Dr. Henry G. Bieler – Proteine: Rolul lor Constructiv și Distructiv în Corp

În zilele noastre, americanii, mai mult chiar decât mâncătorii de rosbif ai bătrânei Anglii, sunt foarte conștiincioși în ceea ce privește proteinele; ziarele și revistele îi bombardează cu articole educative despre “acizii aminați esențiali” și despre “proteinele adecvate contra proteinelor inadecvate”.

Nimeni nu va fi surprins aflând că, pentru a supraviețui, corpul are nevoie de proteine (cuvântul însemnând literalmente: materii de primă necesitate). Știm că orice ființă vie, de la elefant la microbul invizibil, este compus, în principal, din proteine. Un regim sănătos trebuie să fie bogat în proteine pentru că această substanță prețioasă este constant întrebuințată pentru a construi și a repara, pentru a întreține combustia care va furniza energia sau va fi transformată în hidrat de carbon și în grăsime.

Regimul nostru obișnuit actual nu este însă oare prea mult bazat pe alimente cu conținut mare de proteine? Nu mâncăm oare prea multă carne, riscând astfel să devenim ”supraproteininizați”? Recentele descoperiri științifice nu tind oare să supraestimeze importanța reală a proteinelor în regimul nostru de nutriție? Cei care gândesc astfel numesc epoca noastră “era proteinei”. Și credem că în goana după proteine care s-a produs au fost complet neglijate unele aspecte vitale.

Este cert că proteinele, elemente de bază ale oricărei celule vii, sunt de o importanță vitală în alimentația noastră. Se găsesc din abundență în carne (vită, porc, pui etc.), pește, ouă, lapte, brânză, cereale și anumite legume.

Și totuși, dacă proteina este într-adevăr un material care constituie și modelează corpul, ea poate de asemenea, în anumite condiții, să acționeze ca un veritabil distrugător al corpului.

Pentru o bună înțelegere a comportamentului proteinei în interiorul corpului, trebuie să ne întoarcem la atom – substanța chimică cea mai simplă. Un atom este desemnat printr-o literă, de exemplu O pentru oxigen, H pentru hidrogen, N pentru nitrogen (sau azot). Doi atomi pot să se unească. De exemplu, sodiul (Na) și clorul (Cl) formează clorura de sodiu sau sarea de bucătărie. Combinația de unul sau mai mulți atomi se numește o moleculă. Cu cât numărul de atomi conținuți într-o moleculă este mai mare, cu atât mai mari sunt dimensiunile moleculei. Substanțele chimice simple, cum este Na Cl, conțin un număr mic de atomi și sunt calificate în chimie drept compuși anorganici. Combinațiile complexe de mai mulți atomi, formate în general în jurul atomului Carbon (C) sunt numite compuși organici.

Moleculele organice, numite coloizi, care alcătuiesc vegetalele și animalele, sunt de o mare complexitate. Atunci când ele conțin azot sunt desemnate cu numele de coloizi proteici. Planta își înfige adânc rădăcinile în solul umed și absoarbe elementele minerale anorganice care sunt transformate de energia luminii solare în substanțe organice coloidale. Vine un vițel și mănâncă această plantă. Activitatea sa digestivă transformă proteina plantei în mușchi. Hrana naturală a omului este planta sau animalul care a mâncat planta. Știm că corpul uman nu poate să crească, să se dezvolte și să-și repare stricăciunile fără un aport corespunzător de proteine.

Proteinele constituie celulele corpului: proteinele de calciu din oase, proteinele de sodiu din ficat, proteinele de potasiu din pancreas, proteinele de fier și de cupru din sângele roșu, proteinele de sulf din țesuturile de legătură.

