Dr. Henry G. Bieler – Puterea Ascunsă a Ficatului: Regenerare, Detoxifiere și A Doua Linie de Apărare a Corpului
|
Getting your Trinity Audio player ready...
|
Ascultați articolul sub formă de podcast:
Cei vechi respectau ficatul și îl considerau centrul sufletului și organul cel mai important al corpului. Și totuși, în secolele care au urmat, ficatul a fost în mod inexplicabil neglijat de profesiunea medicală: “De fapt, relatează Benjamin F. Miller și Ruth Goode în cartea “Omul și corpul său”, în urmă cu aproximativ o generație, cei care au scris texte despre corpul uman nu au văzut în ficat decât un furnizor de bilă pentru digestie. Astăzi recunoaștem din nou ficatul ca pe un organ extraordinar… El nu este romantic precum inima și nici profund și misterios precum creierul. Dar are multe motive să pretindă la un monopol: este maistrul chimic al corpului, rezervorul și distribuitorul de carburant, centrul de control al otrăvurilor. Dacă am face o listă, i-am putea recunoaște ușor cinci sute de funcții distincte.”
Natura a confirmat importanța acestui organ, care este cel mai voluminos și cel mai robust existent în interiorul corpului, acordându-i o protecție specială prin amplasarea sa la adăpostul puternicei centuri musculare a diafragmei și a meterezei osoase alcătuită din coastele inferioare. Este o glandă extrem de viguroasă, capabilă să reconstruiască celulele pe care le-a pierdut și să le regenereze pe cele deteriorate. El continuă să funcționeze chiar și când este redus la o cincime din volumul său. În unele cazuri de cancer s-a putut extirpa până la 90% din ficat și, câteva luni mai târziu, glanda își recăpătase mărimea normală, atunci când pacientul a supraviețuit operației. Îl putem privi ca pe un potențial organ nemuritor. Și cu toate acestea, abuzuri constante sub formă de malnutriție, medicamente nocive, otrăvuri și infecții pot, cu timpul, să-l epuizeze.
Omul primitiv și-a găsit hrana și mediul ambiant în junglă. Deși a fost parcurs un drum lung în miile de ani care ne separă de era preistorică, abdomenul uman conține tot un ficat a cărui chimie de bază este identică cu cea a omului din junglă. Civilizația a adus schimbări progresive în hrana omului și în obiceiurile lui alimentare. Hrana a fost preparată, apoi sărată și, mai târziu, tratată chimic. Dar ficatul omului nu a suferit nicio transformare.
Ficatul este deci în același timp laboratorul chimic al corpului și cel mai important organ de dezintoxicare. Importanța lui este atât de mare încât omul, în lipsa lui, nu poate trăi decât câteva ore. Este motivul pentru care chirurgii îl supraveghează cu multă neliniște și evită să se atingă de el, mai puțin în ocaziile rare în care trebuie să extirpe o tumoare, un abces sau un chist. Oricine a studiat serios ficatul poate ști că multiplele sale activități sunt atât de complexe încât te poți pierde în ele ca într-un labirint. Iată de ce mă voi limita aici la a analiza rolul ficatului uman din perspectiva a ceea ce eu numesc funcțiile sale de linie secundă de apărare a corpului împotriva bolii, digestia constituind prima linie. Datorită enormei influențe pe care ficatul o exercită asupra întregului organism, am consacrat mult timp studiului său în ceea ce are ca aspecte originale. Am descoperit astfel câteva fațete ale activităților sale, rămase necunoscute până atunci. Aceste cercetări mi-au permis să pun la punct regimuri pentru bolnavi al căror ficat era epuizat și care și-au putut astfel redobândi sănătatea.
Dintre toate elementele alcaline ale corpului, sodiul este cel mai important. Cred că ficatul este depozitul acestor substanțe alcaline care sunt necesare pentru menținerea echilibrului acid-bază a corpului. Sodiul este prezent în toate celulele, iar natura a prevăzut importante centre de aprovizionare cu această substanță la care ficatul face apel în caz de nevoie. Aceste suprafețe de concentrare funcționează ca un tampon și permit, în plus, neutralizarea otrăvurilor acide și corozive. Printre rezervoarele cele mai importante de sodiu putem cita mușchii, creierul, nervii, măduva oaselor, pielea, mucoasa gastrică și intestinală, rinichii și ficatul, acesta din urmă fiind de departe cel mai important. El este, dintre toate organele, cel mai bogat în sodiu care este elementul său chimic de bază. Calitatea sa de cel mai important rezervor de sodiu este cea care îi acordă ficatului statutul de cea de-a doua linie de apărare a corpului.
Când, pentru a neutraliza acizii, ficatul și-a epuizat rezerva de sodiu, funcționarea sa este atât de dereglată încât produce boala. Realizați oare faptul că, dacă ficatul ar putea să mențină puritatea fluxului sanguin, filtrând otrăvurile nocive, omul ar trăi veșnic, cu excepția unor accidente fizice? Numai atunci când capacitatea filtrantă a ficatului este micșorată, otrăvurile pot să treacă în circulația sanguină. Atunci apar și simptomele bolii; iată de ce este atât de important să ne supraveghem ficatul.
Dacă sodiul este atât de important în păstrarea sănătății, cum îl putem obține și conserva? Sodiul este unul din elementele care compun hrana noastră. Sursa cea mai bogată în sodiu se găsește în regnul vegetal și în unele țesuturi animale cum ar fi mușchii și ficatul. Așadar, ați putea spune, nu-mi prea plac legumele. Voi mânca deci puțini cartofi și multă came. Nu voi fi nevoit astfel să mă tem de nimic.” Din nefericire, nu asta este soluția.
Pentru a obține sodiul din carnea pe care o consumați, trebuie să o mâncați crudă sau cât mai crudă cu putință. Cea mai mare parte a oamenilor nu pot însă să se obișnuiască cu came crudă sau aproape crudă. Este ușor de dovedit, printr-o simplă analiză a urinei, că, cu cât carnea este mai preparată, cu atât mai mulți acizi putrificați vom găsi în urina consumatorului. Asta înseamnă că individul care mănâncă puține legume și salate dar multă carne fiartă epuizează sodiul din ficatul său.
După digerarea unei mese, tot sângele din intestine pătrunde direct în ficat și îl traversează. Elementele utile din hrana digerată sunt reținute de ficat care: 1) reconstituie țesuturi noi; 2) pregătește carburant pentru aprovizionarea mușchilor; 3) pune excedentele în rezervă.
Toxinele și alte substanțe dăunătoare sunt neutralizate de către ficat și eliminate prin secreția acestuia, numită bilă. Se întâmplă ca ficatul să nu reușească să neutralizeze complet aceste substanțe toxice din cauza unei alcalinități insuficiente. În acest caz bila curge spre intestinul subțire într-o formă toxică. În timpul trecerii acestei bile toxice prin intestin – în afara de cazul unei respingeri rapide prin vomă – o mare parte din materia dăunătoare este absorbită din nou, cauzând, în grade diferite, inflamații intestinale.
Prezența bilei toxice în intestin poate să împiedice digerarea alimentelor folositoare, provocând astfel o indigestie toxică, formarea gazelor și dureri abdominale. Din anumite puncte de vedere, bila este comparabilă cu urina. În mod normal, ea este de culoare galben deschis, de reacție alcalină și neiritantă pentru țesuturile cu care se găsește în contact. În cazurile patologice, culoarea ei devine mai închisă, cel mai mare grad de toxicitate fiind atins atunci când este de culoare verde închis sau neagră. În acest caz ea exercită o acțiune acidă și corozivă asupra țesuturilor adiacente. Această bilă închisă la culoare nu poate face decât rău. O bilă alcalină este necorozivă și compatibilă cu aproape orice fel de hrană. Dar cum ficatul pierde progresiv sodiul – epuizat de neutralizarea prea multor toxine – sărurile de sodiu se formează mai greu. Atunci când bila devine prea iritantă pentru a fi vărsată în duoden (prima porțiune a intestinului subțire, unde ajunge canalul biliar), ea este stocată provizoriu în vezica biliară, unde este neutralizată.
Dar o bilă toxică, acidă sau corozivă este incompatibilă cu multe alimente. În consecință, ea provoacă o inflamare a ficatului, a căilor biliare, a vezicii și a intestinelor. Uneori este împinsă spre stomac și expulzată prin vomă.
În duoden, iritația cauzată de o bilă anormală poate să se traducă prin arsuri care provoacă spasme foarte dureroase. Victima aleargă la doctor, care recomandă o radiografie și, după ce studiază clişeele, constată existența unui ulcer. Propriile mele cercetări demonstrează că aproximativ 99% din ulcerele diagnosticate nu sunt de fapt decât arsuri datorate unei bile anormale. Aceste spasme reprezintă boala cea mai frecventă a civilizației noastre moderne. Pentru a ușura de simptomele ei neplăcute se recomandă milioane de pilule, de drajeuri sau de prafuri anti-acide. Bineînțeles, se poate întâmpla ca o corodare cauzată de o bilă prea acidă să evolueze în ulcer dar, din fericire, lucrul acesta nu se produce decât rar.
Când sodiul din ficat este epuizat celulele acestui organ mor și faza finală a acestui proces este ciroza hepatică. Cu mult înainte însă de a manifesta simptomele caracteristice, ficatul amenințat de ciroză este deja afectat în mod serios.
Civilizația, cu alimentele sale falsificate, concentrate și sintetice este răspunzătoare pentru enormele cantități de leacuri anti-acide care sunt vândute și consumate sub formă de pilule, drajeuri și gumă de mestecat – “leacuri” care aduc o ușurare provizorie dar nu vizează cauza răului.
Vreau să citez aici un caz interesant de proastă funcționare a rinichilor și a ficatului, cazul unui bărbat care avea 61 de ani când am început să-l tratez. Era țintuit la pat de doi ani, cu o hidropizie a picioarelor și a abdomenului. Burta lui era enormă, glandele sale suprarenale erau puternice și active. Urina sa avea consistența unei melase groase, încărcată de puroi și de albumină. Îi curgeau balele fără încetare și respira greu din cauza presiunii exercitate de lichidul abdominal asupra diafragmei.
Era însă un om voluntar și hotărât să se vindece. Avea norocul să fie îngrijit cu un devotament admirabil de către fiica sa. Istoria sa alimentară m-a făcut să descoperăr că fusese un mare mâncător de făine și de deserturi. Toate mesele sale se terminau cu prăjituri, tarte sau alte produse de patiserie. Puțin în contra voinței lui, fiica sa a început să-i “dirijeze” alimentația. A fost obligat, timp de câteva săptămâni, la un regim de sucuri de fructe diluate, l-am făcut puncții și atunci când serozitățile au fost eliminate, peretele său abdominal a devenit atât de flasc încât puteai simți, palpând, intestinele, ficatul și splina. Ficatul era aproximativ de mărimea unei portocale mari, dur, noduros, sclerozat.
În toți acești ani de practică medicală nu am văzut vindecându-se un bolnav a cărui situație să pară atât de disperată. După trei săptămâni, edemul de la picioare dispăruse dar serozitățile abdominale se acumulaseră din nou. Urina devenise limpede iar albumina fusese redusă. Hrana sa consta în proteine ușor de digerat, în legume și fructe crude sau fierte iar făinile și patiseriile erau interzise. A protestat dar după câteva săptămâni s-a obișnuit foarte bine cu acest regim. După șase luni, orice urmă de albumină dispăruse. În primul an de tratament a fost necesară o puncție abdominală pe lună pentru a elimina, de fiecare dată, circa douăzeci de litri de lichid. A putut atunci să facă mici treburi în casă sau în grădină. În al doilea an, era suficientă o singură puncție la două luni, apoi una la trei luni, cu eliminarea, în medie, a 6-8 litri de lichid. În al patrulea an nu a mai avut nevoie de puncție.
În urma uriașei distensii, mușchii abdominali erau slăbiți și l-am prevenit împotriva unei posibile hernii ombilicale. Musculatura sa generală, în acel moment, era în perfectă stare, iar pielea era netedă, suplă și deschisă la culoare. Într-o zi însă a vrut să ridice o greutate prea mare și, cu toate că purta o centură abdominală, s-a declarant o hernie strangulată. A fost necesară o intervenție chirurgicală, după care s-a refăcut foarte repede. Astăzi, la doisprezece ani de la începutul tratamentului, muncește normal, ocupându-se de grădina proprie și de cele ale altor doi vecini. La 73 de ani, este perfect sănătos și, fapt extraordinar, ficatul său și-a redobândit talia și suplețea sa normale.
Un caz mai simplu este cel al unui bolnav de 35 de ani care se plângea de slăbiciune generală, de amețeli, de grețuri și de lipsă de poftă de mâncare. Examenele au demonstrai că suferea de o toxemie a ficatului. Disperat și neputând să doarmă, era un fel de cârpă care se târa făcându-ți milă. L-am obligat să nu iasă din cameră cinci zile, timp în care i-am prescris un regim cu supe de legume diluate. Ficatul său a fost astfel destul de restabilit pentru a putea să asimileze alimente adevărate. I-am precizat, prescriindu-i regimul, că alimentația și nutriția nu erau de loc unul și același lucru. Omul este hrănit nu prin alimentele pe care le absoarbe ci numai prin ceea ce poate digera și asimila din ele.
Ficatul este deci principalul organ de dezintoxicare, vrăjitorul care își îndeplinește magia chimică cu o eficiență calmă; filtrul pe care îl traversează toate substanțele înainte de a se integra în circulația generală. Atâta timp cât ficatul își îndeplinește funcțiile, fluxul sanguin rămâne pur. Atunci când el este afectat, toxinele pătrund în circulație și provoacă iritarea, distrugerea și, eventual, moartea.
