor, la fel ca în exemplul următor, destul de izbitor:

Mamă, nu aş fi crezut niciodată că aşa arăt! Nu sunt obişnuit să mă văd decât în fotografii sau în oglindă, iar aceste imagini sunt bidimensionale. Acum mă puteam vedea însă pentru prima oară aşa cum arăt în realitate, în plan tridimensional. Mă aflam la un metru şi jumătate distanţă şi aveam o privelişte perfectă asupra propriului meu corp. Sincer să fiu, a durat câteva momente bune până să mă recunosc.

Intr-o altă relatare, acest sentiment de nefamiliaritate a luat o formă extremă şi chiar uşor umoristă. Un medic mi-a povestit că în timpul „morţii” clinice prin care a trecut s-a trezit lângă pat privindu-şi propriul corp, care căpătase deja culoarea cenuşie a cadavrelor. Disperat şi confuz, medicul nu prea ştia ce să facă. Dat fiind că se simţea foarte neconfortabil, s-a decis în mod intenţionat să plece de acolo. In copilărie, bunicul său îi povestise multe istorii cu fantome. De aceea, în mod paradoxal, nu se simţea deloc bine stând lângă acel lucru ciudat „care arăta ca un cadavru, chiar dacă eram eu însumi!” La extrema opusă, alte persoane mi-au povestit că nu au trăit niciun sentiment particular în preajma corpului lor. Spre exemplu, o femeie care a suferit un atac de cord şi care era convinsă că a murit a simţit că este trasă prin întuneric departe de corpul ei. Iată ce povesteşte ea:

Nu m-am uitat deloc înapoi la corpul meu. Ştiam foarte bine că se afla acolo şi dacă m-aş fî uitat la el, l-aş fî putut vedea. Nu doream însă să mă uit, căci eram conştientă că am făcut tot ce mi-a stat în puteri cât timp am fost vie, aşa că acum eram interesată doar de lumea de dincolo. Eram convinsă ca dacă m-aş uita înapoi la corpul meu, m-aş crampona cumva de trecut, şi nu doream să fac acest lucru.

In mod similar, o fata care şi-a părăsit corpul fizic în urma unui accident în care a suferit răni grave, mi-a povestit:

Imi puteam vedea corpul prins între rămăşiţele maşinii şi înconjurat de oameni, dar nu am simţit nimic faţă de el. Parcă ar fi fost vorba de altcineva, sau de un simplu obiect… Ştiam perfect că era corpul meu, dar nu simţeam nimic pentru el.

Deşi starea dezîntrupată este extrem de stranie, ea intervine uneori atât de subit încât persoana care se confruntă cu moartea are nevoie de ceva timp ca să înţeleagă semnificaţia experienţei sale. De aceea, ea poate rătăci o vreme, încercând sa înţeleagă ce i se întâmplă, înainte de a realiza că a murit.

Când în sfârşit înţelege acest lucru, realizarea îi poate provoca emoţii puternice şi gânduri la care nu s-ar fi aşteptat. Spre exemplu, o femeie îşi aminteşte că singurele gânduri care i-au trecut prin minte au fost: „O, am murit! Ce drăguţ!” Un bărbat s-a gândit: „Hm, probabil că asta este ceea ce oamenii numesc ,moarte’”. In alte cazuri, realizarea poate fi însoţită de un şoc, şi chiar de refuzul acceptării propriei stări. De pildă, un bărbat îşi aminteşte că-s-a gândit imediat la promisiunea biblică potrivit căreia îi va fi dat să trăiască 70 de ani, protestând că mai avea mult de trăit până la vârsta respectivă! O tânără mi-a transmis o relatare foarte vie, spunându-mi:

Mi-am dat seama că am murit şi nu-mi părea deloc rău, dar nu ştiam ce trebuie să fac în continuare. Conştiinţa mea nu era cu nimic diferită de cea din timpul vieţii, aşa că nu puteam înţelege ce va urma. Mă gândeam în permanenţă: „Unde trebuie să mă duc? Ce trebuie să fac?” şi „Doamne, am murit! Nu-mi vine să cred!” Nu cred că există vreun om care să creadă cu adevărat că va muri vreodată. Moartea este întotdeauna ceva care li se întâmplă celorlalţi, dar nu ţie. Deşi ştii că mai devreme sau mai târziu vei muri, această înţelegere este pur intelectuală. In sinea ta nu crezi cu adevărat că ţi se va întâmpla aşa ceva… De aceea, m-am decis să aştept până când toată agitaţia din jurul corpului meu se va termina, astfel încât să îmi dau seama ce am de făcut în continuare.

