Christopher Hitchens – Despre atitudinea negativa a evreilor și musulmanilor fata de porci

Există în rândul tuturor religiilor tendinţa de a impune anumite norme sau interdicţii alimentare, fie că e vorba de vechea interdicţie catolică privind consumul de peşte în zilele de vineri, de adorarea de către hinduşi a vacii ca animal sfânt şi invulnerabil (guvernul Indiei s-a oferit chiar să importe şi să protejeze toate vitele care trebuiau sacrificate din cauza răspândirii encefalopatiei spongiforme bovine sau „boala vacii nebune“, boală care a cuprins Europa în anii 1990), de refuzul altor culte orientale de a consuma orice fel de carne sau de a răni orice fiinţă, fie ea un şobolan sau un purice. Dar cel mai vechi şi mai rezistent dintre fetişuri este ura şi chiar teama faţă de porc. A apărut în Iudeea primitivă şi, timp de multe secole, a fost una dintre modalităţile – cealaltă fiind circumcizia – prin care puteau fi deosebiţi evreii.

Deşi sura 5:60 din Coran condamnă mai ales evreii, dar şi pe ceilalţi necredincioşi care s-au transformat în porci şi maimuţe – o temă predominantă în învăţăturile musulmane salafiste din ultima vreme – şi Coranul descrie carnea porcului ca fiind necurată sau chiar „spurcată“, musulmanii nu par să vadă nici o ironie în a-şi însuşi acest tabu specific evreiesc. În întreaga lume islamică se observă o adevărată repulsie pentru porcine. Un bun exemplu ar fi interzicerea continuă a romanului lui George Orwell, Ferma Animalelor, una dintre cele mai fermecătoare şi folositoare fabule ale lumii moderne, însă pe care copiii musulmani nu au dreptul să o citească. Am văzut câteva dintre interdicţiile scrise de ministerele educaţiei arabe care sunt într-atât de stupide încât nu reuşesc să vadă rolul de dictatori tiranici pe care îl joacă porcii în poveste.

De fapt, lui Orwell nu-i plăceau porcii din cauză că nu reuşise să se dezvolte ca mic fermier, iar această repulsie este împărtăşită de mulţi adulţi care au fost nevoiţi să lucreze cu aceste animale dificile în contexte agricole. Înghesuiţi în cocini, porcii au tendinţa să se comporte porceşte şi să se ia la bătaie, o treabă gălăgioasă şi periculoasă. Nu este exclus să-şi mănânce progeniturile şi chiar propriile excremente, în timp ce tendinţa lor de galanterie arbitrară şi neîngrădită este adesea ofensatoare pentru ochiul celor mai delicaţi.

Dar s-a observat adesea că porcii lăsaţi în voia lor, având la dispoziţie suficient spaţiu de desfăşurare, nu se murdăresc, îşi fac mici culcuşuri, au grijă de familie şi se angajează în interacţiuni sociale cu alţi porci. Aceste fiinţe dau adesea dovadă şi de inteligenţă şi s-a calculat că raportul dintre greutatea creierului şi greutatea corporală este aproape la fel de ridicat în cazul lor ca şi în cazul delfinilor. Porcul se adaptează foarte bine la condiţiile de mediu în care trăieşte, după cum o arată mistreţii şi „porcii sălbatici“ în opoziţie cu porcii liniştiţi puşi la îngrăşat sau cu purceii jucăuşi care fac parte din experienţa noastră imediată. Dar copita despicată, sau piciorul de porc, a devenit un semn diabolic pentru cei temători, şi îndrăznesc să spun că e uşor de presupus cine a fost primul – diavolul sau porcul.

Sper că aţi ghicit până acum unde vreau să ajung; e vorba despre ceea ce ştim deja – că acest frumos animal este una dintre rudele noastre destul de apropiate. ADN-ul lui este în mare măsură asemănător cu al nostru, iar în ultima vreme, s-au făcut transplanturi de piele, de valve ale inimii şi de rinichi de la porci la oameni. Dacă – deşi cred cu toată convingerea că nu se va întâmpla – un nou doctor Moreau ar putea altera descoperirile recente în ceea ce priveşte clonarea şi să creeze un hibrid, cel mai probabil rezultat de care s-ar teme lumea ar fi „omul-porc“.

