Desmond Morris – Agresivitatea Animală: Modele Comportamentale și Răspunsuri Fiziologice
Ascultați articolul sub formă de podcast:
Cum acționează agresivitatea? Care sunt modelele comportamentale implicate? Cum ne intimidăm unii pe alții? Trebuie să aruncăm din nou o privire asupra celorlalte animale. Când unui mamifer i se aprinde agresivitatea, în corpul său se petrec o serie de modificări fiziologice de bază. Întreaga mașinărie trebuie să se pregătească pentru acțiune, prin intermediul sistemului nervos autonom.
Acest sistem constă din două subsisteme opuse care se echilibrează reciproc – cel simpatic și cel parasimpatic. Primul este răspunzător de pregătirea corpului pentru acțiunea violentă. Celălalt are sarcina de a conserva și de a reface resursele organismului. Primul spune: „Ești gata de acțiune, mișcă-te”; al doilea spune: „Ia-o încet, relaxează-te și păstrează-ți puterile”. În condiții normale, corpul ascultă de amândouă aceste voci și menține un echilibru fericit între ele, dar când agresivitatea este puternică, el ascultă doar de sistemul simpatic. Când se activează acesta, în sânge pătrunde adrenalina și întregul sistem circulator este profund afectat. Inima bate mai repede, iar sângele este transferat de la piele și de la viscere la mușchi și la creier. Crește tensiunea arterială. Viteza de producere a globulelor roșii este mărită. Se reduce timpul de coagulare a sângelui. În plus, se opresc procesele de digerare și depunere a hranei. Salivația scade. Mișcările stomacului, secreția sucurilor gastrice și mișcările peristaltice ale intestinelor sunt toate inhibate. De asemenea, rectul și vezica urinară nu se mai golesc la fel de ușor ca în condiții normale. Hidratul de carbon este eliberat din ficat și inundă sângele cu zaharuri. Are loc o creștere masivă a activității respiratorii. Respirația devine mai rapidă și mai adâncă. Se acționează mecanismele de reglare a temperaturii. Părul se ridică și transpirația devine abundentă.
Toate aceste modificări ajută la pregătirea animalului pentru a se bate. Ca prin farmec, ele alungă instantaneu oboseala și eliberează mari cantități de energie pentru lupta fizică anticipată în vederea supraviețuirii. Sângele este pompat cu putere spre locurile în care este cel mai mult nevoie de el, spre creier, pentru o gândire rapidă, și spre mușchi, pentru o acțiune violentă. Creșterea concentrației de zaharuri în sânge mărește eficiența musculară. Creșterea vitezei de coagulare înseamnă că orice picătură de sânge vărsat ca urmare a rănirii se va închega mai repede, evitându-se pierderea. Accelerarea eliberării de globule roșii de către splină, în combinație cu viteza sporită a circulației sângelui, ajută sistemul respirator să intensifice inhalarea oxigenului și eliminarea dioxidului de carbon. Ridicarea completă a părului expune pielea la aer și ajută la răcorirea corpului, ceea ce face și abundența transpirației glandelor sudoripare. Pericolul supraîncălzirii în urma unei activități intense este, prin urmare, redus.
Cu toate sistemele vitale activate, animalul este gata să se lanseze în atac, dar există o piedică. Lupta totală poate duce la o victorie prețioasă, dar ea poate implica și o vătămare serioasă a învingătorului. Întotdeauna dușmanul provoacă și teamă, tot așa cum stârnește și agresivitate. Agresivitatea împinge animalul înainte, teama îl trage înapoi. Apare o stare de intens conflict interior. De obicei, animalul provocat la luptă nu pornește direct la un atac total. El începe prin a amenința că atacă. Conflictul interior îl reține, e încordat pentru luptă, dar, totuși, încă nu e dispus să o înceapă. Dacă în această stare dă un spectacol care să-i intimideze suficient adversarul și acesta o șterge, atunci evident că așa ceva e de preferat. Victoria poate fi câștigată fără vărsare de sânge. Specia este capabilă să-și rezolve disputele fără o vătămare nedorită a membrilor săi și bineînțeles că beneficiază imens de pe urma acestui fapt.
La toate formele superioare de viață animală există o tendință puternică în această direcție – direcția luptei devenite ritual; Amenințarea și răspunsul tot prin amenințare au înlocuit în bună parte lupta fizică efectivă. Sigur că lupte sângeroase, pe viață și pe moarte, mai au loc din când în când, dar numai ca ultimă soluție, când semnalizarea și contrasemnalizarea agresivă nu au reușit să rezolve dispute, intensitatea semnalelor exterioare ale modificărilor pe care le-am descris îi indică dușmanului cât de violent este animalul agresiv care se pregătește pentru acțiune.
Toate acestea funcționează extrem de bine din punct de vedere comportamental, dar fiziologic creează o oarecare problemă. Mașinăria organismului a fost pregătită pentru o eliberare masivă de energie. Dar eforturile anticipate nu se materializează. Cum se descurcă sistemul nervos autonom în această situație? El și-a concentrat toate trupele în prima linie, gata de acțiune, dar simpla lor prezență a câștigat războiul. Ce se întâmplă acum?
Dacă lupta fizică ar urma, cum este firesc, după activarea masivă a sistemului nervos simpatic, toate pregătirile corporale generate de acesta ar fi folosite din plin. Energia s-ar consuma și, în cele din urmă, sistemul parasimpatic s-ar reactiva și ar restabili treptat o stare de calm fiziologic. Dar, în starea încordată a conflictului dintre agresivitate și teamă, totul este suspendat. Rezultatul este că sistemul parasimpatic ripostează violent și pendulul autonom oscilează frenetic când înainte, când înapoi. Odată cu succedarea momentelor de încordare ale amenințării și contraamenințării, se pot vedea străfulgerări de activitate parasimpatică, întrepătrunse cu simptomele simpaticului. Uscăciunea gurii poate fi urmată de o salivație excesivă. Contracția intestinelor poate ceda și poate avea loc o defecație bruscă. Urina, reținută atât de puternic în vezică, poate fi eliberată în șuvoi. Îndepărtarea sângelui din piele poate fi inversată masiv, paloarea extremă fiind înlocuită cu o îmbujorare și înroșire intensă. Respirația adâncă și rapidă poate fi spectaculos întreruptă, ajungându-se la icnete și suspine. Acestea sunt încercări disperate ale sistemului parasimpatic de a contracara aparenta extravaganță a simpaticului. În condiții normale, ar fi exclus ca reacții intense într-o direcție să apară simultan cu reacții intense în cealaltă direcție, dar în împrejurările extreme ale amenințării agresive, totul se dă momentan peste cap.
(Aceasta explică de ce, în cazuri extreme de șoc, se observă leșinuri sau sincope. În asemenea situații, sângele care a fost îndreptat masiv spre creier este luat înapoi atât de violent încât duce la pierderea bruscă a cunoștinței.)
Cât privește sistemul de semnalizare a amenințării, această tulburare fiziologică este un dar al naturii. Ea furnizează o sursă chiar mai bogată de semnale. În decursul evoluției, aceste semne ale stării afective au apărut și s-au dezvoltat în mai multe moduri. Defecația și urinarea au devenit importante mijloace de marcare prin miros a teritoriului la multe specii de mamifere. Exemplul cel mai comun este modul în care câinii domestici își ridică piciorul în dreptul câte unui stâlp din teritoriul propriu și felul în care această activitate sporește în timpul confruntărilor amenințătoare dintre câinii rivali (Străzile orașelor noastre sunt excesiv de stimulatoare pentru această activitate deoarece ele constituie teritorii care se suprapun pentru atât de mulți rivali, încât fiecare câine este silit să marcheze cel mai mult prin miros aceste zone în încercarea de a face față concurenței). Unele specii și-au dezvoltat tehnici speciale de împrăștiere a fecalelor. Hipopotamul a dobândit o coadă special aplatizată care se mișcă repede înainte și înapoi în timpul actului defecației. Efectul este cel al proiectării fecalelor ca printr-un ventilator, ceea ce duce la împrăștierea acestora pe o suprafață mare de teren. Multe specii și-au dezvoltat glande anale speciale, care adaugă mirosuri personale puternice excrementelor.
Tulburările circulatorii care produc o paloare extremă sau înroșiri intense s-au îmbunătățit ca semnale prin dezvoltarea unor porțiuni de piele goală, pe față la unele specii și pe fese la altele. Pauza și șuieratul din cadrul modificărilor respiratorii s-au perfecționat în mârâieli și răgete și multe alte vocalizări agresive. S-a avansat ideea că aceasta ar fi originea întregului sistem al comunicării prin semnale vocale. O altă tendință de bază care s-a dezvoltat din tulburările respiratorii este afișarea unei atitudini de îngâmfare. Multe specii se umflă atunci când amenință și-și pot umple cu aer saci și pungi specializate. (Acest lucru este foarte des întâlnit la păsări, care au deja o serie de saci de aer ca parte esențială a sistemelor lor respiratorii.)
Ridicarea agresivă a părului a dus la dezvoltarea unor regiuni specializate cum sunt coamele, căpișoanele de păr, chicile și ciucurii. Acestea, împreună cu alte zone de păr localizate au fost scoase tot mai mult în evidență. Firele de păr s-au lungit și s-au înăsprit. Pigmentația lor a fost deseori modificată drastic pentru a produce zone de contrast puternic cu blana din jur. Când i se stârnește agresivitatea, cu firele de păr ridicate, animalul apare dintr-o dată mai mare și mai înspăimântător, iar peticele de contrast devin mai mari și mai strălucitoare.
Transpirația la agresivitate a devenit și ea o sursă de semnale odorifere. Anumite glande sudoripare s-au mărit enorm, devenind glande complexe producătoare de mirosuri. Acestea se pot găsi pe față, pe tălpi, pe coadă și pe diferite alte părți ale corpului multor specii.
Toate aceste îmbunătățiri au îmbogățit sistemele de comunicare ale animalelor și au făcut ca limbajul stărilor lor afective să fie mai nuanțat și mai bogat în informații. Cu alte cuvinte, ele fac „mai citeț” comportamentul amenințător al animalului stârnit. Dar aceasta este povestea pe jumătate. Până acum am luat în discuție numai semnalele autonome. Pe lângă toate acestea, animalul mai dispune și de o întreagă altă gamă de semnale, izvorâte din mișcările musculare tensionate și din pozițiile pe care le adoptă când amenință. Tot ceea ce a făcut sistemul autonom n-a fost decât să pregătească organismul pentru acțiunea mușchilor. Dar ce au făcut mușchii pentru asta? Ei au fost încordați pentru un atac violent, dar nici un atac violent nu a avut loc. Rezultatul acestei situații este o serie de mișcări cu intenție agresivă, de acțiuni ambivalențe și de poziții conflictuale. Impulsurile de a ataca și de a da bir cu fugiții împing corpul când într-o direcție, când în alta. El fandează, se retrage, se răsucește lateral, se ghemuiește, sare în sus, se apleacă, se îndreaptă. Imediat ce impulsul de a ataca devine dominant, impulsul de a fugi contramandează comanda. Fiecare mișcare de retragere este controlată de o mișcare de atac. În decursul evoluției, această agitație generală s-a transformat în poziții specializate de amenințare și de intimidare. Mișcările intenționale s-au stilizat, salturile înainte și înapoi au luat forma unor răsuciri și încordări ritmice. S-a dezvoltat și perfecționat un întreg repertoriu nou de semnale agresive.
Drept consecință, putem urmări la multe specii de animale complicate ritualuri de amenințare și „dansuri” de luptă. Combatanții se învârtesc unul în jurul celuilalt într-o manieră specific prețioasă, cu corpurile încordate și țepene. Se pot apleca, da din cap, scutura, tremura, legăna ritmic când pe o parte, când pe alta, sau pot efectua repetat alergări scurte, stilizate. Lovesc solul cu labele, își arcuiesc spinările sau își lasă capul în jos. Toate aceste mișcări intenționate acționează ca semnale de comunicare vitale și se combină eficient cu semnalele autonome pentru a da o imagine exactă a intensității agresivității trezite în adversar și pentru a indica precis echilibrul dintre impulsul de a ataca și cel de a da bir cu fugiții.
Dar asta încă nu e tot. Mai există încă o sursă importantă de semnale speciale care provine dintr-o latură comportamentală denumită activitate de transfer. Unul dintre efectele secundare ale unui conflict interior intens este acela că animalul are, uneori, manifestări ciudate și aparent lipsite de motivație. Este ca și cum ființa încordată toată, neputând să facă nimic din ceea ce dorește cu disperare, găsește printr-o altă activitate, total fără legătură, o supapă de ieșire pentru energia sa zăgăzuită. Impulsul de a da bir cu fugiții îi blochează impulsul de a ataca și viceversa, așa că își dă frâu liber simțămintelor într-un alt mod. Rivalii care se amenință pot fi văzuți cum deodată fac gesturi ciudat de prețioase și incomplete de hrănire, iar apoi își reiau într-o clipa poziția de amenințare totală. Sau se pot scărpina sau curăța cumva, intercalând aceste mișcări cu obişnuitele manevre de amenințare. Unele specii execută acțiuni de transfer prin construire de cuiburi, adunând bucățile de material pentru cuib care se nimeresc în apropiere și lăsându-le să cadă pe cuiburi imaginare. Altele se lasă să cadă într-un ,,somn instantaneu”, ghemuindu-și pentru o clipă capul într-o poziție de moțăială, căscând sau întinzându-se.
Aceste activități de transfer au dat naștere multor controverse. S-a pretins că nu există nici o justificare obiectivă pentru a le considera ca acțiuni fără motivație. Dacă animalul se hrănește, înseamnă că îi este foame, iar dacă se scarpină înseamnă că îl mănâncă pielea. Se accentuează ideea că este imposibil de dovedit că unui animal care amenință nu-i este foame când execută așa-numitele acțiuni de transfer prin hrănire, sau că nu îl mănâncă pielea atunci când se scarpină. Dar asta este o critică făcută din fotoliu și, pentru oricine a observat și studiat efectiv înfruntările agresive la o gamă largă de specii, ea este evident absurdă. Tensiunea și dramatismul acestor momente sunt de o asemenea intensitate, încât este ridicol să se pretindă că protagoniștii s-ar întrerupe, chiar și numai pentru o clipă, pentru a se hrăni de dragul hrănirii sau pentru a se scărpina de dragul scărpinatului sau pentru a dormi de dragul dormitului.
Cu toate disputele academice legate de mecanismele ce determină producerea activităților de transfer, un lucru e clar, anume că, din punct de vedere funcțional, ele reprezintă încă o sursă pentru dezvoltarea semnalelor de amenințare utile. Multe animale au exagerat aceste acțiuni într-o asemenea măsură, încât au devenit tot mai bătătoare la ochi și mai de efect.
Toate aceste activități prin urmare, semnalele autonome, mișcările intenționate, pozițiile ambivalențe și activitățile de transfer s-au ritualizat și toate laolaltă asigură animalelor un repertoriu de semnale de amenințare. În majoritatea înfruntărilor ele vor fi suficiente pentru a rezolva disputa fără ca protagoniștii să ajungă la luptă. Dar dacă acest sistem eșuează, așa cum se întâmplă adesea în condiții de aglomerare extremă, de exemplu, atunci urmează lupta efectivă, semnalele dând frâu liber mecanismului brutal al atacului fizic. Atunci dinții sunt folosiți pentru a mușca, reteza și înjunghia, capul și coamele pentru a împunge și străpunge, corpul pentru a izbi, pocni și împinge, picioarele pentru a sfâșia cu ghearele, a lovi și trăsni, mâinile pentru a apuca și a strânge cu putere, și uneori coada pentru a plesni și biciui. Chiar și așa se întâmplă extrem de rar ca un combatant să-l ucidă pe celălalt. Speciile care și-au perfecționat tehnici speciale de a ucide când au de-a face cu prada rareori le utilizează când se bat în cadrul speciei. (S-au făcut, uneori, erori grave în legătură cu aceasta, cu afirmații false despre presupusa relație dintre comportamentul specific atacării prăzii și activitățile caracteristice atacării unui rival. Cele două sunt perfect distincte atât ca motivație, cât și ca manifestare.) Imediat ce dușmanul a fost înfrânt în suficientă măsură, el încetează a mai reprezenta o amenințare și este ignorat. Nu are nici un rost să se mai irosească energie cu el și, ca atare, este lăsat s-o șteargă fără a mai fi vătămat sau persecutat.
Înainte de a lega toate aceste activități beligerante de specia noastră, mai este un aspect al agresivității animalelor care trebuie examinat. El se referă la comportamentul învinsului. Când poziția sa devine imposibil de susținut, lucrul cel mai bun pe care-l poate face este să se îndepărteze cât de repede poate. Dar aceasta nu este întotdeauna posibil. Calea pe unde ar putea scăpa este blocată fizic sau, dacă aparține unui grup social cu legături strânse între membrii săi, el poate fi obligat să rămână în raza de acțiune a învingătorului. În oricare din aceste cazuri, el trebuie să-i semnalizeze cumva animalului mai puternic că nu mai reprezintă o amenințare și că nu intenționează să continue lupta. Dacă o amână până când este rău vătămat sau extenuat fizic, lucrul devine suficient de evident, iar animalul dominant se va îndepărta și-l va lăsa în pace. Dar dacă poate semnaliza că acceptă înfrângerea înainte ca poziția să i se înrăutățească până la această extremă nefericită va putea evita continuarea unei pedepse aspre. Acest lucru se realizează prin adoptarea anumitor manifestări caracteristice de supunere, care îl domolesc pe atacator și-i reduc repede agresivitatea, grăbind rezolvarea disputei.
Acestea operează în mai multe feluri. În esență, ele fie opresc semnalele care alimentează agresivitatea celuilalt, fie activează alte semnale, pozitiv neagresive. Prima categorie servește pur și simplu la calmarea animalului dominant, cealaltă ajută modificând activ starea psihică a acestuia. Cea mai elementară formă de a ceda este o puternică inactivitate. Deoarece agresivitatea implică mișcări violente, o atitudine statică automat semnalizează neagresivitate. Ea frecvent este combinată cu ghemuirea la pământ într-o atitudine umilă. Agresivitatea implică expunerea corpului la dimensiunile maxime, iar ghemuirea, care este reversul acesteia, acționează, prin urmare, ca un calmant. Schimbarea direcției privirii; astfel încât să nu-l mai fixeze pe atacator, ajută și ea, fiind opusul atitudinii de atac frontal. Sunt, de asemenea, folosite și alte atitudini opuse celei de amenințare. Dacă o anumită specie amenință prin coborârea capului, atunci ridicarea capului poate deveni un gest de calmare prețios. Dacă unui atacator i se zbârlește părul, atunci coborârea lui va sluji ca mijloc de supunere. În unele cazuri rare, învinsul își recunoaște înfrângerea oferindu-i atacatorului o zonă vulnerabilă. Cimpanzeul, de exemplu, își întinde mâna în semn că cedează, făcând-o extrem de vulnerabilă la o mușcătură puternică. Deoarece un cimpanzeu agresiv n-ar face niciodată așa ceva, acest gest de cerșire servește la potolirea individului dominant.
A doua categorie de semnale de domolire operează ca mijloace de remotivare. Animalul subordonat emite semnale care stimulează o reacție neagresivă și aceasta, când devine predominantă la atacator, îi suprimă și domină impulsul de a se bate. Acest lucru se face pe una din trei căi principale. Un mijloc de remotivare foarte răspândit este adoptarea poziției juvenile prin care se cere de mâncare. Individul mai slab se ghemuiește și cerșește de la cel dominant în atitudinea infantilă caracteristică speciei respective – procedeu la care apelează îndeosebi femelele când sunt atacate de masculi. De multe ori este atât de eficient, încât masculul reacționează regurgitându-i femelei niște hrană, ea încheind apoi ritualul cerșirii hranei înghițind-o. Acum, cu o stare psihică profund paternă, protectoare, masculul își pierde agresivitatea și perechea se împacă. Este ceea ce stă la baza curtării prin hrănire la multe specii, îndeosebi la păsări, unde primele faze ale formării perechii implică multă agresivitate din partea masculului.
Cartile lui Desmond Morris se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