Intr-unul sau în două din cazurile studiate, persoanele care au „murit” şi al căror suflet (minte, conştiinţă sau oricum am numi acest aspect) s-a desprins de corpul lor mi-au declarat că nu au simţit că ar mai fi avut vreun fel de „corp”. S-au simţit pur şi simplu ca o conştiinţă „pură”. Un bărbat mi-a spus că în timpul experienţei s-a simţit de parcă „puteam vedea totul în jur, inclusiv corpul meu, care zăcea pe pat fără să ocupe vreun fel de spaţiu”. Cu alte cuvinte, corpul i se părea un simplu punct în sfera conştiinţei sale. Alţii mi-au spus că nu pot să îşi aducă aminte dacă au avut sau nu vreun fel de „corp” după ce au ieşit din cel fizic, întrucât erau prea captivaţi de ceea ce li se întâmpla.

Totuşi, marea majoritate a subiecţilor pe care i-am intervievat mi-au spus că s-au trezit într-un alt corp atunci când au ieşit din cel fizic. „Noul corp” reprezintă însă unul din aspectele cele mai greu de descris ale experienţelor în apropierea morţii, datorită inadecvării limbajului uman. Practic, toţi cei care au încercat să-mi descrie acest „corp” nou au devenit frustraţi şi mi-au spus: „Este imposibil să îl descriu”, sau au făcut o altă observaţie de acest fel.

Pe de altă parte, descrierile făcute noului corp sunt uimitor de asemănătoare. Deşi oamenii folosesc cuvinte diferite şi apelează la analogii variate, ele creează practic aceeaşi imagine, proprietăţile şi caracteristicile generale ale noului corp fiind identice. De aceea, de acum înainte îl voi numi: „corp spiritual”, expresie folosită de doi dintre subiecţii mei şi care îi descrie foarte bine proprietăţile.

La început, cei care se confruntă cu moartea fac cunoştinţă cu noul lor corp spiritual continuând să creadă în limitările lor fizice. Atunci când se trezesc în afara corpului fizic, ei încearcă să comunice în continuare cu oamenii rămaşi pe pământ, dar, spre disperarea lor, nu reuşesc. Iată povestea unei femei care a suferit un stop respiratoriu şi a fost dusă la urgenţă, unde a fost resuscitată. Povestea ilustrează foarte bine ceea ce vreau să spun.

I-am văzut pe medici resuscitându-mă. A fost o experienţă foarte stranie. Pluteam prin aer, dar nu foarte sus. Era ca şi cum m-aş fi aflat pe un piedestal, dar nu cu mult deasupra lor. Am încercat să vorbesc cu medicii, dar nimeni nu m-a putut auzi.

Pentru a complica şi mai mult lucrurile, persoana aflată în corpul ei spiritual descoperă în scurt timp că a devenit inclusiv invizibilă în ochii oamenilor rămaşi în viaţă. Personalul medical şi ceilalţi oameni din încăpere se pot uita către ea, dar nu dau niciun semn că ar vedea-o. In plus, corpului spiritual îi lipseşte soliditatea. El poate trece prin obiectele solide şi nu mai poate prinde cu mâna obiectele sau persoanele pe care încearcă să le atingă.

Medicii şi asistentele se agitau deasupra corpului meu, încercând să îmi introducă perfuzia şi să mă resusciteze, iar eu le spuneam încontinuu: „Lăsaţi-mă în pace. Nu vreau altceva decât să mă lăsaţi în pace. Nu mai interveniţi”. Dar nimeni nu mă auzea. De aceea, am încercat să le mut mâinile pentru a nu-mi mai apăsa pe piept, dar nu s-a întâmplat nimic. Nu puteam înţelege ce se întâmplă. Mie mi se părea că le ating într-adevăr mâinile şi că încerc să le mut, dar în final acestea rămâneau la locul lor. Nu-mi dădeam seama dacă mâinile mele treceau prin ale lor sau alunecau peste ele. Nu simţeam niciun fel de presiune atunci când îi atingeam.

Oamenii se adunau din toate direcţiile ca să vadă accidentul. Ii puteam vedea foarte bine şi mă aflam în mijlocul unei alei foarte înguste. Nimeni nu dădea însă semne că m-ar vedea la rândul său. Oamenii treceau pe lângă mine, privind în faţă. Incercam să mă dau din calea lor, dar mulţi dintre ei treceau direct prin mine.

Absolut toate descrierile afirmă că acest corp spiritual este lipsit de greutate. Majoritatea oamenilor descoperă acest lucru atunci când se trezesc că plutesc prin aer. Atunci când vorbesc despre corpul lor, ei descriu „o senzaţie de plutire”, „senzaţia absenţei greutăţii” sau „o senzaţie că pluteam în derivă”.

In mod normal, atunci când ne aflăm în corpul nostru fizic, noi dispunem de multe modalităţi de percepţie care ne spun unde sunt situate în spaţiu corpul nostru şi diferitele sale părţi, şi încotro se îndreaptă acesta. Vederea şi simţul echilibrului sunt importante în această direcţie, dar mai există şi un alt simţ asociat cu această percepţie. Este vorba de kinestezie, simţul mişcării sau al tensiunilor din tendoane, articulaţii şi muşchi. De regulă, noi nu suntem conştienţi de senzaţiile pe care le primim de la simţul nostru kinestetic, întrucât îl folosim încontinuu. Presupun totuşi că dacă ar dispărea brusc, am deveni conştienţi de această absenţă. De altfel, nu au fost puţini subiecţii care mi-au confirmat acest lucru, spunându-mi că au fost conştienţi de dispariţia senzaţiilor fizice asociate cu greutatea corporală, cu mişcarea şi cu simţul poziţiei.

Aceste caracteristici ale corpului spiritual par într-o primă etapă limitări, dar în realitate se dovedesc a fi o dispariţie a limitărilor fizice. Un om care se trezeşte în corpul său spiritual se află într-o poziţie privilegiată în raport cu cei din jurul său (oamenii care îşi continuă viaţa). El îi poate vedea şi auzi, dar nu poate fi văzut şi auzit de ei (mulţi spioni ar considera aceasta o condiţie de invidiat). In mod similar, chiar dacă nu mai reuşesc să prindă în mâini clanţa uşii, acest lucru îşi pierde importanţa, întrucât aceşti oameni descoperă în scurt timp că pot trece fără probleme prin uşi. După toate aparenţele, călătoriile prin spaţiu sunt extrem de uşoare în această stare. Obiectele fizice nu mai reprezintă o barieră, iar deplasarea dintr-un loc în altul poate fi extrem de rapidă, de multe ori de-a dreptul instantanee.

Dincolo de absenţa caracteristicilor fizice, toţi cei care au experimentat corpul spiritual sunt de acord că acesta nu poate fi descris în cuvinte. Ei susţin că el are o anumită formă (unii îl percep ca pe o formă amorfă sau globulară, în timp ce alţii afirmă că are mai mult sau mai puţin aceeaşi formă ca şi corpul fizic), ba chiar părţi componente (proiecţii sau suprafeţe analoage cu braţele, picioarele, capul etc.). Chiar şi cei care afirmă că are o formă sferică conştientizează o parte de sus şi una de jos, ba chiar şi „părţile componente” de care vorbeam.

Corpul spiritual mi-a fost descris în multe maniere diferite, dar imaginea de ansamblu creată este mai mult sau mai puţin aceeaşi. Unii îl descriu ca pe o ceaţă, un nor, un fel de fum, o masă de vapori, ceva transparent, un nor de culori, un tipar energetic etc.

Toată lumea este însă de acord că această stare decorporalizată este atemporală. Mulţi susţin că deşi îl pot descrie în termeni temporali (întrucât limbajul uman are o astfel de natură), practic nu au experimentat timpul la fel ca în dimensiunea fizică. Iată câteva citate din cinci interviuri care descriu aceste aspecte fantastice ale existenţei trăite în corpul spiritual:

1. Am pierdut controlul asupra maşinii la o curbă şi m-am rostogolit cu ea. Imi amintesc că puteam vedea cerul albastru si îmi dădeam seama că mă prăbuşesc la vale. Mi-am spus: „Am un accident de maşină”. Subit, am pierdut simţul timpului şi contactul cu realitatea fizică din perspectiva corpului meu. Cu alte cuvinte, nu mai eram conştient de corp. Am simţit cum spiritul sau sinele meu (cum vrei să-i spui) îmi părăseşte corpul prin creştetul capului. Nu mă durea nimic. Aveam doar senzaţia că plutesc undeva deasupra…

Simţeam un fel de densitate, dar nu cea fizică obişnuită. Aveam mai degrabă o formă ondulatorie. Nu era o senzaţie fizică, dar era ceva, ca şi cum aş fi fost încărcat cu o sarcină electrică. Nu ştiu cum aş putea descrie acest lucru… Cert este că ceva exista. Era ceva mic, sferic, fără hotare rigide. L-am putea compara cu un nor prins intr-un fel de cadru exterior…

Când am ieşit din corpul meu fizic, mi s-a părut că la început a ieşit o parte mai mare, iar la sfârşit o parte mai mică. Mă simţeam extrem de uşor. Nu mai simţeam niciun fel de conexiune cu corpul meu fizic. Eram complet separat de acesta. Noul meu corp nu avea niciun fel de greutate…

Partea cea mai şocantă a fost aceea în care m-am trezit suspendat deasupra părţii frontale a capului meu. Era ca şi cum noua mea fiinţă încerca să se decidă dacă să rămână sau să plece. Timpul părea să se fi oprit în loc. La începutul şi la sfârşitul accidentului totul părea să se mişte foarte rapid, dar în acest moment intermediar în care fiinţa mea era suspendată undeva deasupra, iar maşina continua să se prăbuşească, am perceput totul cu încetinitorul, nefîind deloc implicat în accidentul de maşină sau preocupat de corpul meu fizic…

Noua mea fiinţă nu avea caracteristici fizice.

Nu pot descrie totuşi această stare decât în termeni fizici. Aş putea găsi nenumărate modalităţi de a o descrie, dar niciuna nu s-ar potrivi exact. Este ceva greu de descris în cuvinte.

In cele din urmă, maşina s-a oprit din rostogolire. In mod paradoxal, nu aveam alte răni decât nişte vânătăi la gât şi la picior.

2. Am simţit că ies din corpul fizic şi că am un altfel de corp. Nu era ca şi cum nu aş fi avut niciun fel de corp. Era ceva diferit… Nu era ca un corp uman, dar nici ca o masă amorfă de materie. Avea o formă bine definită, dar nu şi culori. Şi cu siguranţă aveam ceva ce putea fi numit mâini.

Nu pot descrie corect acest lucru. Eram mult prea fascinat de ceea ce se petrecea în jurul meu, de vederea propriului meu corp fizic zăcând acolo, pentru a mă gândi la noul meu corp. De altfel, totul s-a petrecut atât de rapid. Nu percepeam deloc timpul, dar experienţa a avut incontestabil o componentă temporală. Lucrurile par să se deruleze foarte rapid după ce îţi părăseşti corpul fizic.

3. Imi amintesc că am fost dus în scaunul cu rotile în camera de operaţie, conştient că următoarele ore urmau să fie critice în viaţa mea. In tot acest timp am ieşit de mai multe ori din corpul fizic şi am reintrat în acesta. Atunci când ieşeam din el, puteam vedea totul de sus. Mă aflam totuşi într-un fel de corp, nu îl cel fizic, desigur, ci mai degrabă într-un fel de tipar energetic. Dacă ar fi să îl descriu în cuvinte, aş spune că era transparent, fiind un obiect spiritual, nu material. Cu toate acestea, avea părţi componente distincte.

4. Când inima mea a încetat să mai bată… m-am simţit ca o sferă circulară în interiorul altei sfere mai mari. Mi-e imposibil să descriu corect în cuvinte această senzaţie.