Omul obține proteinele de care are nevoie din sursă animală sau vegetală. Lactatele, ouăle și carnea sunt compuse din proteine animale. Toate vegetalele conțin și ele proteine, în special mazărea și fasolea. S-a vorbit mult despre presupusa superioritate a alimentelor de origine animală asupra celor de origine vegetală ca surse de proteină; așa s-a născut concepția populară greșită conform căreia omul nu ar putea obține forță și sănătate dintr-un regim strict vegetarian. Animalele erbivore își construiesc însă oase și mușchi solizi cu iarbă. Elefantul își dezvoltă fildeșii imenși cu proteina de calciu din frunze. În timpul digestiei și al asimilării, organismul transformă proteinele din alimente în amino-acizi. Trebuie să subliniem însă faptul că un amino-acid, fie el de origine animală sau vegetală, este întotdeauna perfect identic și de o egală utilitate pentru hrana corpului. Omul poate trăi cu proteină animală sau vegetală, sau cu amândouă împreună, cu condiția ca ficatul să funcționeze normal.

Ficatul unui animal tânăr funcționează normal cu lapte – proteina universală. Pentru toate speciile de animale, cel mai bun lapte este laptele matern, “alimentul cel mai aproape de perfecțiune”. Laptele matern conține proteine, hidrați de carbon, grăsimi, anumite vitamine practic toate sărurile indispensabile. Când animalul este înțărcat, proteina îi este servită sub o altă formă, după cum el este carnivor, erbivor sau omnivor. Proteina este substanța esențială din regimul alimentar, în special în perioada de creștere și de activitate maximă a omului și a animalului. Pe măsură ce ne apropiem de bătrânețe nevoile de proteine scad din ce în ce mai mult.

În timpul digestiei proteinele sunt reduse la molecule simple, numite amino-acizi, care sunt elementele constitutive ale țesuturilor corpului. Există între o sută de mii și un milion de proteine diferite. Știința face încă eforturi pentru a înțelege de ce și cum funcționează molecula de proteină. Știm că digestia proteinelor începe în stomac și se continuă în intestin. Câțiva amino-acizi ajung în ficat prin intermediul venelor din intestinul subțire. Ficatul fabrică proteinele indispensabile corpului plecând de la amino-acizii utili și îi elimină pe ceilalți odată cu bila. Cu ajutorul hranei pe care o absorb, celulele trebuie să se multiplice și să se reproducă. Asta ne conduce la una dintre funcțiile cele mai miraculoase ale fantasticelor celule corporale, de care am vorbit deja puțin mai înainte, dar care este atât de importantă încât merită să revenim asupra ei.

Multiplicarea celulelor depinde de un compus al iodului conținut în hormonul tiroidei. Acest hormon ajunge în celule prin niște corpusculi de sânge alb numiți limfocite. Reproducerea și multiplicarea celulelor este imposibilă în absența limfocitelor sau a hormonului tiroidei. Cadența reproducerii celulelor este foarte variabilă. În timpul vieții embrionare ea este foarte rapidă. La vârsta adultă cadența este foarte încetinită, în afară de cazul în care este nevoie să se repare sau să se înlocuiască țesuturi deteriorate sau distruse, în timpul perioadei de creștere – în copilărie și în adolescență – formula sanguină pune în evidență un exces de limfocite (numită leucocitoza copilăriei) care este considerat ca fiind o stare normală.

Când unele celule sunt deteriorate sau distruse datorită unui accident sau datorită bolii, se impune repararea sau reconstituirea lor. În acest scop corpul trimite în suprafața afectată un flux sanguin bogat în limfocite. Concentrația de limfocite în țesuturile deteriorate este un fapt histologic demonstrat. Faptul că limfocitele transportă elemente indispensabile multiplicării celulelor pare a fi evident, dat fiind că observația microscopică arată că acolo unde nu sunt limfocite nu are loc nici reproducția. Distrugerea rapidă și repararea lentă în caz de leucopenie (situație în care sângele conține mai puține celule albe decât în stare normală) pare să confirme acest fapt.

