Jakob Bohme – Despre crearea cerului, a pamantului si a zilei dintai
Despre aceasta scrie Moise în prima sa carte, ca şi când ar fi fost de faţă şi ar fi văzut el însuşi; fără îndoială, el le-a primit în scrieri de la înaintaşii lui, şi poate să fi cunoscut în spiritul lui ceva mai mult decât aceştia.
Intrucât la vremea când Dumnezeu a făcut cerul şi pământul nu exista niciun om care să vadă toate acestea, e de presupus că Adam, înainte de cădere, fiind în deplină cunoaştere a lui Dumnezeu, a cunoscut în spiritul lui totul. Dar când a căzut şi a fost pus în naşterea exterioară, el a pierdut cunoaşterea, păstrând doar în memorie o poveste vagă, pe care a transmis-o urmaşilor.
Pentru că e limpede, că prima lume dinainte de Potop ştia tot atât de puţin despre calităţile şi naşterea lui Dumnezeu, ca şi ultima în care trăim noi acum. Căci naşterea exterioară, trupească, n-a cuprins niciodată şi n-a înţeles divinitatea; altfel s-ar fi scris mai mult în această privinţă.
Dar fiindcă mie, prin graţia divină, acest mare mister mi s-a revelat oarecum în spirit, în ceea ce omul are lăuntric şi se contopeşte cu divinitatea, nu pot să nu descriu acest lucru după puterile mele, şi ţin să previn cu toată sinceritatea pe cititor să nu se lase înfuriat de inocenţa autorului.
Pentru că n-o fac din poftă de mărire, ci din smerită dorinţă de îndrumare, pentru ca lucrarea lui Dumnezeu să fie mai bine cunoscută cititorului, iar împărăţia diavolului dezvăluită, dat fiind că lumea de astăzi trăieşte şi se mişcă în toată răutatea diavolului şi în toate viciile lui; de aceea, ea trebuie să vadă ce fel de forţe şi porniri o stăpânesc şi cărui fel de adăpost îi e oaspete.
Poate că ar fi bine şi s-ar cuveni să câştig ceva cu talentul încredinţat mie, şi să nu-l restitui gol şi fără pic de adaos Dumnezeului şi Creatorului meu, ca o slugă leneşă care a trândăvit în via stăpânului şi vrea simbrie fără muncă.
Dar se poate ca diavolul să trezească ceata de clevetitori şi batjocoritori, care vor spune că nu se cade să mă urc atât de sus în divinitate şi să scormonesc acolo; le răspund tuturor acestora că nu m-am urcat în divinitate, ceea ce mie, ca biet om, nici nu mi-ar fi cu putinţă, ci divinitatea s-a pogorât în mine prin dragostea ce mi-a arătat, lucru la care eu, prin naşterea mea trupească pe jumătate moartă, nici n-aş fi cutezat să mă gândesc.
Dar fiindcă simt acest îndemn, las totul să se săvârşească după voinţa Celui ce ştie, înţelege şi vrea să fie aşa; eu, biată pulbere şi om al pământului, n-aş putea face nimic.
Spiritul cheamă însă pe toţi aceşti bârfitori şi batjocoritori, în faţa celei mai interioare naşteri a lui Dumnezeu în această lume, să lase la o parte răutatea; dacă nu, să fie arşi ca pleava iadului în mânia lui Dumnezeu, în naşterea cea mai exterioară.
Ia seama.
Când deveni furios Dumnezeu, în cea de-a treia naştere în ţinutul lui lucifer, care ocupa întregul loc şi spaţiu al acestei lumi, lumina se stinse în cea de-a treia naştere şi totul rămase în întuneric, iar salnitrul deveni aspru, sălbatic, rece, tare, amar, acru, pe alocuri puturos, usturător şi surpat, totul după naştere, de data aceasta eficientă, a spiritelor originare.
Căci, pretutindeni unde calitatea aspră era prima, salnitrul se contracta şi se usca, încât devenea piatră dură şi aspră. Dar în locurile în care spiritul aspru a fost primul împreună cu cel amar, nisipul a devenit înţepător, căci spiritul amar, înfuriat, a spart salnitrul în cioburi, în locurile unde sunetul a fost primul, laolaltă cu spiritul aspru în apă, totul a devenit aramă, fier şi alte minerale de acest soi. Acolo însă unde apa a fost prima, cu toate spiritele în acelaşi timp, pământul a devenit sălbatic, iar apa a fost ţinută oarecum captivă în prăpăstii şi crăpături, asemenea norilor. Căci spiritul aspru, ca tată al naturii stricate, a ţinut-o prizonieră în contracţia sa puternică.
Spiritul amar este însă cauza principală a pământului negru, deoarece prin amăreala sa cumplită, a fost ucis salnitrul după naşterea sa cea mai exterioară, devenind pământ sălbatic.
Fierbinţeala a ajutat la separarea durităţii în spiritul aspru, iar unde ea a existat de la început, a dat naştere în salnitrul pământului la tot ce este mai nobil: aur, argint şi pietre scumpe.
Deoarece, când, din pricina materiei brute, aspre şi dure, lumina strălucitoare s-a stins, ea a fost uscată şi încorporată în căldură care este tatăl luminii.