5. Am ieşit din corp şi l-am privit de la zece metri distanţă, dar am continuat să gândesc la fel ca în viaţa fizică. Nu-mi mai regăseam greutatea corporală cu care eram obişnuit. Puteam simţi totuşi ceva în jurul meu, ceva ca o capsulă sau altceva, dar cu o formă bine definită. Nu puteam vedea însă această formă, căci părea transparentă, fără să fie de fapt. Eram ca o mică sferă de energie. Nu aveam niciun fel de senzaţie corporală din cele cu care eram obişnuit, cum ar fi temperatura, sau altceva.

Alte persoane mi-au descris o asemănare a noului corp cu cel de dinainte. O femeie mi-a spus că pe când se afla în afara corpului fizic: „Am simţit o formă corporală distinctă, cu braţe, picioare şi tot ce trebuie, dar lipsită de orice greutate”. O altă femeie, care a asistat la resuscitarea corpului ei fizic de la înălţimea tavanului, mi-a spus: „Continuam să am un corp. In timp ce priveam în jos, mi-am observat noile picioare şi am remarcat că unul din ele era mai cald decât celălalt.”
Nu numai mişcarea devine mai liberă în această stare, ci şi gândirea. Mulţi dintre cei care au trecut prin experienţe în apropierea morţii mi-au spus că de îndată ce s-au obişnuit cu noua lor situaţie, eu început să gândească mai lucid şi mai rapid decât în timpul existenţei fizice. Spre exemplu, un bărbat mi-a povestit că pe când era „mort”:

Multe lucruri care mi se par imposibile acum mi se păreau posibile atunci. Mintea mea era incredibil de clară. Era incredibil de plăcut. Mintea mea putea analiza orice, explicându-mi imediat adevărul, fără a cumpăni prea mult. Chiar noua mea experienţă mi-a devenit clară într-un timp destul de scurt.

Există asemănări şi deosebiri între percepţia în noul corp şi cea specifică lumii fizice. Intr-un fel, forma spirituală este mai limitată. Toate senzaţiile kinestetice (asociate cu mişcarea) lipsesc. Două persoane mi-au spus că nu au trăit nicio percepţie asociată cu temperatura, dar marea majoritate a celorlalţi subiecţi mi-au descris o senzaţie confortabilă de „căldură”. Nimeni nu mi-a descris vreodată simţuri sau mirosuri percepute în starea extracorporală.

Pe de altă parte, simţul văzului şi al auzului rămân intacte, dar devin mai ascuţite şi mai perfecte în corpul spiritual. Un bărbat mi-a povestit că pe când era „mort”, vederea sa a devenit incredibil de acută: „Pur şi simplu nu puteam înţelege cum de pot vedea atât de departe.”

O femeie care şi-a amintit de experienţa în apropierea morţii mi-a spus: „Mi se părea că acest simţ spiritual nu are niciun fel de limite. Putem vedea simultan pretutindeni.” Fenomenul este descris foarte grafic în următorul fragment dintr-un interviu pe care mi l-a acordat o femeie care s-a trezit în afara corpului fizic în urma unui accident de maşină:

Era foarte multă agitaţie, iar oamenii alergau în jurul ambulanţei. Ori de câte ori mă uitam la cineva ca să îmi dau seama ce gândeşte, îi puteam vedea faţa mult mai aproape, ca şi cum aş fi folosit funcţia zoom a unui aparat de fotografiat. Mintea mea rămânea însă acolo unde mă aflam, la câţiva metri de corpul meu. Dacă doream să văd pe cineva la distanţă nu trebuia să mă deplasez până la el. Era ca şi cum mi-aş fi trimis înainte simţul vederii. Mi se părea că dacă aş fi dorit, aş fi putut vedea orice lucru, din orice parte a lumii.

„Auzul” în starea spirituală nu poate fi numit astfel decât prin analogie. Mulţi omeni mi-au povestit că nu auzeau propriuzis sunetele sau vocile fizice, dar puteau înţelege gândurile persoanelor din jur. Aşa cum vom vedea mai târziu, acest , transfer direct al gândurilor poate juca un rol foarte important în ultimele etape ale experienţelor în apropierea morţii. După cum s-a exprimat o doamnă:

Ii puteam vedea pe oamenii din jur şi puteam înţelege ce spun. Nu îi auzeam însă cu urechile, aşa cum te aud pe tine. Aş spune mai degrabă că le înţelegeam gândurile, nu neapărat şi vocabularul folosit. Practic, le auzeam gândurile cu o fracţiune de secundă înainte de a deschide gura pentru a le da glas.

Potrivit unei relatări unice, dar extrem de interesante, se pare că rănile corpului fizic, oricât de grave ar fi, nu afectează în niciun fel corpul spiritual. In cazul de faţă, un bărbat şi-a pierdut un picior în accidentul care a condus la moartea sa clinică. El era perfect conştient de acest lucru, căci a asistat la tăierea piciorului său de către medic. In tot acest timp:

Imi puteam simţi corpul spiritual, iar acesta era intact. Nu aveam nicio îndoială în această privinţă. Mă simţeam intact şi ştiam că nu îmi lipseşte nicio parte corporală, deşi acest lucru nu mai era valabil în privinţa corpului meu fizic.

Aşadar, persoana ajunsă în această stare spirituală nu mai are contact cu ceilalţi oameni din dimensiunea fizică. Ea îi poate vedea şi le poate înţelege gândurile, dar ei nu o pot vedea şi nu o pot auzi. Practic, orice comunicare cu oamenii rămaşi în viaţă este întreruptă, lucru valabil inclusiv pentru simţul atingerii, întrucât corpului spiritual îi lipseşte soliditatea. In aceste condiţii, nu este deloc surprinzător că după o vreme petrecută în această stare apare un sentiment profund de izolare şi de singurătate. După cum s-a exprimat cineva: „Puteam vedea orice în interiorul spitalului, pe medici, asistentele şi ceilalţi membri ai personalului care îşi vedeau de treburi, dar nu puteam comunica cu nimeni. Mă simţeam disperat de singur.”

Mulţi subiecţi mi-au descris sentimentul intens de singurătate care i-a cuprins în astfel de momente:

Tot ce mi se întâmpla era absolut minunat, de o frumuseţe incredibilă, deşi indescriptibilă. îmi doream să mai fie cineva cu mine care să vadă toate aceste lucruri şi trăiam sentimentul că nu le voi putea descrie niciodată în cuvinte. Mă simţeam singur, căci îmi doream să împărtăşesc experienţa cu altcineva. Ştiam însă că acest lucru nu este posibil. Parcă m-aş fi aflat într-o lume privată, numai a mea. De aceea, m-am simţit uşor deprimat.

Sau,

Nu puteam atinge nimic şi nu puteam comunica cu nimeni. Este o senzaţie ingrozitoare, de izolare totală, aproape claustrofobică. Mă simţeam singur pe lume.

Sau,

Nu-mi venea să cred ce mi se întâmpla. Nu eram propriu-zis îngrijorat, ceva de genul: „O, nu! Am murit, iar părinţii mei vor fi atât de trişti şi nu îi voi mai vedea niciodată.” Nu mi-a trecut nicio clipă prin minte un astfel de gând. Eram însă în permanenţă conştient de faptul că sunt singur, ca şi cum aş fi fost un vizitator venit dintr-o altă lume. Toate relaţiile mele fuseseră întrerupte. De aceea, simţeam că nu mai am parte de iubire. Totul era atât de tehnic. De fapt, nici acum nu înţeleg prea bine.

Acest sentiment de singurătate dispare însă în scurt timp, pe măsură ce persoana îşi continuă experienţa în apropierea morţii. Mai devreme sau mai târziu, ea este întâmpinată de alte spirite, care vin să o ajute să îşi continue tranziţia. De multe ori, aceste spirite pot fi rude sau prieteni care au decedat mai demult şi pe care individul i-a cunoscut în timpul vieţii sale pe pământ. De cele mai multe ori apare însă o fiinţă de lumină complet diferită de aceste spirite.. In secţiunile care urmează vom descrie aceste întâlniri.

 

---

Cartile lui Raymond A. Moody se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

---

 

---

Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.

---