Deoarece limfocitele sunt necesare pentru realizarea reproducerii biologice, nu este o îndrăzneală să credem că ele transportă elemente vitale, dintre care unele au putut fi colectate în timpul drumului lor prin vasele sanguine și prin cele ale circulației limfatice. Pentru a susține această ipoteză să urmărim drumul unei limfocite de la unul dintre centrele de fabricare – splina, de exemplu – până la destinația finală, celula care trebuie regenerată. Părăsind splina prin vasele limfatice, ea pătrunde în suprafața vilozităților intestinului unde se îmbogățește cu acizi aminați proaspăt fabricați prin digestia proteinelor. Natura adună apoi aceste limfocite pline de hrană într-un vas important, canalul limfatic și le descarcă în venă inferioară situată imediat sub claviculă. Sângele acestei vene este foarte bogat în hormon tiroidian pentru că glanda tiroidă își varsă secrețiile, ușurând o impregnare rapidă a limfocitelor, lucru fără care dezvoltarea și reproducerea celulelor este imposibilă.

Marea importanță a impregnării limfocitelor de către hormonul tiroidian este pusă în evidență și de proximitatea timusului (alt centru de fabricare a limfocitelor). Numeroase vene din timus sunt în legătură directă cu vena tiroidiană. Volumul și activitatea timusului în timpul copilăriei și al adolescenței, ca și atrofia sa finală atunci când corpul a atins maturitatea, întăresc presupunerea că timusul este principalul centru de fabricare a limfocitelor în timpul primei vârste a vieții. Pentru a păstra timusul și tiroida într-o stare de bună funcționare, proteinele trebuie să fie selecționate cu grijă în timpul perioadei de creștere. Tiroida are nevoie de proteine bogate în iod, în timp ce timusul și limfocitele au nevoie de amino-acizi care conțin fosfor. Furnizarea tipului și a cantității corespunzătoare de proteine este unul dintre factorii principali ai dezvoltării armonioase a individului.

Este important să subliniem faptul că, proteinele fiind alimente stimulante și cu gust agreabil, consumăm mai mult decât are nevoie în mod real corpul. “S-a demonstrat pe bună dreptate – spune dr.P.H.Mitchell în cartea sa “The Mitchell Textbook of General Physi-ology” – că atunci când se mărește cantitatea de proteine alimentare, creșterea considerabilă care ar trebui să se producă în echilibrul total de azot rămâne în urmă. Eventual, corpul va prezenta un echilibru de azot de nivel mai ridicat. Între timp, o cantitate considerabilă de noi proteine se vor fi acumulat obligatoriu în corp. Nu se produce o excreție compensatorie a excesului de deșeuri care conțin azot. În acest sens, ne putem aștepta ca un animal de experiență, care a fost hrănit cu mult mai multe proteine decât nevoile sale reale, să poată rezista efectelor unui regim sărac în proteine pe o perioadă destul de lungă. Organele care servesc drept acumulatori limitați de proteine sunt ficatul, țesuturile intestinale și rinichii. Se știe, grație experienței făcute pe animal cu un regim bogat în proteine, că greutatea și conținutul în proteine ale acestor organe cresc direct proporțional”.

Statistici recente au demonstrat că un american mediu (poporul ăsta este cel mai mare consumator de carne din lume) consumă pe an, aproximativ, o cantitate de carne egală cu greutatea sa corporală – cca 85 kg. Este un obicei, în zilele noastre, să se mănânce carne de trei ori pe zi. Carnea are un efect de încălzire asupra corpului. După consumarea unor alimente bogate în proteine efectele lor se prelungesc timp de mai multe ore și aceasta este motivul pentru care senzația de foame apare numai după o bună perioadă de timp.

Din cauza acestui efect stimulant, un exces de proteine în hrană dă o impresie de confort; numai că, pentru medicul priceput, există o mare diferență între această stare euforică și adevărata sănătate. Prea mulți oameni, unii aparținând chiar profesiei medicale, nu știu să distingă între sănătate și stimulare și nu-și dau seama că stimularea poate să conducă la boli grave. Când acest lucru se produce va fi nevoie, ani la rând de un regim fără proteine care să-i permită organismului să-și regăsească echilibrul.

Răul nu este prea mare dacă excesul rezultă dintr-un consum prea mare de alimente naturale (adică așa cum le găsim în natură și nu falsificate de om), corect preparate și bine tolerate de către ficat. Feluri de mâncare din carne sau pește, prăjite, sărate, conservate în grăsime sau în saramură, nu sunt alimente naturale corect preparate. Dacă mâncați cum nu trebuie, o bună parte a activității organismului dvs. constă în a se debarasa de hrana proastă pe care i-ați administrat-o. Când ați absorbit proteine care putrezesc în intestin și acidulează ficatul, calea pentru boală a fost deschisă și totul se poate termina cu un dezastru.

Deoarece ficatul este organul cel mai important al corpului, să-i observăm un pic evoluția pentru a stabili ce fel de proteine îi convin cel mai bine. Regimul alimentar din epocile primitive era extrem de simplu. Timp de mii de ani hrana a fost consumată complet crudă, iar mai târziu, în caz de boală, se recunoștea valoarea unui regim de proteine crude. Hipocrate prescria laptele pentru tuberculoză iar alți medici recomandau sângele proaspăt pentru a trata aceeași boală.

Mult timp s-a atribuit ouălor crude o valoare terapeutică. Pentru a-și asigura forța și sănătatea, pieile roșii din Canada consumau, crude, glandele suprarenale ale animalelor și uneori chiar ficatul lor tot crud. Și în zilele noastre încă, eschimoșii mănâncă, în caz de boală, pește crud. Iar întoarcerea, la vârsta bătrâneților slăbite, la o cură de lapte crud demonstrează eficiența unui regim simplu pe bază de proteine crude.

Laptele este foarte ușor digerat în stare crudă. Legumele cu conținut bogat de proteine sunt digerate mai greu decât proteinele animale. În ultima instanță, însă, alegerea proteinelor — chiar și a celor bune – depinde de metabolismul ficatului fiecărui individ.

Aș vrea să insist asupra necesității de a administra calitatea și cantitatea de proteine corespunzătoare, mai ales copiilor. Adevărat, proteinele modelează corpul, dar un corp sănătos nu va putea fi construit decât cu proteine de calitate corespunzătoare, bine tolerate de către ficat. Amintiți-vă că avem același ficat ca și omul cavernelor și că trebuie să selecționăm și să întrebuințăm proteinele cu discernământ. Pentru că oaia trăiește în mod natural în pășunile de la munte, carnea sa este cea mai indicată pentru consumul uman. Trebuie să o mâncăm însă în sânge. Urmează apoi carnea de vacă. Peștele și păsările de curte sunt în general prea mult pregătite și, din această cauză, susceptibile de a putrezi în intestin. Aceeași rezervă față de carnea de porc și față de măruntaie. Ouăle sunt utile datorită gălbenușului de preferință crud sau puțin pregătit. Albușul de ou n-ar trebui niciodată prăjit.

Pentru regenerarea glandelor suprarenale epuizate nimic nu este mai bun decât gălbenușul crud, bogat în fosforul atât de necesar.

Am avut ocazia să aplic acest tratament unei ziariste celebre din Hollywood. Într-o zi, în timpul unei plimbări a leșinat. Când a venit în cabinetul meu, mi-a spus că lucrase foarte mult pentru că, în plus față de articolele sale din ziar, terminase o carte și făcuse un turneu de conferințe în Canada. Examenul meu a confirmat faptul că era complet epuizată. Văzând în ce stare gravă se găsea, i-am spus: “Data viitoare când o să mai leșinați, riscați să nu vă mai reveniți de loc”.

Am internat-o în clinică, într-o cameră puțin luminată, i-am interzis să vorbească cu cineva și i-am prescris un regim de gălbenușuri de ouă fierte moi și de supe din fasole verde și dovlecei.

“O să înnebunesc, mi-a spus.

• O să vedem, i-am răspuns”.

În prima zi a fost agitată și a dormit prost. A doua zi a dormit cinci ore iar a treia zi zece ore în șir. A ajuns să doarmă 14 ore pe zi și să se relaxeze în restul timpului. După zece zile i-am permis să părăsească clinica și să-și reia munca dar fără surmenaj. De atunci nu i s-a mai întâmplat niciodată așa ceva.