Dar trebuie să înţelegi acest lucru.
Unde spiritul fierbinte din apa dulce a fost primul în dragoste, acolo spiritul aspru a concentrat materia, şi astfel au luat naştere cele mai nobile metale şi pietre.
Dar cât priveşte pietrele scumpe cum sunt granatul, chembinul, smaraldul, delfinul, onixul şi altele, care sunt cele mai preţioase, ele îşi au originea acolo unde fulgerul luminii s-a înălţat în dragoste. Pentru că acest fulger se naşte în blândeţe şi este inima din centrul spiritelor originare, din care pricină aceste pietre sunt atât de atrăgătoare, atât de tari şi de gingaşe.
Cineva ar putea întreba: Pentru ce iubeşte omul în această lume aurul, argintul şi pietrele scumpe înaintea tuturor celorlalte lucruri, şi le foloseşte la împodobirea sau protecţia trupului său?
Aici stă miezul întrebării: pentru că aurul, argintul şi pietrele scumpe şi toate mineralele care strălucesc îşi au originea în lumină, care, înainte de epoca mâniei, a strălucit în naşterea cea mai exterioară în natură, adică în cel de-al şaptelea spirit al naturii.
Intrucât fiecare om este ca întreaga casă a acestei lumi, şi spiritele lui originare iubesc miezul sau ceea ce este mai bun în natura stricată, şi au nevoie de acestea în apărarea şi protecţia lor.
Dar ele nu pot pricepe miezul intim, care este divinitatea, fiindcă în faţa lui stă focul mâniei ca un zid puternic, şi e nevoie de-o furtună cumplită să spulbere acest zid, pentru ca spiritele siderice să privească înăuntru.
Spiritului animalic îi stă însă uşa deschisă, pentru că el nu e reţinut de nimic, şi este asemenea lui Dumnezeu însuşi în naşterea sa cea mai interioară.
Şi aici, cineva ar putea întreba: Cum să înţeleg eu tripla naştere în natură?
Adâncul
Vezi, naşterea cea mai interioară şi cea mai adâncă stă la mijloc şi este inima divinităţii, care e născută din spiritele originare ale lui Dumnezeu, iar această naştere este lumina pe care, chiar dacă ea e născută din spiritele originare, niciun spirit originar n-o poate cuprinde de unul singur; căci fiecare cuprinde numai locus-ul propriu ce-i revine în lumină, pe când toate cele şapte spirite laolaltă cuprind întreaga lumină, întrucât laolaltă sunt tatăl luminii.
Aşadar, nici spiritele originare ale omului nu cuprind în întregime naşterea cea mai interioară a divinităţii care stă în lumină; ci fiecare spirit originar prinde, cu naşterea sa animalică, inima lui Dumnezeu şi se contopeşte în acelaşi loc cu ea.
Iar aceasta este naşterea ascunsă în natură, pe care niciun om n-o cuprinde cu raţiunea sau iscusinţa sa, ci singur sufletul omului care stă în lumina lui Dumnezeu o poate cuprinde şi nimic altceva.
Cealaltă naştere în natură sunt cele şapte spirite ale naturii.
Această naştere e mai uşor de înţeles şi de cuprins, dar tot numai de copiii acestui mister; ţăranul n-o înţelege, desigur, deşi o vede, o miroase, o gustă, o aude şi o pipăie, nici n-o cercetează şi nici nu ştie cum e fiinţa ei. Cu aceasta, raţiunea pervertită este înţeleasă într-un fel propriu, fără spiritul lui Dumnezeu şi se întâmplă ca atât teologul, cât şi ţăranul să fie amândoi la fel de orbi în ce priveşte divinitatea, iar ţăranul să întreacă adesea în cunoaştere pe orice teolog, dacă înclină spre Dumnezeu.
Acestea sunt spiritele în care stau toate lucrurile din cer şi din această lume, şi din care s-a născut cel de-al treilea şi cel mai exterior spirit, în care se află stricăciunea.
Dar acest spirit sau această naştere are şapte specii. Mai întâi patru: cea aspră, cea dulce, cea amară şi cea fierbinte care nasc comprehensiunea în cea de-a treia naştere. Cel de-al cincilea spirit este iubirea, care ia naştere din lumina vieţii, care naşte sensibilitatea şi raţiunea. Al şaselea spirit este tonul care naşte sunetul şi bucuria, şi este izvorul ce urcă prin toate spiritele.
In acestea şase există spiritul vieţii, şi voinţa sau raţiunea şi gândirea tuturor creaturilor, şi în plus toate artele şi schimbările, formele şi plăsmuirile a tot ce există în spirit, în incomprehensiune.
Al şaptelea spirit este natura, în care se află fiinţa corporală a celor şase spirite, căci cele şase îl nasc pe cel de-al şaptelea. In acest spirit stă fiinţa corporală a îngerilor, diavolilor şi oamenilor, şi este o mamă a celor şase spirite în care se nasc acestea, şi în care ele nasc şi lumina care este inima lui Dumnezeu.
Cartile lui Jakob Bohme se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.
Vezi si alte articole similare:
