Articole

Jakob Bohme – Portile divinitatii

img_20160920_105657

Observă acum aici misterul ascuns al lui Dumnezeu.

Când priveşti adâncul de deasupra pământului, nu trebuie să spui: aici nu sunt porţile lui Dumnezeu, unde locuieşte El în sfinţenia Lui. Nu, nu, să nu crezi aşa; ci întreaga Sfântă Treime – Dumnezeul Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh – sălăşluieşte în centru, sub tăria cerului, şi această tărie nu-l poate cuprinde pe Dumnezeu.

Totul este un trup, atât naşterea cea mai exterioară, cât şi cea mai interioară, împreună cu tăria cerului, cât şi cea siderică, în care califică, la mijloc, mânia lui Dumnezeu; dar se împotrivesc una alteia, cum se petrece cu cârmuirea în om.

Carnea înseamnă, întâi de toate, naşterea cea mai exterioară, care este casa morţii; a doua naştere în om este cea siderică, în care stă viaţa şi unde trupul şi mânia se luptă între ele. Până aici se cunoaşte omul pe sine, căci naşterea siderică naşte în cea exterioară, adică în carnea moartă, viaţa.

Cea de-a treia naştere se naşte între cea siderică şi cea mai exterioară, şi se cheamă naşterea animalică sau sufletul, fiind tot atât de mare cât omul întreg. Această naştere nu o cuprinde omul exterior, nici cel sideric, ci fiecare spirit originar cuprinde numai rădăcina sa dinăuntru, care înseamnă cerul.

Omul acesta animalic trebuie să străbată tăria cerului spre Dumnezeu şi să trăiască în dragostea Lui, altminteri nu poate ajunge întreg omul la El în Ceruri.

Pentru că fiecare om care vrea să fie fericit, trebuie să existe în această lume cu naşterile lui interioare, cum este divinitatea întreagă cu toate cele trei naşteri.

Omul nu poate fi absolut curat, fără mânie şi fără păcate, căci naşterile din adâncul acestei lumi nu sunt chiar fără prihană în faţa inimii lui Dumnezeu (Iov, 15,15), şi mereu dragostea şi mânia se luptă intre ele din care pricină Dumnezeu se cheamă un Dumnezeu mânios şi plin de zel (2-Moise, 20,5; 5-Moise, 5,9).

Cum este omul în cârmuirea naşterii lui, aşa este şi întreg trupul Dumnezeului acestei lumi; dar în apă se află viaţa cea blândă. In primul rând, în trupul exterior al Dumnezeului acestei lumi există moartea incremenită, aspră, amară şi fierbinte, în care apa comprehensibilă este şi ea întărită şi moartă.

Inăuntru există întunericul, în care atât lucifer cu îngerii lui, cât şi toţi oamenii nelegiuiţi zac captivi cu trupurile lor încă vii, şi tot astfel spiritele oamenilor blestemaţi care au murit. Această naştere nu poate să vadă, să audă, să simtă, să miroase, nici să cuprindă inima lui Dumnezeu; este o nebună pe care regele lucifer, în trufia lui, a nenorocit-o în acest chip.

Cealaltă naştere este cea siderică; tu trebuie să înţelegi viaţa celor şapte spirite originare, pentru că în ea se luptă dragostea şi mânia, şi în ea stă apa de sus care este un spirit al vieţii, şi acolo sau între ele există tăria cerului care este făcută din miezul apei. Această naştere o pătrunde pe cea exterioară, amorţită, străbate moartea şi naşte viaţa siderică în moarte, adică în pământul întărit, în apă, în trupul animalelor şi oamenilor, precum şi al păsărilor, peştilor si viermilor.

Şi până în această naştere, atât cât cuprinde mânia, poate ajunge diavolul, dar mai adânc nu. Căci atât îi este sălaşul. De aceea, diavolul nu poate şti cum îşi are rădăcina cealaltă parte din această naştere.

Până aici a ajuns omul în cunoaşterea lui despre lume, după căderea sa; cealaltă rădăcină care se cheamă cer, a ţinut-o spiritul până acum ascunsă omului, pentru ca diavolul să n-o înveţe de la om şi să nu toarne venin în ea, în faţa ochilor săi.

Această altă parte a naşterii siderice, care stă în dragostea din apa dulce, este tăria cerului care ţine captivă mânia aprinsă împreună cu toţi diavolii. Căci ei nu pot intra acolo, iar în cerul acesta sălăşluieşte Duhul Sfânt care purcede din inima lui Dumnezeu, luptă împotriva furiei şi naşte inimii lui Dumnezeu un templu în mijlocul înverşunării mâniei Lui.

Şi în cerul acesta sălăşluieşte omul temător de Dumnezeu, chiar cu trupul încă viu, pentru că acelaşi cer este atât în om, cât şi în adâncul de deasupra pământului.

Şi cum este adâncul de deasupra pământului, tot astfel şi omul, în amândouă: în dragoste şi în mânie, până la despărţirea sufletului de trup. Atunci când se va despărţi de trup, sufletul va rămâne singur în cerul dragostei sau în cerul mâniei.

Pe care dintre cele două părţi le va cuprinde sufletul la plecarea lui, acolo îşi va găsi sălaşul său ce nu se va schimba în veci, şi din care în veci nu va mai putea ieşi, căci o mare prăpastie există între ele, cum spune Iisus în parabola omului bogat (Luca, 16,26).

In acest cer sălăşluiesc cu noi sfinţii îngeri, iar de cealaltă parte, diavolii; în acest cer omul trăieşte între cer şi iad, trebuind să îndurel multe lovituri, ispite şi prigoane, ba să se lase chiar torturat şi strivit.

Mânia se cheamă crucea, iar cerul dragostei se cheamă răbdarea, spiritul ce răsare aici se cheamă speranţa şi credinţa, care se unesc cu Dumnezeu şi luptă împotriva mâniei, până când acesta biruie şi o răpune (1 -Ioan, 5,4).

Aici stă ascunsă întreaga învăţătură creştină; cine învaţă altfel nu ştie ce învaţă, căci învăţătura lui nu are picioare sau fundament; iar inima lui se zbate mereu şi se tânguie, neştiind ce trebuie să facă. Sufletul său caută mereu liniştea şi n-o găseşte. E nerăbdător si caută mereu ceva nou, şi dacă găseşte, se bucură de parc-ar fi găsit o nouă comoară; dar nu există în el statornicie şi caută necontenit abstinenţă.

Voi teologilor, cărora spiritul vă deschide aici uşile şi porţile, dar nu vreţi să vedeţi şi să vă paşteţi oiţa în poiana înverzită, ci o ţineţi în câmpul uscat, să nu credeţi că nu veţi da socoteală de acest fapt înaintea judecăţii aspre şi mânioase a lui Dumnezeu. Ţineţi minte. Iau martor cerul că îndeplinesc aici ceea ce trebuie să fac; căci spiritul mă împinge şi eu mă simt în întregime prins de el, şi nu mă pot opune, orice ar fi să mi se întâmple după aceea.

Sfintele Porţi

A treia naştere în trupul Dumnezeului acestei lumi este ascunsă sub tăria cerului, iar tăria cerului se uneşte cu ea, dar nu chiar trupeşte, ci spiritual, aşa precum îngerii şi sufletul omului.

Şi această a treia naştere este atotputernica şi sfânta inimă a lui Dumnezeu, în care şade Domnul nostru Iisus Cristos cu trupul Său natural la dreapta lui Dumnezeu, ca un rege şi stăpân al întregului trup sau locus al acestei lumi, şi care cuprinde şi ţine totul cu inima Lui.

Iar această tărie este jilţul Său, şi spiritele originare ale vieţii Sale naturale domină în întreg trupul acestei lumi, şi tot ceea ce stă în naşterea siderică, în partea dragostei, este legat de ele (de spiritele originale), cealaltă parte a acestei lumi fiind legată de diavol.

Tu să nu crezi ca Johannes Calvinus, că trupul lui Iisus este o făptură lipsită de atotputernicie şi nu cuprinde în sine decât acel locus.

Nu, fiu al omului; te înşeli amarnic şi nu pricepi bine puterea divină. Orice om cuprinde în spiritele sale siderice întregul locus sau trup al acestei lumi, iar locus-ul cuprinde omul. Totul este un trup, doar mădularele diferă. Cum ar putea spiritele originare din trupul natural al lui Cristos să nu se unească cu spiritele originare ale naturii? Doar şi trupul Lui este din spiritele originare ale naturii, iar inima Lui este, animalic, din cea de-a treia naştere, cuprinzând inima lui Dumnezeu, inima tuturor îngerilor, a cerului tuturor cerurilor, ba chiar pe întreg Tatăl.

Voi, calviniştilor, opriţi-vă aici şi nu vă mai daţi cu părerea! Vă înşelaţi; nu vă chinuiţi cu fiinţa materială, căci Dumnezeu este un spirit (Ioan, 4,24), şi în comprehensiune stă moartea.

Trupul lui Iisus nu mai este în aspra comprehensiune, ci în comprehensiunea divină a naturii, asemenea îngerilor.

Trupurile noastre nu vor mai fi nici la înviere din carne şi oase, aşa cum suntem obişnuiţi a ne privi noi înşine, ci asemenea îngerilor. Şi cu toate că trupurile vor avea în ele toată forma şi puterea, chiar toate organele până la cele genitale, care vor sta totuşi în altă formă, în fine măruntaie şi intestine, noi nu vom mai avea comprehensiune aspră din timpul vieţii.

Iisus spunea Măriei Magdalena în grădina lui Iosif la mormânt, după învierea Sa: Nu mă atinge, căci încă nu m-am suit la Dumnezeul meu şi la Dumnezeul vostru (Ioan 20,17). Ca şi cum ar fi vrut să spună: Nu mai am acum trupul animal, chiar dacă mă arăt ţie în vechea înfăţişare; căci altfel, cu trupul tău animal, nu m-ai putea vedea.

Aşa a umblat Iisus in cele patruzeci de zile după învierea Lui între ucenici, nefiindu-le întotdeauna vizibil, ci şi invizibil, după însuşirea Lui cerească şi îngerească.

Dar când voia să vorbească cu ucenicii, El se arăta în formă comprehensibilă fizică, pentru a putea vorbi cu ei în cuvinte naturale; căci pe cele dumnezeieşti stricăciunea nu le cuprinde.

El a arătat îndeajuns şi faptul că trupul Său avea însuşiri îngereşti, prin aceea că intra la ucenicii Săi trecând prin uşi zăvorite (loan, 20,19).

Mai trebuie să ştii că trupul Său, cu toate cele şapte spirite din natură, se contopeşte în naşterea siderică în partea dragostei, şi ţine în captivitate păcatul, moartea şi pe diavol în partea mâniei.

Acum înţelegi ce a făcut Dumnezeu a doua zi, când a despărţit apa de sub tărie de apa de deasupra tăriei.

Vezi, de asemenea, cum pretutindeni în această lume te găseşti atât în rai, cât şi în iad, şi locuieşti între rai şi iad în mare primejdie.

Şi mai vezi cum şi cerul există într-un om sfânt, şi pretutindeni unde stai, mergi sau zaci, spiritul tău se contopeşte cu Dumnezeu şi, potrivit acelei părţi, tu eşti în cer şi sufletul în Dumnezeu. De aceea şi Cristos spune: Oiţele Mele sunt în mâinile Mele, şi nimeni nu Mi le va smulge (loan, 10).

Tot astfel vezi cum, potrivit mâniei, eşti oricând în iad cu toţi diavolii.

De ţi-ar fi ochii deschişi, ai vedea minimi; dar eşti între cer şi iad şi nu vezi nimic, căci te mişti pe o potecă îngustă.

Potrivit spiritului sideric, unii oameni la anumite ore au fost, cum se spune, smulşi, transportaţi în extaz; ei au recunoscut îndată atât porţile Cerului, cât şi ale iadului, înştiinţând chiar cum unii oameni sălăşluiesc în iad cu trupul viu.

Aceştia au fost luaţi, e drept, în derâdere, dar dintr-o mare nepricepere; căci lucrurile stau într-adevăr aşa.

Ce caracter au toate acestea, voi arăta detaliat la locul potrivit. Că există cu apa o dublă naştere, voi dovedi aici cu limba naturii; fiindcă aceasta este rădăcina şi muma tuturor limbilor din această lume, şi în ea constă deplina şi perfecta cunoaştere a tuturor lucrurilor.

Pentru că atunci când Adam a vorbit pentru prima dată, el a dat nume tuturor făpturilor şi lucrurilor, după calităţile lor şi după însuşirile lor inerente.

Aceasta e tocmai limba întregii naturii; dar nu oricine o ştie, pentru că ea este o taină, misterium, care mie mi-a fost împărtăşită de graţia dumnezeiască, de Duhul Sfânt care mi-a arătat dragostea lui.

Ia aminte. Cuvântul Wasser (apa) porneşte de la inimă, trece peste calitatea amară, dar nu o aţâţă, ajunge la dinţi pe care îi închide şi ţâşneşte printre ei afară; limba se aliază iute spiritului, îl ajută să şuiere, se contopeşte cu el, şi acesta iese energic printre dinţi, afară, iar când spiritul a ieşit în cea mai mare parte afară, spiritul aspru şi amar se ridică grăbit şi se uneşte după aceea cu cuvântul; dar rămâne la locul său şi întinde cu putere silaba ser.

Faptul că spiritul pleacă de la limbă spre gură, închide dinţii şi, ajutat de limbă, trece şuierând prin dinţi, înseamnă că inima lui Dumnezeu se înduioşează şi, cu spiritul ei, şi-a făcut în juru-i o închidere: aceasta e tăria cerului.

Aşa precum dinţii se închid şi spiritul trece printre ei, tot astfel trece spiritul din inimă în naşterea siderică. Şi precum limba se formează pentru şuierat şi se uneşte cu spiritul mergând împreună, tot astfel se formează sufletul omului cu Duhul Sfânt, se contopeşte cu el, străbate, prin puterea lui, cerul, şi domneşte alături de Duhul Sfânt în cuvântul Domnului.

Dar faptul că abia după aceea, calitatea aspră şi amară se trezeşte şi se formează pentru cuvânt, înseamnă că într-adevăr totul este un trup; însă cerul şi Duhul Sfânt împreună cu inima lui Dumnezeu au locul lor, iar diavolul împreună cu mânia nu pot prinde nici cerul, nici Duhul Sfânt; ci diavolul cu mânia în naşterea exterioară atârnă de cuvânt, iar mânia ajută în naşterea exterioară în această lume să se formeze tot ce stă în comprehensiune, aşa cum calitatea aspră şi amară se formează în dosul cuvântului şi se uneşte cu el.

Dar că spiritul se revarsă aşa, pe nesimţite, peste calitatea aspră şi amară, înseamnă că poarta lui Dumnezeu există pretutindeni în această lume unde domneşte Duhul Sfânt, şi că cerul stă deschis pretutindeni, chiar şi în mijlocul pământului; de asemenea, că diavolul nu poate, nicăieri în cer, nici să vadă, nici să cuprindă, ci, mormăind posac ca o jivină a iadului, vine abia pe urmă, după ce Duhul Sfânt şi-a clădit o biserică sau un templu, pe care diavolul le-a distrus în mânie, şi se târăşte în urma cuvântului ca un duşman care nu vrea să i se ridice pe tărâmul lui un templu al lui Dumnezeu, care i-ar putea strâmtora regatul.

 
Cartile lui Jakob Bohme se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 

Te-au ajutat informațiile publicate pe acest website?

Spune "mulțumesc" printr-o donație:


Hide picture