Până atunci, aproape tot ceea ce ţine de porc este folositor, de la carnea lui hrănitoare şi delicioasă până la pielea tăbăcită şi părul folosit pentru perii. În romanul realist al lui Upton Sinclair, Jungla, în care sunt descrise abatoarele din Chicago, este chinuitor să citeşti despre felul cum sunt ridicaţi în cârlige, guiţând în timp ce le e tăiat gâtul. Chiar şi cel mai călit dintre muncitori, cu nervii cei mai puternici, este zguduit de această experienţă. Guiţatul ăla are ceva…

Pentru a duce lucrurile un pic mai departe, se poate observa printre copii, în cazul în care scapă nemolestaţi de către rabini sau imami, că sunt foarte atraşi de porci, în special de purceluşi, şi că pompierilor, în general, nu le place să mănânce friptură de porc sau şorici prăjit.

În Noua Guinee, ca şi în alte părţi, pentru a desemna un om fript, băştinaşii foloseau un cuvântul barbar, „porc lung“; n-am trecut prin experienţa de a degusta personal, dar se pare că, atunci când suntem mâncaţi, avem un gust asemănător cu cel al cărnii de porc.

Asta ne ajută să vedem că explicaţia „laică“ în legătură cu interdicţia evreiască nu are nici un sens. Se presupune că, la început, interdicţia a fost raţională, de vreme ce carnea de porc într-un climat călduros poate deveni râncedă şi se poate infecta cu parazitul trichinelozei. Această obiecţie – care se poate aplica probabil în cazul crustaceelor care nu respectă regulile cuşer – este absurdă când vorbim despre condiţiile actuale. În primul rând, trichineloza se găseşte în toate tipurile de climat şi, de fapt, se manifestă mai degrabă în zonele reci decât în cele calde. În al doilea rând, vechile aşezări evreieşti din ţara Canaanului pot fi deosebite cu uşurinţă de către arheologi prin absenţa oaselor de porc de la groapa lor de gunoi, spre deosebire de prezenţa unor astfel de oase în gunoiul altor comunităţi. Cu alte cuvinte, cei care nu erau evrei nu s-au îmbolnăvit şi n-au murit din cauză că au mâncat carne de porc. (Fără să mai luăm în considerare şi altceva, dacă, într-adevăr ar fi murit din acest motiv, n-ar fi fost nevoie ca dumnezeul lui Moise să-şi abată pedeapsa asupra lor măcelărindu-i cu ajutorul celor care nu mâncau porc.)

Atracţia şi repulsia simultană proveneau dintr-o rădăcină antropomorfă: aspectul porcului şi gustul porcului, guiţatul porcului de dinaintea morţii şi inteligenţa vădită a porcului, toate acestea au darul incomod de a aminti de fiinţa umană.

Astfel, teama de porci – şi iubirea de porci – probabil că îşi au originea în vremea sacrificiului uman şi chiar în canibalism, la care textele „sfinte“ fac aluzie într-un mod nu foarte subtil. Nimic opţional – de la homosexualitate la adulter – nu este pasibil de pedeapsă decât dacă cei care impun interdicţia (şi cer pedepsele aspre) au o dorinţă reprimată de a participa. Cum descria Shakespeare în Regele Lear, ofiţerul care o biciuieşte pe femeia desfrânată simte dorinţa arzătoare de a o folosi pentru chiar păcatul pentru care e pedepsită.

Iubirea faţă de porc poate fi folosită şi în scopuri tiranice şi represive. În Spania medievală, unde evreii şi musulmanii erau siliţi să se convertească la creştinism prin moarte şi torturi, autorităţile bisericeşti au bănuit, şi pe bună dreptate, că multe dintre aceste convertiri erau doar de suprafaţă. Într-adevăr, pe de-o parte, Inchiziţia a luat naştere şi din teama sfântă că cei care erau în secret necredincioşi participau la liturghie – unde, bineînţeles, printr-un ritual de-a dreptul dezgustător, pretindeau că ar consuma carne de om şi că ar bea sânge de om, însuşi reprezentarea lui Hristos.

Printre obiceiurile care au apărut în urma acestui ritual, se numără şi servirea unui platou cu mezeluri la majoritatea evenimentelor, fie ele şi formale sau mai puţin formale. Cei care au avut ocazia să viziteze Spania sau vreun restaurant spaniol bun sunt familiarizaţi cu ospitalitatea acestora: mai multe tipuri de carne de porc diferit afumată şi diferit tăiată. Dar asta se trage din efortul constant de a înlătura erezia şi de a-i căuta pe aceia care se dau de gol exprimându-şi aversiunea.

Dacă informațiile găsite aici te-au ajutat, spune "Mulțumesc" printr-o Donație: