Christopher Hitchens – Religia si Problema păcatului originar

Există câteva motive pentru care religia nu e doar amorală, ci de-a dreptul imorală. Iar aceste neajunsuri şi nelegiuiri nu ţin de comportamentul adepţilor (care poate fi uneori exemplar), ci de preceptele originare. Iată câteva dintre ele:

• Faptul că prezintă o imagine falsă a lumii celor inocenţi şi naivi
• Doctrina jertfelor sângeroase
• Doctrina ispăşirii
• Doctrina răsplăţii şi/sau a pedepsei veşnice
• Faptul că instituie obligaţii şi reguli imposibil de urmat

Se ştie de multă vreme că toate miturile cosmogonice ale tuturor popoarelor sunt false şi au fost înlocuite relativ recent de explicaţii net superioare şi mult mai impresionante. Dintre lucrurile pentru care ar trebui să-şi ceară iertare, religia ar trebui pur şi simplu să se căiască pentru a le fi strecurat celor neştiutori pergamente încropite de om şi mituri populare şi pentru că a lăsat să treacă atât de mult timp până să recunoască acest lucru. Suntem conştienţi că există o reticenţă în a face această mărturisire pentru că riscă să ducă la prăbuşirea întregii concepţii despre lume pe care se înalţă edificiul religiei, dar, cu cât este mai mult amânată, cu atât mai abominabilă va deveni negarea.

Jertfele sângeroase

Înainte de apariţia monoteismului, altarele comunităţilor primitive erau înecate în sânge, victimele fiind adeseori umane, iar uneori chiar copii. Setea de sacrificiu, cel puţin sub formă animală, e încă prezentă. Există chiar în aceste momente evrei evlavioşi care încearcă să prăsească acea „junincă roşie“ fără meteahnă ce este menţionată în capitolul 19 din Numerii, al cărei sacrificiu, de va fi îndeplinit urmând întru totul acel ritual meticulos, va permite reintroducerea jertfelor animale în cel de-al Treilea Templu, grăbind sfârşitul istoriei şi venirea lui Mesia. Ideea ar putea să pară absurdă, dar, în chiar clipa în care scriu aceste rânduri, există în Nebraska o echipă de fermieri creştini care împărtăşesc aceleaşi idei, fiind la fel de maniaci, şi care încearcă să le dea o mână de ajutor celorlalţi fundamentalişti apelând la tehnici de reproducere asistată (împrumutate sau furate din ştiinţa modernă) pentru a produce o „junincă roşie“ perfectă din rasa Angus. În tot acest timp, în Israel, fanatici biblici evrei încearcă să crească un copil într-o „bulă“, care să-l ferească de orice contaminare şi care, când va fi ajuns la vârsta potrivită, va avea privilegiul de a tăia beregata acelei juninci. În mod ideal, sacrificiul va avea loc pe Muntele Templului, alegere bizară pentru că aici se găsesc locurile sfinte musulmane, dar, pe de altă parte, se presupune că este chiar locul în care Avraam a ridicat cuţitul pentru a-şi jertfi propriul copil. Totodată, an de an, în lumea creştină sau musulmană, putem să întâlnim eviscerări şi beregate tăiate în cadru ritualic, victimele fiind în special miei, pentru a se serba Paştele sau Sărbătoarea Sacrificiului.

Aceasta din urmă, preamărind disponibilitatea lui Avraam de a-şi sacrifica fiul, face apel la un element comun tuturor celor trei monoteisme, provenind de la strămoşii lor comuni. Nu avem cum să atenuăm sensul direct al acestei poveşti înfricoşătoare. Preludiul se constituie dintr-o serie de fapte abjecte şi mistificări, de la seducerea lui Lot de către cele două fiice ale sale până la căsătoria lui Avraam cu sora sa vitregă, de la zămislirea lui Isaac de către Sara când Avraam avea deja o sută de ani şi până la tot felul de fărădelegi şi netrebnicii câmpeneşti, unele mai credibile, altele mai puţin credibile. Deşi aproape lipsit de conştiinţă, dar considerând că acţionează conform voinţei divine, Avraam a acceptat să-şi ucidă propriul fiu. A pregătit rugul, şi-a urcat băiatul legat pe acesta (dovedind astfel că e familiar cu procedura), iar apoi a pus mâna pe cuţit pentru a ucide copilul precum ucizi un animal. În chiar ultima clipă, mâna i-a fost oprită, dar nu de către dumnezeu, ci de către un înger, fiind lăudat de vocea din cer pentru că s-a arătat neînduplecat în disponibilitatea sa de a ucide o fiinţă nevinovată pentru a-şi ispăşi propriile fărădelegi. În schimbul lealităţii de care a dat dovadă, i s-a promis că neamul său se va înmulţi şi va dăinui.

La puţină vreme după aceea (deşi naraţiunea Facerii nu e prea precis structurată pe coordonata temporală), soţia lui, Sara, şi-a dat duhul la vârsta de o sută douăzeci şi şapte de ani, iar soţul ei îndatoritor i-a găsit ca loc de îngropăciune o peşteră din Hebron. Supravieţuindu-i şi atingând venerabila vârstă de o sută şaptezeci şi cinci de ani, după ce a mai zămislit alţi şase urmaşi între timp, Avraam a fost în cele din urmă înmormântat în aceeaşi peşteră. Până în ziua de azi, credincioşii se omoară între ei şi îşi ucid unii altora copiii pentru dreptul exclusiv de proprietate asupra unei scobituri dintr-un deal pe care nimeni nu a identificat-o şi nimeni nu o poate localiza.

În timpul revoltei arabe din 1929, a avut loc un îngrozitor masacru al locuitorilor de origine iudaică din Hebron, şaizeci şi şapte dintre aceştia fiind de-a dreptul măcelăriţi. Mulţi dintre ei aparţineau sectei Liubavici, care consideră că toţi nonevreii sunt inferiori din punct de vedere rasial şi se mutaseră în Hebron deoarece credeau în mitul din Facerea, dar nimic din toate astea nu vine să scuze pogromul. Rămas în afara graniţelor Israelului, oraşul avea să fie cucerit cu multă pompă în 1967, fiind anexat regiunii ocupate Cisiordania. Colonişti evrei au început apoi să se „întoarcă“, conduşi fiind de un rabin pe nume Moshe Levinger, ce se remarca prin violenţă şi prin caracterul său respingător, şi au construit în susul oraşului o aşezare militară numită Kiryat Arba şi alte câteva aşezări în interiorul acestuia. Musulmanii aparţinând populaţiei majoritar arabe au continuat să susţină că Avraam cel demn de laudă fusese într-adevăr dispus să-şi ucidă fiul, dar numai pentru religia lor, nu şi pentru evrei. Iată cum se traduce termenul „supunere“. Când am vizitat locul, am descoperit că presupusa „Peşteră a Patriarhilor“ sau „Peştera Macpela“ avea intrări separate şi locuri de închinăciune distincte pentru cele două tabere aflate în litigiu asupra dreptului de a celebra această atrocitate.

La scurt timp înainte de sosirea mea, se petrecuse o altă atrocitate. Un fanatic israelian, pe nume dr. Baruch Goldstein, a intrat în peşteră, şi-a scos arma automată pe care avea dreptul să o poarte şi a descărcat-o în credincioşii musulmani. A ucis douăzeci şi şapte dintre ei şi a rănit mulţi alţii înainte de a fi doborât la pământ şi ucis în bătaie. S-a dovedit ulterior că erau mulţi cei care ştiau că dr. Goldstein era periculos. În timp ce servise ca medic în armata israeliană, făcuse cunoscut faptul că nu intenţionează să trateze pacienţi nonevrei, precum arabii din Israel, în special în ziua de sabat. Nu întâmplător, prin refuzul său, nu făcea decât să se supună legii rabinice, după cum au şi confirmat mai multe curţi religioase din Israel, aşa că, o modalitate simplă de a identifica un ucigaş inuman e să observi că e sincer în dorinţa sa de a respecta preceptele divine în litera lor. De la moartea sa, evreii care continuă să respecte tradiţia cu îndârjire au ridicat altare pentru a-i cinsti numele, iar dintre rabinii care i-au condamnat acţiunile nu toţi au făcut-o fără echivoc. Blestemul lui Avraam continuă să otrăvească oraşul Hebron, dar girul pe care religia îl dă jertfelor sângeroase continuă să otrăvească întreaga noastră civilizaţie.

Ispăşirea

Străvechile sacrificii umane, precum ritualurile aztece sau cele din cadrul altor comunităţi, continuând să ne trezească oroarea, erau un fapt răspândit în lumea arhaică şi aveau rol conciliant. Se presupunea că sacrificarea unei fecioare, a unui copil sau a unui prizonier putea să îmblânzească zeii: ne confruntăm încă o dată cu un argument defavorabil dimensiunii morale a religiei. Martiriul – sacrificarea voluntară a propriei persoane – poate fi privit într-o lumină uşor diferită, dar, prezent sub forma satiului la hinduşi („sinuciderea“ puternic sugestionată văduvelor), a fost interzis de britanici în India, atât din motive imperiale, cât şi creştine. Acei „martiri“ care vor să-i ucidă pe alţii împreună cu ei, într-un gest de exaltare religioasă, sunt percepuţi încă şi mai diferit: chiar dacă islamul se opune vehement sinuciderii ca atare, nu se poate hotărî dacă să condamne sau să recomande gestul unui astfel de shadid curajos.

Oricum, ideea unei ispăşiri printr-un mijlocitor, idee care i-a dat multe bătăi de cap lui C.S. Lewis, reprezintă un alt nivel de rafinament al superstiţiei arhaice. Întâlnim şi de această dată un tată care îşi arată iubirea supunându-şi fiul la cazne, dar, în acest caz, el nu încearcă să-l impresioneze pe dumnezeu. El chiar este dumnezeu şi încearcă să-i impresioneze pe oameni. Vă rog să vă întrebaţi cât de morală vi se pare această poveste. Mi se spune că acum două mii de ani a avut loc un sacrificiu uman fără ca eu să fi dorit asta şi în nişte circumstanţe atât de oribile încât, dacă aş fi fost acolo şi aş fi avut o anumită influenţă, m-aş fi simţit dator să încerc să-l împiedic. Drept urmare a acestei crime, numeroasele mele păcate îmi sunt iertate şi pot să trag nădejde că mă voi bucura de o existenţă veşnică.

Să încercăm pentru moment să trecem cu vederea toate contradicţiile dintre relatările celor care au spus iniţial această poveste şi să presupunem că ar fi adevărată în linii mari. Ce alte implicaţii mai are? Nu sunt chiar atât de reconfortante pe cât ar părea la o primă vedere. Pentru început, ca să mă bucur de beneficiile acestei oferte nemaipomenite, trebuie să accept că mă fac şi eu responsabil de biciuirea, batjocorirea şi crucificarea victimei, deşi n-am avut nimic de-a face cu ele, şi să fiu de acord că, ori de câte ori îmi declin această responsabilitate sau atunci când păcătuiesc cu vorba sau cu fapta, nu fac decât să îi accentuez agonia. Mai mult, mi se cere să cred că această agonie a fost necesară pentru a compensa o nelegiuire şi mai veche cu care, de asemenea, nu am avut nimic de a face, şi anume păcatul lui Adam. E inutil să mai obiectăm că, prin chiar felul în care a fost creat, Adam e veşnic nemulţumit şi insaţiabil în curiozitatea sa, interzicându-i-se apoi să-şi potolească această curiozitate: toate acestea au fost înfăptuite cu mult înainte de chiar naşterea lui Iisus. Astfel, vina mea în întreaga chestiune e percepută ca fiind „originară“ şi de neeludat. Cu toate acestea, mi se oferă totuşi liberul arbitru şi posibilitatea de a refuza această mântuire prin mijlocitor. Însă, dacă e să fac această alegere, mă aşteaptă cazne veşnice, mult mai îngrozitoare decât cele suferite pe drumul Golgotei sau decât cele cu care erau ameninţaţi cei care auzeau pentru întâia oară de cele Zece Porunci.

Povestea nu e mai uşor de înghiţit dacă ajungem inevitabil să conştientizăm că Iisus îşi dorea şi avea nevoie să moară şi că a venit la Ierusalim de Paşti tocmai pentru asta şi că toţi cei care au jucat un rol în această crimă îndeplineau, fără să ştie, voia lui Dumnezeu, îndeplinind totodată profeţii străvechi. (Dacă ignorăm versiunea gnostică, e disperant de ciudat că Iuda, care se presupune că ar fi îndeplinit gestul straniu de redundant de a li-l arăta cu degetul pe un bine-cunoscut predicator celor care îl vânau de ceva vreme, se loveşte de un asemenea oprobiu. Fără el, n-ar fi existat „Vinerea Mare“, aşa cum, nu fără naivitate, o numesc creştinii chiar şi atunci când nu îi preocupă gândul răzbunării.)

Apare şi acuza (prezentă doar într-una dintre cele patru Evanghelii) că evreii care l-au condamnat pe Iisus au cerut ca sângele lui să fie „asupra noastră şi asupra copiilor noştri“. Aceasta nu e o problemă care să îi preocupe doar pe evrei sau pe acei catolici care sunt îngrijoraţi de istoria antisemitismului creştin. Să presupunem că sinedriul evreu chiar a cerut asta, după cum crede Maimonide şi după cum i se pare firesc. Cum ar fi posibil ca această cerere să se abată asupra generaţiilor viitoare? Să nu uităm că Vaticanul nu a afirmat că nişte evrei l-au ucis pe Iisus. A susţinut că evreii au ordonat uciderea sa şi că, prin asta, întregul popor evreu se face responsabil la nivel colectiv. Pare straniu că biserica n-a ajuns să renunţe decât foarte recent la acuza de „deicid“ adusă tuturor evreilor. Dar e uşor să identificăm cheia acestei reticenţe. Dacă ajungi să recunoşti că urmaşii evreilor nu sunt părtaşi, devine foarte dificil să susţii că oricine altcineva care n-a participat direct la evenimente s-ar face părtaş la acea crimă. Ca de obicei, e suficientă o singură ruptură pentru a duce la destrămarea întregii ţesături (sau la transformarea ei într-un adevărat artefact ţesut, la fel ca Giulgiul din Torino, compromis). Pe scurt, impunerea unui sentiment de vinovăţie colectivă e un act imoral în sine, după cum chiar religia s-a văzut nevoită să admită în anumite momente.

Pedeapsa veşnică şi reguli imposibil de urmat

Copil fiind, povestea evanghelică a Grădinii Ghetsimani mă captiva, asta pentru că „fisura“ acţiunea şi pentru că geamătul uman care răzbătea din ea mă făcea să mă întreb dacă nu cumva măcar o parte a acestei istorisiri fantastice ar putea să fie adevărată. În esenţă, Iisus întreabă: „Chiar trebuie să merg până la capăt?“ Este o întrebare impresionantă şi imposibil de uitat, şi, cu mult timp în urmă, am decis că mi-aş pune sufletul la bătaie fără ezitare în favoarea ideii că singurul răspuns corect este „nu“. Nu mai avem cum să credem, precum ţăranii dominaţi de frică din lumea arhaică, că putem să ne descotorosim de toate fărădelegile noastre punându-i-le în cârcă unui ţap, iar apoi să alungăm nefericitul animal în deşert. Vocabularul nostru de zi cu zi e destul de solid orientat împotriva ideii de „ţap ispăşitor“. Iar religia nu este decât imprimarea cu majuscule a acestei idei. Dacă te iubesc şi dacă te-ai dovedit imprudent, s-ar putea să plătesc o datorie în locul tău, iar dacă i-aş semăna lui Sidney Carton, eroul din Poveste despre două oraşe, s-ar putea chiar să accept să fiu întemniţat sau să mă urc pe eşafod în locul tău. Dovadă mai mare de dragoste nu există. Dar nu te pot absolvi de responsabilităţile tale. Ar fi imoral din partea mea să încerc să îţi ofer aşa ceva şi la fel de imoral din partea ta dacă ai accepta. Iar dacă aceeaşi ofertă ar veni dintr-o altă vreme şi dintr-o altă lume, prin mijlocitori şi însoţită de stimulente, îşi pierde orice nobleţe şi valoare, fiind doar o formă de manifestare a unui deziderat sau, mai rău, o combinaţie de şantaj şi mită.

Deprecierea ultimă a acestei relaţii până la a se dovedi o simplă formă de tocmeală a fost neplăcut evidenţiată de Blaise Pascal, a cărui teologie nu e tocmai departe de a cădea în meschinărie. Faimosul său „pariu“ împrumută discursul unui samsar: ce ai de pierdut? Dacă crezi în dumnezeu şi dumnezeu există, ai câştigat. Dacă crezi în el, dar te-ai înşelat – ce contează? Nu ai pierdut nimic. Am scris, într-un alt moment, un răspuns adresat acestui rămăşag şiret, răspuns care a îmbrăcat două forme.

Prima a fost o versiune a răspunsului ipotetic dat de Bertrand Russell unei întrebări ipotetice: ce ai spune dacă ai muri şi te-ai întâlni cu Creatorul tău? Care a fost răspunsul său? „Cred că aş spune: Doamne, nu ne-ai oferit suficiente dovezi.“

Răspunsul meu: Stimate domn imponderabil, presupun, pornind de la unele aspecte, nu toate, ale bogatei dumneavoastră reputaţii, că preferaţi cinstea şi necredinţa sinceră unei afişări ipocrite şi interesate a credinţei sau jertfelor fumegânde de pe altare însângerate. Totuşi, nu sunt convins de asta.

Pascal îmi aminteşte de ipocriţii şi şarlatanii care abundă în raţionamentele tradiţiei talmudice. Să nu munceşti în ziua de sabat, dar poţi să plăteşti pe cineva să-ţi facă treaba. Ai respectat litera legii: în rest, ce mai contează? Dalai Lama ne spune că poţi să apelezi la serviciile unei prostituate dacă nu eşti tu cel care o plăteşte. Musulmanii şiiţi oferă posibilitatea unei „căsătorii temporare“, permiţându-le bărbaţilor, contra cost, să-şi ia o soţie timp de o oră sau două, cu îndeplinirea întregului ceremonial, urmând să divorţeze după ce îşi termină treaba. Jumătate dintre superbele clădiri din Roma n-ar fi fost niciodată construite dacă vânzarea de indulgenţe nu s-ar fi dovedit atât de profitabilă: chiar Sfântul Petru a beneficiat de finanţare în urma unei astfel de oferte, aşa cum apare o singură dată în viaţă. Cel mai recent papă, fostul Joseph Ratzinger, a momit de curând tinerii catolici la un festival oferind un fel de „absolvire a păcatelor“ celor care participau.

Acest lamentabil spectacol moral n-ar fi necesar dacă regulile originare ar fi de aşa natură încât să permită respectarea lor. Dar edictelor de tip totalitar, avându-şi sursa în revelaţia ce provine de la o autoritate absolută, implementate prin intimidare şi întemeiate pe un păcat ce a fost săvârşit în urmă cu multă vreme, li se adaugă reguli care sunt adeseori imorale şi, totodată, imposibil de respectat. Principiul esenţial al totalitarismului este să formuleze legi imposibil de urmat. Tirania care rezultă de aici e şi mai impresionantă dacă poate fi implementată de o castă privilegiată sau de un partid ce dă dovadă de un adevărat zel în vânarea greşelilor. Majoritatea omenirii, de-a lungul istoriei ei, şi-a dus viaţa sub o formă sau alta de dictatură de acest tip, o mare parte trăind încă în astfel de condiţii. Permiteţi-mi să vă dau câteva exemple de astfel de reguli ce pretind a fi urmate, fără ca acest lucru să fie posibil.

Porunca venită de pe muntele Sinai ce le cere oamenilor nici să nu se gândească să râvnească la bunurile altuia este un prim indiciu. Îşi are ecoul în Noul Testament în preceptul care spune că dacă un bărbat se uită la o femeie cu privire necurată a săvârşit deja adulterul.

Şi nu e tocmai departe nici interdicţia abolită în creştinism, dar valabilă încă în cazul musulmanilor privitoare la împrumutarea banilor cu dobândă. Toate acestea, în felul lor specific, sunt încercări de a institui constrângeri imposibile în legătură cu iniţiativele umane. Pot fi respectate doar în două moduri. Primul presupune continua osândire şi mortificare a cărnii, însoţite de o neobosită luptă cu gândurile „impure“ care se materializează de cum au fost numite sau chiar imaginate. De aici decurg mărturisirea isterică a vinei, promisiuni mincinoase de îndreptare şi denunţarea gălăgioasă şi violentă a păcătoşilor şi a recidiviştilor: un stat poliţienesc la nivel spiritual.

A doua soluţie presupune ipocrizia organizată, situaţie în care alimentele interzise sunt rebotezate ca altceva, în care o donaţie făcută autorităţilor religioase poate să cumpere puţină flexibilitate sau în care ortodoxia ostentativă poate să mai procure ceva timp sau în care banii pot fi vărsaţi într-un cont, iar apoi restituiţi în altul – adăugându-li-se poate un mic procent fără ca asta să presupună ideea de camătă. Acest caz poate fi denumit republica bananieră la nivel spiritual. Multe teocraţii, de la Roma medievală şi până la regimul wahhabi din Arabia Saudită, au reuşit să fie simultan state poliţieneşti şi republici bananiere la nivel spiritual.

Această obiecţie se aplică atât unora dintre cele mai nobile, cât şi unora dintre cele mai josnice reguli. Porunca de „a-ţi iubi aproapele“ e una moderată, dar totuşi severă: vine să reamintească datoria pe care o avem faţă de ceilalţi. Porunca de „a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi“ e dusă la extrem şi pretinde prea mult pentru a fi ascultată, la fel şi îndemnul dificil de interpretat de a-i iubi pe ceilalţi „aşa cum v-am iubit Eu pe voi“. Oamenii nu sunt făcuţi în aşa fel încât să ţină la alţii la fel de mult cum ţin la ei înşişi: pur şi simplu nu se poate (şi orice „creator“ inteligent ar înţelege bine asta dacă şi-ar analiza creaţia).

Să le ceri oamenilor să fie mai mult decât umani când se confruntă cu durerea morţii şi a suferinţei înseamnă să îi împingi înspre umilirea de sine, din moment ce se lovesc din nou şi din nou, în chip inevitabil, de propria lor incapacitate de a asculta de aceste reguli. Dar, între timp, ce rânjet înfloreşte pe chipurile celor care acceptă donaţii în locul acestei ascultări! Aşa-numita Regulă de aur, inutil identificată uneori cu o poveste populară despre babilonianul Rabbi Hillel, nu face decât să ne prescrie să ne purtăm cu ceilalţi aşa cum ne-am dori ca şi ei să se poarte cu noi. Acest precept cumpătat şi raţional, uşor de predat oricărui copil prin apelul la simţul de echitate inerent (anterior tuturor „fericirilor“ şi parabolelor cristice), se află pe busola morală a oricărui ateu, iar dacă este încălcat, nu pretinde nici masochism şi isterie şi nici sadism şi isterie. Este ceva învăţat treptat, parte a procesului dureros de lent al evoluţiei speciilor, iar odată deprins, nu mai poate fi uitat. Îi este suficientă conştiinţa de rând, fără a se cere să fie susţinută de mânia divină.

Cât despre regulile cele mai josnice, e suficient să consultăm încă o dată argumentul ceasornicarului. Oamenii îşi doresc să se dezvolte şi să devină mai buni şi, deşi s-ar putea să împrumute sau chiar să dea bani unui prieten sau unei rude şi să nu pretindă nimic altceva decât să îi primească înapoi sau să li se arate recunoştinţă, nu vor oferi bani unui străin fără să se aştepte să primească dobândă. Printr-o izbutită întâmplare, cupiditatea şi avariţia sunt imboldul dezvoltării economice. Nici unul dintre cei care au studiat subiectul, nici David Ricardo, nici Karl Marx şi nici Adam Smith nu ignorau acest fapt. „Nu prin bunăvoinţa“ brutarului, a remarcat Smith, tăios ca orice scoţian, ne primim pâinea noastră cea de toate zilele, ci prin faptul că are un interes personal în a o coace şi a o vinde. În orice caz, cineva poate să aleagă să fie altruist, orice ar însemna asta, dar, prin definiţie, nu poţi obliga pe cineva să fie altruist. Poate că am fi nişte mamifere mai bune dacă nu am fi „creaţi“ în acest fel, dar putem afirma fără dubiu că nu e nimic mai prostesc decât să existe un „creator“ care să se opună chiar instinctului pe care l-a sădit.

„Liberul arbitru“, vine replica sofiştilor. Nu eşti obligat să te supui nici regulilor care interzic crima sau furtul. Ei bine, s-ar putea ca o fiinţă să fie programată genetic cu un anumit nivel de agresivitate, ură şi lăcomie şi totuşi suficient de evoluată cât să evite să dea curs oricărui impuls. Dacă am da frâu liber oricărui instinct de fiecare dată, civilizaţia n-ar mai putea să existe şi nici scrisul care-mi permite să continui această argumentaţie. Cu toate acestea, e imposibil să negăm că orice fiinţă umană, stând în picioare sau întinsă, se va găsi cu mâna în proximitatea organelor genitale. Fără îndoială, faptul s-a dovedit util în apărarea de agresorii paleozoici din momentul în care strămoşii noştri şi-au asumat riscul de a umbla în două picioare şi de a-şi expune astfel viscerele, fiind un privilegiu şi o provocare refuzate majorităţii patrupedelor (unele dintre acestea compensează prin faptul că pot să ajungă cu gura în acele locuri pe care noi le putem atinge cu degetele şi cu palmele). Cine, aş vrea să întreb, a scornit regula care spune că această simplă alăturare dintre manual şi genital ar trebui interzisă, chiar şi la nivelul gândului? Mai direct spus, cine a ordonat că trebuie să te atingi (din alte motive ce nu au nimic de-a face cu sexul sau reproducerea), dar, de asemenea, că nu trebuie să o faci? Nici măcar nu pare a exista vreo autoritate scripturală în această chestiune, şi totuşi, aproape toate religiile au făcut din această interdicţie una aproape absolută.

S-ar putea scrie o întreagă carte dedicată exclusiv istoriei groteşti a relaţiei dintre religie şi sex, a fricii sacre de actul procreaţiei şi de instinctele şi nevoile asociate acestuia, de la evacuarea seminţei şi până la revărsarea de sânge menstrual. Dar o metodă convenabilă de a comprima această poveste fascinantă e de a adresa o singură întrebare provocatoare.

Dacă informațiile găsite aici te-au ajutat, spune "Mulțumesc" printr-o Donație: