Jonathan Black – Era semizeilor și a eroilor
Când Herodot s-a arătat nedumerit cu privire la straniile statui de lemn ale faraonilor care domniseră înaintea oricărui rege uman, preoții egipteni i-au spus că nimeni nu poate înțelege această istorie fără a avea cunoștință despre „cele trei dinastii”.
Dacă ar fi fost un inițiat al școlilor misterelor, Herodot și-ar fi dat seama că cele trei dinastii erau, în ordine, prima generație de zei creatori – Saturn, Reea, Uranus – a doua generație formată din Zeus, frații lui și copiii lor, precum Apolo și Atena, și în cele din urmă generația semizeilor și eroilor. Despre aceasta vom vorbi în capitolul de față.
Pe măsură ce densitatea materiei creștea, și deoarece între ea și spirit exista o relație de respingere, zeii au devenit o prezență tot mai puțin constantă. Cu cât o divinitate era mai înaltă, mai inefabilă, cu atât îi era mai greu să-și facă loc în rețeaua tot mai strâmtă a necesității care guverna Pământul. Zeii mari, precum Zeus sau Pallas-Atena, își făceau simțită prezența și interveneau direct în problemele oamenilor numai în situații de criză.
În școlile misterelor, inițiații învățau că o schimbare decisivă în acest sens a survenit aproximativ în 13000 î.C. Din acel moment, divinităților de rang înalt le-a devenit greu să coboare mai mult de nivelul Lunii. Vizitele lor pe suprafața Pământului s-au rărit și și-au scurtat durata. Se credea că într-una dintre aceste vizite au lăsat în urmă, din greșeală, bizarul vâsc, o plantă ce nu poate crește în solul terestru, dar se dezvoltă în mod natural pe Lună.
Fără prezența zeilor cei mari care să-i țină în frâu, urmașii lui Saturn, închiși în peșterile subterane, au început să se furișeze din nou la lumină, invadând suprafața Pământului și vânând oameni. De asemenea, monștri marini ieșeau din apă și-i înhățau pe cei care se aventurau prea departe de țărm. Uriașii furau vite și uneori mâncau carne de om.
Războaie crâncene au izbucnit între oameni și oștile celorlalte creaturi — reminiscențe ale epocii anterioare. Lupta dintre lapiți, un trib de cioplitori de cremene, și centauri a fost imortalizată pe friza Parthenonului atenian. Centaurii fuseseră invitați la nunta căpeteniei lapiților, dar vederea trupurilor albe, neacoperite de păr, ale femeilor lapite le-a aprins poftele. Au răpit mireasa și au siluit-o, aceeași soartă având-o pajii și domnișoarele de onoare. În lupta care a urmat, a fost ucis un rege lapit și astfel a început un conflict ce avea să dureze generații întregi.
Când oasele s-au îngroșat, lumea animală a început să-și resimtă propria greutate. Procesul de creație a obosit, iar animalele au devenit feroce, deoarece supraviețuirea presupunea zbateri și străduințe. Odată cu omul, a decăzut și natura, iar colții și ghearele i s-au înroșit de sânge. Leii și lupii au început să atace oamenii. Plantele au dezvoltat spini pentru a îngreuna culegerea fructelor, și au apărut unele toxice, precum omagul.
Pe friza Parthenonului a fost imortalizată de asemenea lupta împotriva amazoanelor, un trib de femei războinice, primele care au călărit cai în luptă. Înainte de a i se permite să se mărite, o amazoană trebuia să ucidă un bărbat. Cu platoșe din blană și scuturi în formă de semilună, cavaleria lor secera rânduri-rânduri de pedestrași. Erau magnifice și reprezentau o nouă formă de comportament uman, fiindcă posibilitatea morții atrăgea după ea, cu putere, o alta, aceea a uciderii și a crimei. Taie-i și vor sângera. Taie-i suficient de adânc sau de des și vor muri. Iar unora dintre oameni, situația a început să le placă. Din Cartea lui Enoh aflăm cum suprafața Pământului a fost acoperită de armate pornite la război și cum „carnea umană însăși a devenit perversă”.
Din cauza craniului osos și a acoperirii organelor de percepție spirituală, oamenii erau izolați acum nu numai de zeii de deasupra, ci și unii de alții. O umbră se așternea asupra relațiilor interumane. A devenit astfel posibil ca un centru de conștiință să se creadă separat de celelalte. „Sunt eu păzitorul fratelui meu?” se întreabă Cain, reprezentantul unei noi forme de conștiință. Această întrebare nu ar fi avut nici un sens pentru Adam și Eva, care erau ca un singur copac.
