Bruce Lipton – Impactul Fricii și Stresului Cronic
Vă amintiți de privirile înghețate și speriate de bombe de pe fața studenților mei din Caraibe, atunci când au picat la testul pe care îl dădusem – echivalentul din facultatea de medicină, al unui leu fioros? Dacă studenții mei ar fi rămas înghețați în frică, vă pot garanta că la testele finale ar fi răspuns deplorabil. Adevărul este simplu: când ți-e frică, ești mai prost. Profesorii văd asta tot timpul, la studenții care „nu iau note bune la teste”. Stresul examenului îi paralizează pe studenți, iar aceștia, cu mâinile tremurând, bifează răspunsurile greșite – pentru că, în panica lor, nu sunt în stare să acceseze informația stocată la nivel cerebral, pe care au acumulat-o cu grijă, de-a lungul întregului semestru.
Sistemul Hipotalamus – Pituitara – Suprarenale este un mecanism fantastic pentru a face față stresului acut. Însă acest sistem de protecție nu a fost proiectat pentru a fi activ, în mod continuu. În lumea de astăzi, cele mai multe dintre formele de stres pe care le trăim nu sunt sub forma unor „amenințări” acute, concrete, pe care să le putem identifica cu ușurință, să reacționăm la ele și să trecem mai departe. În mod constant suntem asaltați de o multitudine de griji de nerezolvat cu privire la viața noastră personală, la locul nostru de muncă și la comunitatea noastră planetară, sfâșiată de războaie. Astfel de griji nu ne amenință supraviețuirea imediată, însă tot pot să activeze axa HPS și să provoace un nivel cronic ridicat al hormonilor de stres.
Pentru a ilustra efectele adverse ale producerii susținute de adrenalină, să folosim exemplul unei curse de alergări. La linia de start se aliniază un grup de alergători, extraordinar de bine antrenați și sănătoși. Când aud comanda: „Pe locuri!”, se așează în poziția de pornire, sprijiniți în palme și pe genunchi și își aranjează picioarele în căsuțele de pornire. Apoi, cel care dă startul strigă: „Fiți gata!”. Mușchii atleților se încordează, în timp ce aceștia se ridică în vârful degetelor. Atunci când trec în modul: „Fiți gata”, corpul lor eliberează adrenalina – hormonul care stimulează fuga și le alimentează mușchii, pentru sarcina grea ce îi așteaptă. În timp ce atleții așteaptă comanda „Start“, corpurile lor se tensionează, anticipând această sarcină. La o cursă normală, tensiunea aceasta durează doar o secundă sau două, înainte să se audă strigătul „Start“. Însă în cazul cursei noastre imaginare, comanda „Start”, care pune atleții în acțiune, nu vine niciodată. Atleții sunt lăsați la linia de pornire, sângele lor este plin de adrenalină și corpul le obosește de tensiunea pregătirii pentru cursa care nu vine niciodată. Oricât de în formă ar fi, acești atleți se vor prăbuși fizic în primele câteva secunde, din cauza tensiunii.
Trăim într-o lume a comenzii: „Fiți gata“ și un număr din ce în ce mai mare de studii sugerează că stilul nostru de viață hipervigilent are un impact sever asupra sănătății corpului nostru. Factorii de stres cu care ne confruntăm zilnic activează mereu axa HPS, pregătindu-ne corpul pentru acțiune. Spre deosebire de atleții de competiție, stresul din corpul nostru nu se mai eliberează de presiunile generate de fricile și grijile noastre cronice. Aproape toate bolile majore pe care le contractează oamenii au legătură cu stresul cronic.
Într-un studiu revelator, publicat în 2003 în revista Science, cercetătorii au urmărit de ce pacienții care iau antidepresive de tip Prozac sau Zoloft nu se simt imediat mai bine. De obicei, între momentul de începere a tratamentului cu medicamente și momentul în care pacienții simt că starea lor se îmbunătățește există o perioadă de cel puțin două săptămâni. Studiul a descoperit că persoanele care suferă de depresie prezintă o absență surprinzătoare a procesului de diviziune celulară, în regiunea creierului numită hipocampus – o parte a sistemului nervos care este implicată în procesele de memorie. Celulele din hipocampus își reluau diviziunea celulară, atunci când pacienții începeau să simtă efectul de schimbare a dispoziției după medicația de tip Prozac, la câteva săptămâni după începerea tratamentului. Acest studiu și altele pun în discuție teoria conform căreia depresia este, pur și simplu, rezultatul unui „dezechilibru chimic”, care afectează producția de substanțe semnal de monoamină din creier – mai ales a serotoninei. Dacă ar fi fost atât de simplu, probabil că medicamentele antidepresive ar fi restabilit imediat acest echilibru.
Mai mulți cercetători consideră că sursa depresiei ar fi inhibiția procesului de dezvoltare neuronală, de către hormonii de stres. De fapt, la pacienții cu depresie cronică, hipocampusul și cortexul prefrontal – centrul rațiunii superioare – prezintă o micșorare fizică. O recenzie la acest studiu, publicată în Science, spunea: „în ultimii ani, ipoteza care câștigă teren în fața ipotezei monoaminei este cea a stresului, care susține că depresia este provocată atunci când mecanismul de stres al creierului este suprasolicitat. În această teorie, jucătorul cel mai important este axa hipotalamus-pituitară-suprarenale (HPS).“ [Holden 2003]
Efectul axei HPS asupra comunității de celule este o oglindă a efectului stresului asupra unei populații omenești. Imaginați-vă o comunitate plină de viață, care trăia în anii Războiului Rece, atunci când posibilitatea unui atac nuclear din partea rușilor îi apăsa pe americani. La fel ca și celulele dintr-un organism pluricelular, membrii acestei societăți lucrează activ, la locuri de muncă ce contribuie la creșterea comunității, și, de obicei, se înțeleg bine unii cu alții. Fabricile produc cu sârguință, constructorii ridică locuințe noi, băcăniile vând alimente, iar copiii sunt la școală și învață. Comunitatea este într-o stare bună de sănătate și dezvoltare, iar membrii ei interacționează în mod constructiv, angajați pentru un obiectiv comun.
Dintr-o dată, sunetul unei sirene de raid aerian zguduie orașul. Toată lumea oprește lucrul și o ia la goană, căutând siguranța adăposturilor antiaeriene. Armonia comunității este întreruptă, iar indivizii, acționând numai în sprijinul propriei lor supraviețuiri, se luptă să ajungă mai repede la adăpost. După cinci minute se aude semnalul de încetare a alarmei. Oamenii se întorc la muncă și își continuă viața, într-o comunitate în plină dezvoltare.
Însă ce s-ar întâmpla dacă sirena ar suna, oamenii ar intra în adăposturi și nu ar mai exista niciun semnal de încetare a alarmei, care să-i elibereze? Ei ar rămâne la nesfârșit în poziția lor de apărare. Cât timp își pot păstra această poziție? În cele din urmă, comunitatea se prăbușește, în fața epuizării inevitabile a resurselor de hrană și apă. Unul câte unul, mor până și cei mai puternici, pentru că stresul cronic este epuizant. O comunitate poate să supraviețuiască cu ușurință stresului pe termen scurt – cum ar fi o alarmă care anunță un atac aerian, însă atunci când stresul continuă, el duce la încetarea creșterii și la distrugerea comunității.
Un alt exemplu care ilustrează influența stresului asupra unui grup de oameni este povestea tragediei de la 11 septembrie. Până în momentul în care au atacat teroriștii, țara se afla într-o stare de dezvoltare. Apoi, imediat după 11 septembrie, pe când șocul veștii se răspândea dincolo de hotarele orașului New York la toată națiunea, am trăit o amenințare la adresa supraviețuirii noastre. Impactul proclamațiilor guvernului, care subliniau prezența continuă a pericolului în urma atacului, a fost ca și influența semnalelor de la suprarenale. Membrii comunității au trecut dintr-o stare de dezvoltare, într-o stare de protecție. La câteva zile după groaznica spaimă, vitalitatea economică a țării era atât de compromisă, încât a fost nevoie să intervină președintele. Pentru a stimula creșterea, președintele a subliniat în mod repetat: „America este deschisă să facă afaceri”. A trecut totuși o vreme, până ce fricile au dispărut și economia s-a redresat. Însă amenințările cu terorismul încă mai sleiesc țara de vitalitate. Ca națiune, ar trebui să fim mai atenți la modul în care calitatea vieții noastre este subminată de frica de acte viitoare de terorism. Într-un fel, teroriștii au și câștigat, de vreme ce au reușit să ne înspăimânte în așa fel, încât să rămânem într-un mod de protecție cronic, ce ne epuizează sufletul.
De asemenea, aș dori să vă sugerez să analizați și impactul pe care îl au fricile voastre și comportamentele de protecție rezultate din ele, asupra vieții voastre. Ce frici vă împiedică să creșteți? De unde au venit aceste frici? Sunt ele necesare? Sunt ele reale? Contribuie la o viață împlinită?
Dacă ne putem controla fricile, atunci ne putem recăpăta controlul asupra vieților noastre. Președintele Franklin D. Roosevelt cunoștea natura distructivă a fricii. El și-a ales cuvintele cu atenție și a spus națiunii, prinsă în ghearele Marii Crize și a amenințării Războiului Mondial: „Nu avem de ce să ne fie frică de altceva, decât de frica însăși”.
Atunci când lăsăm fricile să plece, am făcut primul pas către crearea unei vieți mai împlinite și mai plină de satisfacții.
Cartile lui Bruce Lipton se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
