Jakob Bohme – Misterul Divinității și Nașterea Naturii
Despre aceasta scrie Moise în prima sa carte, ca și când ar fi fost de față și ar fi văzut el însuși; fără îndoială, el le-a primit în scrieri de la înaintașii lui, și poate să fi cunoscut în spiritul lui ceva mai mult decât aceștia. Întrucât la vremea când Dumnezeu a făcut cerul și pământul nu exista niciun om care să vadă toate acestea, e de presupus că Adam, înainte de cădere, fiind în deplină cunoaștere a lui Dumnezeu, a cunoscut în spiritul lui totul. Dar când a căzut și a fost pus în nașterea exterioară, el a pierdut cunoașterea, păstrând doar în memorie o poveste vagă, pe care a transmis-o urmașilor.
Pentru că e limpede, că prima lume dinainte de Potop știa tot atât de puțin despre calitățile și nașterea lui Dumnezeu, ca și ultima în care trăim noi acum. Căci nașterea exterioară, trupească, n-a cuprins niciodată și n-a înțeles divinitatea; altfel s-ar fi scris mai mult în această privință.
Dar fiindcă mie, prin grația divină, acest mare mister mi s-a revelat oarecum în spirit, în ceea ce omul are lăuntric și se contopește cu divinitatea, nu pot să nu descriu acest lucru după puterile mele, și țin să previn cu toată sinceritatea pe cititor să nu se lase înfuriat de inocența autorului.
Pentru că n-o fac din poftă de mărire, ci din smerită dorință de îndrumare, pentru ca lucrarea lui Dumnezeu să fie mai bine cunoscută cititorului, iar împărăția diavolului dezvăluită, dat fiind că lumea de astăzi trăiește și se mișcă în toată răutatea diavolului și în toate viciile lui; de aceea, ea trebuie să vadă ce fel de forțe și porniri o stăpânesc și cărui fel de adăpost îi e oaspete.
Poate că ar fi bine și s-ar cuveni să câștig ceva cu talentul încredințat mie, și să nu-l restitui gol și fără pic de adaos Dumnezeului și Creatorului meu, ca o slugă leneșă care a trândăvit în via stăpânului și vrea simbrie fără muncă.
Dar se poate ca diavolul să trezească ceata de clevetitori și batjocoritori, care vor spune că nu se cade să mă urc atât de sus în divinitate și să scormonesc acolo; le răspund tuturor acestora că nu m-am urcat în divinitate, ceea ce mie, ca biet om, nici nu mi-ar fi cu putință, ci divinitatea s-a pogorât în mine prin dragostea ce mi-a arătat, lucru la care eu, prin nașterea mea trupească pe jumătate moartă, nici n-aș fi cutezat să mă gândesc.
Dar fiindcă simt acest îndemn, las totul să se săvârșească după voința Celui ce știe, înțelege și vrea să fie așa; eu, biată pulbere și om al pământului, n-aș putea face nimic.
Spiritul cheamă însă pe toți acești bârfitori și batjocoritori, în fața celei mai interioare nașteri a lui Dumnezeu în această lume, să lase la o parte răutatea; dacă nu, să fie arși ca pleava iadului în mânia lui Dumnezeu, în nașterea cea mai exterioară.
Ia seama.
Când deveni furios Dumnezeu, în cea de-a treia naștere în ținutul lui Lucifer, care ocupa întregul loc și spațiu al acestei lumi, lumina se stinse în cea de-a treia naștere și totul rămase în întuneric, iar salnitrul deveni aspru, sălbatic, rece, tare, amar, acru, pe alocuri puturos, usturător și surpat, totul după naștere, de data aceasta eficientă, a spiritelor originare.
Căci, pretutindeni unde calitatea aspră era prima, salnitrul se contracta și se usca, încât devenea piatră dură și aspră. Dar în locurile în care spiritul aspru a fost primul împreună cu cel amar, nisipul a devenit înțepător, căci spiritul amar, înfuriat, a spart salnitrul în cioburi, în locurile unde sunetul a fost primul, laolaltă cu spiritul aspru în apă, totul a devenit aramă, fier și alte minerale de acest soi. Acolo însă unde apa a fost prima, cu toate spiritele în același timp, pământul a devenit sălbatic, iar apa a fost ținută oarecum captivă în prăpăstii și crăpături, asemenea norilor. Căci spiritul aspru, ca tată al naturii stricate, a ținut-o prizonieră în contracția sa puternică.
Spiritul amar este însă cauza principală a pământului negru, deoarece prin amăreala sa cumplită, a fost ucis salnitrul după nașterea sa cea mai exterioară, devenind pământ sălbatic.
Fierbințeala a ajutat la separarea durității în spiritul aspru, iar unde ea a existat de la început, a dat naștere în salnitrul pământului la tot ce este mai nobil: aur, argint și pietre scumpe.
Deoarece, când, din pricina materiei brute, aspre și dure, lumina strălucitoare s-a stins, ea a fost uscată și încorporată în căldură care este tatăl luminii.
Dar trebuie să înțelegi acest lucru.
Unde spiritul fierbinte din apa dulce a fost primul în dragoste, acolo spiritul aspru a concentrat materia, și astfel au luat naștere cele mai nobile metale și pietre.
Dar cât privește pietrele scumpe cum sunt granatul, chembinul, smaraldul, delfinul, onixul și altele, care sunt cele mai prețioase, ele își au originea acolo unde fulgerul luminii s-a înălțat în dragoste. Pentru că acest fulger se naște în blândețe și este inima din centrul spiritelor originare, din care pricină aceste pietre sunt atât de atrăgătoare, atât de tari și de gingașe.
Cineva ar putea întreba: Pentru ce iubește omul în această lume aurul, argintul și pietrele scumpe înaintea tuturor celorlalte lucruri, și le folosește la împodobirea sau protecția trupului său?
Aici stă miezul întrebării: pentru că aurul, argintul și pietrele scumpe și toate mineralele care strălucesc își au originea în lumină, care, înainte de epoca mâniei, a strălucit în nașterea cea mai exterioară în natură, adică în cel de-al șaptelea spirit al naturii.
Întrucât fiecare om este ca întreaga casă a acestei lumi, și spiritele lui originare iubesc miezul sau ceea ce este mai bun în natura stricată, și au nevoie de acestea în apărarea și protecția lor.
Dar ele nu pot pricepe miezul intim, care este divinitatea, fiindcă în fața lui stă focul mâniei ca un zid puternic, și e nevoie de-o furtună cumplită să spulbere acest zid, pentru ca spiritele siderice să privească înăuntru.
Spiritului animalic îi stă însă ușa deschisă, pentru că el nu e reținut de nimic, și este asemenea lui Dumnezeu însuși în nașterea sa cea mai interioară.
Și aici, cineva ar putea întreba: Cum să înțeleg eu tripla naștere în natură?
Adâncul
Vezi, nașterea cea mai interioară și cea mai adâncă stă la mijloc și este inima divinității, care e născută din spiritele originare ale lui Dumnezeu, iar această naștere este lumina pe care, chiar dacă ea e născută din spiritele originare, niciun spirit originar n-o poate cuprinde de unul singur; căci fiecare cuprinde numai locus-ul propriu ce-i revine în lumină, pe când toate cele șapte spirite laolaltă cuprind întreaga lumină, întrucât laolaltă sunt tatăl luminii.
Așadar, nici spiritele originare ale omului nu cuprind în întregime nașterea cea mai interioară a divinității care stă în lumină; ci fiecare spirit originar prinde, cu nașterea sa animalică, inima lui Dumnezeu și se contopește în același loc cu ea.
Iar aceasta este nașterea ascunsă în natură, pe care niciun om n-o cuprinde cu rațiunea sau iscusința sa, ci singur sufletul omului care stă în lumina lui Dumnezeu o poate cuprinde și nimic altceva.
Cealaltă naștere în natură sunt cele șapte spirite ale naturii.
Această naștere e mai ușor de înțeles și de cuprins, dar tot numai de copiii acestui mister; țăranul n-o înțelege, desigur, deși o vede, o miroase, o gustă, o aude și o pipăie, nici n-o cercetează și nici nu știe cum e ființa ei. Cu aceasta, rațiunea pervertită este înțeleasă într-un fel propriu, fără spiritul lui Dumnezeu și se întâmplă ca atât teologul, cât și țăranul să fie amândoi la fel de orbi în ce privește divinitatea, iar țăranul să întreacă adesea în cunoaștere pe orice teolog, dacă înclină spre Dumnezeu.
Acestea sunt spiritele în care stau toate lucrurile din cer și din această lume, și din care s-a născut cel de-al treilea și cel mai exterior spirit, în care se află stricăciunea.
Dar acest spirit sau această naștere are șapte specii. Mai întâi patru: cea aspră, cea dulce, cea amară și cea fierbinte care nasc comprehensiunea în cea de-a treia naștere. Cel de-al cincilea spirit este iubirea, care ia naștere din lumina vieții, care naște sensibilitatea și rațiunea. Al șaselea spirit este tonul care naște sunetul și bucuria, și este izvorul ce urcă prin toate spiritele.
În acestea șase există spiritul vieții, și voința sau rațiunea și gândirea tuturor creaturilor, și în plus toate artele și schimbările, formele și plăsmuirile a tot ce există în spirit, în incomprehensiune.
Al șaptelea spirit este natura, în care se află ființa corporală a celor șase spirite, căci cele șase îl nasc pe cel de-al șaptelea. În acest spirit stă ființa corporală a îngerilor, diavolilor și oamenilor, și este o mamă a celor șase spirite în care se nasc acestea, și în care ele nasc și lumina care este inima lui Dumnezeu.
Cartile lui Jakob Bohme se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