Așa cum am fi copleșiți de lumea spiritelor dacă nu ne-am fi izolat de ea, în mod similar, dacă nu ar exista un filtru în fața empatiei, am resimți durerea oricui ca fiind a noastră și am fi striviți de suferințele celorlalți. În lipsa unui anume nivel de izolate, omul nu s-ar putea cunoaște pe sine însuși ca individ; nimeni n-ar mai simți focul arzător în frunte, care l-a împins pe Cain la acțiune. Dar firește că în toate acestea existau și capcane…
Istoria demonstrează că omul nu-i suferă pe semenii lui cu alte forme de conștiință pe care le tolerează cu mare greutate. Este suficient să ne gândim la modul în care au fost tratați aztecii de europeni, la cvasigenocidul aborigenilor din Australia sau la încercarea naziștilor de a ucide țiganii. În continuare vom vedea că, încă din vremea lui Moise, evreii s-au aflat de multe ori în avangarda creării unor noi forme de conștiință.
Oamenii deveniseră acum liberi să facă greșeli, să aleagă în mod eronat și să se bucure de această alegere. Ei nu-și mai primeau hrana spirituală de la sânul plin de sevă al Pământului-Mamă. Legea naturală și cea morală nu mai erau identice.
Pământul devenise mai rece, mai dur și mai periculos, din multe puncte de vedere. Oamenii se luptau pentru a supraviețui și uneori erau puși la încercare până la limitele rezistenței. Au descoperit că drumul înainte era întotdeauna marcat de pericolul morții și de asemenea că, dacă nu urmau acel drum, oricum mureau. De acum înainte, erau nevoiți să arunce în joc acele lucruri pe care le prețuiau mai mult, altfel riscând să le piardă. Dincolo de un anumit punct, nu mai există cale de întoarcere, iar acel punct, au constatat ei, trebuie neapărat atins.
Dar au descoperit totodată lucruri neplăcute despre ei înșiși: că fuseseră abrutizați de lumea aceasta nouă în care trăiau și că-și dezvoltaseră carapacea dură, protectoare, a obișnuinței. Iar spargerea acestei carapace, care implica expunerea laturii lor sensibile, partea aceea care-i readucea din nou la viață pe deplin, era un proces dureros, căruia puțini îi puteau face față.
Lumea a devenit un loc sumbru, un loc al paradoxurilor, unde contrariile se atrag, iar a fi om este o încercare dureroasă, o lume ce avea nevoie de eroism.
Cel mai mare și mai terifiant membru al monstruoasei progenituri a lui Saturn a fost și ultimul. Tifon a țâșnit din mare și s-a îndreptat direct spre Olimp, scuipând foc și obturând lumina soarelui cu aripile sale întinse, ca de liliac. Avea cap de măgar iar când a ieșit din apa mării, zeii au văzut că de la mijloc în jos nu era altceva decât o îngrămădire colcăitoare de mii de șerpi. Zeus a încercat să-l doboare cu fulgerul său, dar Tifon nu s-a sinchisit de el. Când monstrul s-a repezit asupra lui, Zeus a înhățat secera de cremene cu care Cronos îl castrase pe Uranus, însă membrele ca niște șerpi ale lui Tifon s-au încolăcit pe brațele și picioarele lui și i-au smuls secera. Apoi, țintuindu-l pe regele zeilor la pământ, monstrul i-a smuls tendoanele. Zeus era nemuritor, deci nu putea fi ucis, însă fără tendoane era complet neajutorat.
Tifon a luat tendoanele și s-a retras într-o peșteră, pentru a-și vindeca rănile. Apolo și Pan au ieșit la lumină și au pus la cale un plan. Au plecat să-l găsească pe Cadmus, eroul ucigător de balauri, care cutreiera Pământul în căutarea surorii lui, Europa. Fata fusese răpită de Zeus, care luase înfățișarea unui taur alb. Apolo și Pan i-au promis lui Cadmus că, dacă îi va ajuta, căutările lui vor lua sfârșit.
Pan i-a dat eroului naiul său și, deghizat în păstor, acesta s-a dus să-i cânte monstrului rănit. Cum nu mai auzise muzică până atunci, Tifon a fost vrăjit de ciudatele armonii. Cadmus i-a spus ca melodia pe care o ascultase nu era nimic în comparație cu cele pe care i le putea cânta la liră, dar din păcate coardele instrumentului său se rupseseră.
Monstrul i-a dat tendoanele lui Zeus, pentru a înlocui coardele rupte, iar eroul a plecat spunându-i că trebuia să se ducă până la coliba sa, ca să monteze coardele la liră. Astfel că Zeus și-a recăpătat tendoanele, l-a atacat apoi pe Tifon prin surprindere, l-a doborât și l-a îngropat sub muntele Etna.
Ceea ce trebuie să reținem de aici este faptul că Zeus a putut fi salvat numai cu ajutorul unui erou. De acum, zeii aveau nevoie de oameni.
Miturile marilor eroi eleni — Cadmus, Hercule, Tezeu și Iason — constituie unele dintre cele mai cunoscute povești din istoria omenirii. Aparent, ele lipsesc complet din relatările Bibliei, dar în conformitate cu doctrina antică păstrată în cadrul societăților secrete, Cadmus trebuie identificat cu Enoh, primul om din tradiția iudaică la care recurg zeii pentru ajutor.
În Vechiul Testament se regăsesc doar câteva cuvinte enigmatice referitoare la Enoh. Facerea 5-21-24: „Enoh a trăit o sută șaizeci și cinci de ani, și atunci i s-a născut Matusalem. Și a umblat Enoh înaintea lui Dumnezeu, după nașterea lui Matusalem, două sute de ani și i s-au născut fii și fiice. Iar de toate, zilele lui Enoh au fost trei sute șaizeci și cinci de ani. Și a plăcut Enoh lui Dumnezeu și apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu.”
Fragmentul nu ne oferă o bază largă de pornire, dar, așa cum am văzut, există în literatura iudaică o tradiție literară care-l are în centru pe Enoh, inclusiv, după cum ne amintim, câteva cărți citate amplu în Noul Testament. Într-una dintre acestea, Cartea Jubileelor, se spune despre Enoh că ar fi descoperit scrierile Observatorilor, dar traducerea este greșită aici, în realitate acreditându-se ideea că Enoh descoperise — de fapt inventase — limbajul scris în sine.
Tradiția iudaică îl descrie pe Enoh ca pe un personaj straniu. Avea o înfățișare strălucitoare, dificil de privit, fiind deci o prezență incomodă. Din acest punct de vedere, ne amintește poate de Isus în evanghelii, care atrăgea mulțimi mari de oameni, dar tindea să se retragă pentru a rămâne singur cu ființele spirituale care i se revelau.
În singurătate, Enoh putea vorbi cu zeii și îngerii cu o claritate pe care omenirea în ansamblul ei o pierdea rapid. Inițial, petrecea o zi predicând mulțimilor, apoi trei zile singur. Cu timpul, a redus perioada trăită în mijlocul societății la o zi pe săptămână, după aceea la o zi pe lună și în final la una pe an. Oamenii așteptau cu nerăbdare întoarcerea lui, dar atunci când apărea, fața lui strălucea atât de tare, încât le era greu să-l privească și se vedeau nevoiți să-și ferească ochii.
Ce făcea oare Enoh când se retrăgea în singurătate? Vom vedea în mod repetat că marile puncte de cotitură în istorie sunt determinate de două tipuri de gândire. În primul rând, momentele decisive sunt cele în care gânditori precum Socrate, Isus Cristos și Dante cugetă pentru prima dată la ceva ce nimănui nu i-a trecut prin minte înainte. În al doilea rând, clipele de răscruce apar atunci când gândurile sunt consemnate și imortalizate, deoarece păstrează astfel o anume înțelepciune străveche, altfel în pericol de a fi pierdută pentru totdeauna. Generația lui Iared, tatăl lui Enoh, era ultima care fusese martora unei neîntrerupte succesiuni de zei, îngeri și spirite emanate de mintea lui Dumnezeu. Ceea ce Enoh a păstrat în primul limbaj scris și în primele monumente de piatră – cele mai vechi cercuri megalitice – a fost această viziune a ființelor spirituale ierarhizate în planul superior. Enoh este una dintre cele mai importante figuri ale istoriei secrete a lumii pentru că ne-a lăsat o prezentare completă a ceea ce am putea numi, cu un termen modern, ecosistemul lumilor spirituale. Din acest motiv, el a fost imortalizat nu doar sub numele Cadmus în mitologia greacă, ci și ca Idris în tradiția arabă și ca Hermes Trismagistus în cea egipteană ezoterică.
Enoh știa că, așa cum procesul gândirii subminează sănătatea, exprimarea orală slăbește memoria, în plus, se aștepta la o catastrofă care avea să distrugă tot ce realizase omenirea — mai puțin ceea ce avea el în minte și ce consemnase în cele mai rezistente monumente din piatră.
El a imortalizat ierarhiile cerești nu doar în aceste monumente, și prin inventarea limbajului însuși. Fiindcă, în conformitate cu doctrina secretă, limbajul a apărut odată cu atribuirea de nume corpurilor cerești.
Cele mai vechi forme de artă, precum cele descoperite în celebrele grote din Lascaux, în Franța, și Altamira din Spania, constituie de fapt reprezentări ale acelorași corpuri cerești, care nu sunt altceva decât gândurile minții cosmice, reverberându-se pretutindeni în univers. Limbajul și arta îi permiteau acum omului să-și însușească într-un fel aceste gânduri cosmice.
Enoh s-a retras tot mai departe în munți, unde terenul era inospitalier și vremea rea. Tot mai puțini erau cei care-l puteau urma. Iată ce spune el: „Și ochii mei au văzut secretele fulgerului și tunetului, tainele norilor și ale bobului de rouă, și acolo am văzut unde se nasc ele și de unde vin pentru a uda pământul. Și am văzut acolo încăperile închise din care se împart vânturile, și încăperea din care vine ceața și norul ce stă atârnat deasupra Pământului de la începuturile sale. Și am văzut încăperile din care vin Soarele și Luna, și unde se duc.“
Din Cartea lui Enoh aflăm că în ultima sa viziune extatică, este condus într-un veritabil tur al cerurilor, al diferitelor sfere cerești și al diverselor ordine îngerești care sălășluiesc acolo, și i se arată întreaga istorie a universului.
În cele din urmă, Enoh se adresează grupului restrâns care îl urmase pe coasta muntelui. În vreme ce el vorbea, oamenii s-au uitat în sus și au văzut un cal coborând din văzduh într-un vârtej. Enoh a încălecat pe el și a urcat la cer.
Ceea ce trebuie să înțelegem din această poveste a ridicării la ceruri a lui Enoh este faptul că el nu a murit așa cum mor oamenii, fiindcă nu era om pe de-a-ntregul. La fel ca alți semizei și eroi din mitologia elenă, Enoh/Cadmus era un înger în trup de om.
Miturile lui Hercule, Tezeu și Iason sunt prea bine cunoscute pentru a le mai repeta aici, dar unele aspecte ale lor au o semnificație aparte pentru istoria secretă.
Din legendele referitoare la semizeul Hercule (Heracle în mitologia greacă), înțelegem cât de mult se afundase omenirea în lumea materială. Hercule nu voia altceva decât să fie lăsat în pace să-și trăiască viața și să se bucure de plăcerile lumești — să bea, să mănânce, să se ciorovăiască — dar era în mod repetat întrerupt de datoria de a-și împlini destinul spiritual. Un personaj neîndemânatic, împiedicat, uneori caraghios, Hercule era sfâșiat între două forțe cosmice opuse.
Poetul Ovidiu povestește de asemenea cum, odată ce zeii s-au retras, Eros a început să facă năzbâtii. Hercule era frământat în aceeași măsură de dorință, dar și de spiritele care încercau să-l controleze.
Astăzi, dacă ne îndrăgostim de o persoană frumoasă, putem percepe frumusețea ca pe un semn al înțelepciunii spirituale. Atunci când privim într-o pereche de ochi minunați, sperăm uneori să găsim în ei însuși secretul vieții. Dragostea lui Hercule pentru Dejaneira, a Ariadnei pentru Tezeu sau iubirea lui Iason pentru Medea sugerează că legătura de ordin spiritual dintre oameni deja se tulburase. Era astfel posibil să privești în ochii unei frumuseți și să fii amăgit de ce vedeai acolo. Sexualitatea devenise înșelătoare.
Pericolul amăgirii era agravat de dragostea pentru amăgire. Ceea ce e foarte bine pentru mine și ceea ce e foarte rău, lucrul pe care trebuie să-l fac mai presus de orice și lucrul pe care nu trebuie să-l fac în nici un caz: toate seamănă foarte bine între ele. În străfundul sufletului meu, poate că știu să le deosebesc, dar un spirit al perversității mă îndeamnă să vreau să aleg ceea ce nu trebuie. Frumusețea deplină este întotdeauna învăluită într-o serioasă perturbare sufletească.
Cele douăsprezece munci ale lui Hercule ni-l înfățișează răzbind printr-o serie de încercări, fiecare stabilită de spiritele care guvernează constelațiile. Sunt încercările prin care trec toți oamenii, în general fără voia lor, la fel ca Hercule. Astfel, viața lui ilustrează suferința impusă de existența umană. El este fiecare dintre noi, prins în ciclul durerii.
Pentru rațiunea omului modern, caracterul alegoric al unei povești reduce considerabil posibilitatea ca narațiunea respectivă să fie o ilustrare veridică a unor evenimente reale. Scriitorii de azi se străduiesc să-și golească textele de semnificații, să le aplatizeze pentru a le conferi un caracter mai natural. Pentru antici însă, care credeau că fiece lucru care se petrecea pe Pământ era determinat de mișcările stelelor și planetelor, cu cât o poveste prezenta mai pregnant astfel de tipare „poetice”, cu atât era mai realistă și mai corectă.
De aceea, suntem probabil tentați să considerăm călătoriile lui Hercule, Tezeu și Orfeu în lumea de dincolo ca niște simple metafore. Este adevărat că, la un anumit nivel, aventurile lor simbolizează faptul că omenirea începuse să accepte realitatea morții și să se resemneze în fața ei. Dar când ne gândim la încercările lui Hercule, Tezeu etc pe tărâmul de dincolo, nu trebuie să ni le imaginăm ca pe niște călătorii interioare, pur mentale. Atunci când se luptau cu monștri și demoni, ei făceau față unor forțe care le invadaseră propria ființă—carnea umană păcătoasă și labirintul întunecat al creierului omenesc. Dar totodată se confruntau cu monștri reali, în carne și oase.
Dacă comparăm legenda lui Tezeu și a Minotaurului cu un mit mult mai vechi, precum cel referitor la Perseu și Meduza, ne dăm seama că, până în epoca lui Tezeu, viteza de metamorfozare trebuie să fi scăzut. În povestea lui Perseu, fiecare episod implică forțe supranaturale sau transformări magice. Pe de altă parte, Minotaurul, jumătate om, jumătate taur, pare a fi un supraviețuitor întâmplător al unei epoci anterioare.
Ultima aventură în care au fost implicați semizeii și eroii poate fi de asemenea considerată ca fiind istorie. Războaiele erau purtate în încercarea de a fura de la triburile rivale cunoașterea „sanctuarului interior” și, la acest nivel, călătoria întreprinsă de Iason în căutarea Lânii de Aur poate fi considerată un asemenea raid.
Isaac Newton a dezvăluit un grăunte din înțelepciunea secretă a confreriei din care făcea parte atunci când a arătat că, la fel ca muncile lui Hercule, căutarea Lânii de Aur simbolizează înaintarea Soarelui prin semnele zodiacului. Ceea ce n-a explicat el, deși în mod cert știa acest lucru, este că lâna reprezintă spiritul animal purificat deplin prin catarsis, care strălucește precum aurul.
Încolăcit în jurul copacului, se află un șarpe care intenționează să-l împiedice pe Iason să ia Lâna. Acesta este un urmaș al șarpelui luciferic care, încolăcit pe copacul din Grădina Raiului, a alterat inițial fiziologia omenirii. Dar dacă îi poate lua Lâna, Iason va dobândi el însuși puteri extraordinare. Va putea să-i ceară spiritului său să părăsească trupul fizic după voie, va putea să comunice liber cu zeii și îngerii, la fel ca înaintașii săi din alte epoci. Va deveni capabil să-și controleze propria fiziologie, să influențeze telepatic mințile altor oameni și chiar să transforme materia.
Prin urmare, textul în care Apollonios redă căutarea întreprinsă de Iason trebuie citit atât ca un manual de inițiere, cât și ca o relatare istorică. Vom vedea mai târziu cum au acționat, știind acest lucru, alchimiștii din Evul Mediu și, ulterior, Newton însuși.
Dacă vom privi din perspectiva științei perioada lui Enoh, Hercule și Iason, nu vom recunoaște nici unul dintre marile evenimente descrise în acest capitol. Nu vom vedea eroi sau monștri ieșind din apele mării și nici zeități fantasmagorice precum Zeus sau imperii distruse de magia neagră. Vom vedea numai vânt, ploaie și un peisaj natural sumbru, ale cărui unice trăsături umane sunt, cel mult, câteva așezări rudimentare și unelte din piatră primitive.
Dar poate că știința ne arată doar ceea ce s-a întâmplat la suprafață. Nu cumva lucrurile mai importante s-au petrecut dedesubt? Istoria secretă consemnează amintirea experiențelor subiective, a marilor trăiri care au transformat afectivitatea umană în această perioadă. Și atunci, care dintre ele este mai reală, dacă putem spune așa? Care dintre ele este mai ilustrativă pentru ceea ce însemna să fii om în epoca respectivă: abordarea științifică sau cea ezoterică, încifrată în miturile antice?
Este oare posibil ca evenimentele actuale să includă mai multe niveluri de realitate, niveluri pe care nu le poate percepe conștiința noastră modernă, orientată spre știință, pe care ne bazăm pentru a ne orienta în blocajele rutiere, în supermarketuri și pe internet?
Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
