David R. Hawkins – Calea Conștiinței: Dincolo de Formă și Iluzie
Natura drumului – Drumul direct spre conștiința avansată, prin intermediul conștiinței, transcede forma, dualitatea și percepția. Conflictul și eroarea provin din formă care, de asemenea, este și sălașul forței. Puterea sălășluiește în cadrul domeniului celor „lipsite de formă”. Se poate spune că lipsa formei apare într-o măsură însemnată la nivelul 500 al conștiinței. (La nivelul 600 forma dispare în cele fără formă.) În cele din urmă, se atinge înțelegerea faptului că forma este constituită din cele lipsite de formă și că, de fapt, acestea sunt una și aceeași. Dar, până să survină această înțelegere, forma însăși constituie o distragere și o întârziere, fiind recomandabil să fie evitată.
Evitarea distragerilor formei
Multe dintre învățăturile spirituale care sunt exprimate într-o formă conduc în mod frecvent la ceea ce poate fi denumit în modul cel mai adecvat prin termenul de „câmpurile” astrale ale conștiinței care, deși pot fi în sine seducătoare, infinite, și plăcute, nu conduc la iluminare.
Forma consolidează iluzia existenței unui căutător aflat pe un fel de drum ce are indicatoare, borne și chiar „ghizi spirituali” poziționați de-a lungul acestuia.
„Planurile” astrale, asemenea învățăturilor, pot fi calibrate. Există planuri inferioare (iaduri), planuri intermediare (purgatorii) și planurile astrale superioare (celeste). Acestea sunt toate destinațiile posibile ale sufletului sau ale corpului spiritual. Fiecare dintre aceste niveluri are propriile sale ierarhii și proprii „zei” – care sunt „reale” pentru locuitorii acestor planuri. Acestea pot fi încântătoare, chiar plăcute sau înspăimântătoare, dar nu înseamnă iluminare.
Realitatea este dincolo de orice formă și totuși intrinsecă în aceasta. Lăsați forma să-și dezvăluie adevărata natură. Nu trebuie s-o căutăm. De asemenea, trebuie să fim atenți să nu fim prinși în capcana acestor presupuse contrarii sau alternative ale formei versus lipsa formei, sau Totalității versus vidului, sau plinătății versus deșertăciunii. Acestea nu sunt altceva decât descrieri lingvistice, fără o realitate intrinsecă. Nu avem de ales între real și ireal, de vreme ce irealul nu există.
Direcția explorărilor
Căutarea are loc progresiv „înlăuntru”, pentru a descoperi sursa cunoașterii semnificației ideii de „eu”. Oamenii spun, „mă cunosc”. Dar ce înseamnă oare acest lucru? În termeni obișnuiți, înseamnă să fii conștient de natura eului și, prin urmare, implică conștiența propriei psihologii, propriului eu și a formelor acestuia.
Conștiința Sinelui este o realitate care înlocuiește eul. În procesul descoperirii spirituale, căutăm mai curând ce anume este conștient de existența „eului” și nu un anumit „eu”.
Observați că, atât Dumnezeu, cât și orice referire la Divinitate este scrisă cu majuscule și că, dintre toate pronumele posibile, numai „eu” este scris cu majuscule (în limba engleză, „I”. n.tr.) „Eul” individual poate fi conștient numai de sine însuși sau de existența sa, ca o consecință a unei Conștiințe superioare. Aceasta este calitatea înnăscută a „eului” divin, care constituie deopotrivă sursa și punctul asupra căruia se focalizează căutarea spirituală. Ea este non-verbală și constituie sursa experienței, mărturiei și observației.
Procesul fundamental
A privi în tine însuți este mai curând o atitudine decât o tehnică sau o practică spirituală. Acest lucru înseamnă să părăsești fascinația față de conținutul minții și față de lumea pe care o reflectă aceasta. Această detașare poate fi resimțită la început ca o posibilă pierdere, ca și cum ne-am afla în fața morții lumii și a tuturor promisiunilor acesteia. O asemenea moarte poate fi experimentată pasiv, dar nu este altceva decât trecerea unei iluzii. Sursa plăcerii nu a fost niciodată în exterior, ci întotdeauna înlăuntru. Lumea nu a fost niciodată cea care a făcut posibilă plăcerea, ci numai capacitatea noastră de a ne bucura de ea.
În realitate, nu de pierderea lumii ne temem, ci de plictiseală, însă, sentimentul plictisului trece atunci când recunoaștem faptul că el este numai o consecință a asocierii noastre cu trecutul sau viitorul; astfel, eul este singurul care se poate plictisi. Eul dorește noutatea și este complet dependent de ce se va întâmpla în „continuare”. Prin urmare – în loc să experimenteze completivitatea absolută care poate fi găsită numai în acum – eul se dezvoltă și trăiește în anticiparea satisfacțiilor viitoare.
În apropierea fricii de plictiseală se găsește iluzia subsidiară că plictisul este constituit din neant. Apare iluzia unui posibil vid, care pare o amenințare. Astfel, drumul pornește de la abandonarea iluziei singularității domeniului minții/lumii, trece prin iluzia vidului/deșertăciunii și se îndreaptă spre scopul conștienței Totalității, care înlocuiește, deopotrivă, amândouă stările iluzorii anterioare. Este liniștitor să ne reamintim că toate stările sunt iluzii și că le putem traversa prin voință spirituală și conștiență progresivă.
Cine purcede la căutare?
Iluzia eului se dizolvă odată ce înlăturăm prefixul „eu“ din fața oricărei acțiuni. Ceea ce eul pretinde că ar fi acțiunile sale nu sunt decât niște însușiri autoexistente, ale căror funcții sunt automate și determinate de condițiile locale, neavând deloc nevoie să fie activate de un „eu“ imaginar. Noi nu gândim, simțim sau existăm în virtutea acțiunii sau deciziei unui „eu“ interior și invizibil. Gândirea și simțirea se petrec fără să le cerem. Ceea ce se găsește în căutarea unui adevăr mai înalt nu este vreun „eu“ personal, ci un aspect al conștiinței înseși care se exprimă pe sine ca inspirație, devoțiune, dedicare, și perseverență, toate acestea fiind aspecte ale voinței spirituale. Prin urmare, sursa căutărilor Sinelui este Sinele însuși, care realizează procesele necesare în virtutea propriilor sale calități care sunt facilitate de Grație.
Un alt exemplu. Curiozitatea este o calitate care există fără a fi activată de vreun sine personal sau de vreo decizie. Curiozitatea, am putea spune, este o calitate independentă și impersonală a conștiinței, universal prezentă în regnul animal. Nu e nevoie de un „eu“ pentru a fi curios. Nu există nici vreun „eu“ personal care să ia decizii; prefațarea oricărui gând, oricărei acțiuni și oricărui sentiment cu pronumele „eu“ nu este decât o convenție de limbaj. Ne putem referi la sinele interior personal doar ca la un terț. În cursul evoluției spirituale există stadii în care, atât mintea, cât și corpul, par a fi asemenea „terți“ (pentru anumite perioade de timp). Corpul își vede de treburile sale de parcă ar juca într-o piesă; mintea vorbește celorlalți lipsită de un sine interior personal care să o ghideze. Nu există vreun „autor” interior în spatele gândurilor, nici vreun „făptaș” în spatele acțiunilor, nici vreun „căutător” al iluminării. Atunci când i se împlinește timpul, căutarea se petrece de la sine și apare ca o focalizare a atenției. Toate aspectele și calitățile conștiinței acționează de la sine și se energizează una pe cealaltă sub direcția generală a voinței.
Cartile lui David R. Hawkins se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
