Dragoș în dialog cu Iuliana – Mecanismul neurologic al credinței: De la Prințesa Alice la Divinitate
Ascultați articolul sub formă de podcast:
Oamenii sunt ființe sociale. Pentru că toată viața noastră depindem de alții. Singuri nu am putea face mai nimic, probabil nici nu am trece de primele zile de viață. Din această cauză ne-am dezvoltat abilități speciale în acest sens. Cum ar fi să ne imaginăm ce este în mintea altcuiva, ce are de gând să facă, ce crede despre noi, ce emoții simte.
De exemplu, raționamente de tipul: „George probabil crede că Alina încă nu știe că am aflat cutare lucru”. Acest gen de abilități psihologii le numesc „Theory of mind”, adică ce credem noi că se întâmplă în mintea altuia. O abilitate foarte importantă și fără de care nu ne-am descurca printre oameni. Copiii cu autism nu au această abilitate, iar lipsa ei este cauza neadaptării lor la lumea din jur. Ei bine, această abilitate începe să se dezvolte după vârsta de 6 ani, iar în formele ei mai avansate după cea de 8 ani. Copiii de 7-9 ani din experimentul pomenit se gândeau că o entitate invizibilă le poate ghici gândurile și încearcă să comunice cu ei vrând să-i ajute să nu greșească.
Studiile din neuroștiințe au identificat și zonele din creier responsabile de această Theory of mind – ele se numesc foarte simpatic „neuroni oglindă”. Ei se găsesc în mai multe zone din creier, dar sunt cumva ierarhizați – adică, mergând de la ceafă spre frunte, acești neuroni oglindă fac raționamente tot mai complexe. Însă semnalul inițial care este prelucrat ulterior în diverse moduri pleacă dintr-o regiune din spatele urechii, numită „joncțiune temporo-parietală”.
Da, dar dacă sunt contabil și nu psiholog de copii, de ce ar trebui să mă intereseze această abilitate numită “Theory of mind”, vârsta la care apare și zona din creier responsabilă pe ea?
O să încep prin a vă prezenta un experiment realizat la Universitatea Arkansas de doi psihologi specializați în psihologia copilului.
Ei au luat mai mulți copii, i-au împărțit pe 3 grupuri de vârstă (3-4 ani, 5-6 ani, respectiv 7-9 ani) și au făcut cu ei ceea ce urmează.
Le-au spus că au ca sarcină să ghicească în care dintre două cutii aflate în fața lor este ascunsă o bilă. În plus, le-au mai spus că în cameră există un personaj invizibil – Prințesa Alice. De altfel, pe perete era și un tablou cu această prințesă. Copiii au fost apoi lăsați singuri în camera cu cele două cutii, dar experimentatorii interveneau în momentul în care copilul se îndrepta spre cutia greșită, cea în care nu era ascuns nimic. Cum? Fie tabloul cădea de pe perete, fie veioza de pe masă se stingea și apoi se aprindea.
Ce au observat psihologii?
Copiii de 7-9 ani se opreau în momentul în care cădea tabloul sau clipea veioza și se îndreptau spre cealaltă cutie, în timp ce ceilalți copii ignorau aceste evenimente. Copiii de 7-9 ani – întrebați fiind – au interpretat că Prințesa Alice este în cameră și, dându-și seama că sunt pe cale să greșească, a încercat să îi ajute, trimițându-le semne cum că sunt pe drumul cel rău.
Mai mult, unul dintre copii a spus că prințesa i s-a adresat prin intermediul clopotului de la biserica din apropiere care a început să bată chiar când era el pe cale să facă o alegere greșită. Copiii de 5-6 ani au legat căderea tabloului și clipitul lămpii de activitatea prințesei invizibile, dar nu le-au văzut ca pe niște semne care le transmit ceva, ci au spus că prințesa este o fantomă rea sau neastâmpărată și de aceea strică obiectele din cameră.
În fine, copiii de 3-4 ani nu au legat în niciun fel tabloul și veioza de vreun posibil personaj invizibil, ci au tras concluzia că cuiul tabloului era probabil slăbit, iar becul veiozei stricat.
Care ar fi concluzia experimentului?
Gândirea superstițioasă și credința în semne este o caracteristică a dezvoltării omului, copiii mici având în mai mare măsură o gândire logică, neînclinată spre asemenea speculații.
Nu doar „Theory of mind” se dezvoltă în acest interval de timp, ci încă un lucru.
Studiile realizate la Cambridge au descoperit că, în mod natural, în jurul vârstei de 8-9 ani copiii tind să aibă o gândire de tip creaționist – adică cea în care cred că personaje supranaturale gen Dumnezeu sunt responsabile de fenomene naturale și de lumea din jur, în general. Asta dacă nu intervin părinții sau mediul din jurul lor și îi deturnează spre o gândire de tip evoluționist, sau științifică.
Cu alte cuvinte, abilitatea lor de a căuta cauze ale lucrurilor în posibilele acțiuni sau intenții de acțiune ale altor persoane – Theory of mind – se poate generaliza la scară mare la fenomenele naturii, cosmos, viață, moarte sau boală. Doar că la o asemenea scară nu mai văd ca fiind responsabile persoane, ci personaje cu puteri supranaturale.
Studiile realizate la universitățile din Roma și Udinese au descoperit că oameni care sufereau accidente sau boli ce le afecta zona din spatele urechii (numită joncțiunea temporo-parietală) deveneau brusc foarte religioși, aveau tendința de a se simți conectați cu întregul univers și chiar de a simți că se detașează de propriul corp.
În general sentimentul de transcendență a eului și alte manifestări de regulă caracteristice personajelor cunoscute în istorie ca sfinți, profeți sau vizionari religioși brusc deveneau accesibile unor oameni obișnuiți care doar au avut neșansa unui accident.
Mai mult, nici măcar nu trebuie să treci prin așa ceva ca să intri în legătură cu lumea paranormală. Michael Persinger – psiholog și cercetător în neuroștiințe – a dezvoltat așa numita „God Helmet” – o cască de motociclist care are atașat un aparat care transmite semnale electro-magnetice slabe, cam de aceeași putere cu a unui uscător de păr.
Aceste semnale sunt direcționate spre zona din spatele urechii din lobul temporal de care am mai tot vorbit. Iar oameni complet normali și fără înclinații religioase – izolați într-o cameră și stând relaxați pe un fotoliu – încep să aibă viziuni în care apar personaje de lumină, cu aspect de îngeri, simt că se desprind de propriul corp și se văd de sus.
Pentru oamenii maturi, Prințesa Alice este Dumnezeu. De ce?
Pentru simplul fapt că creierul uman se dezvoltă în acest mod. Partea socială a creierului, la unii este mai accentuată această dezvoltare, sau ceva perturbă la un moment dat echilibrul acestei zone din creier – iar ei devin mai religioși – în timp ce la alții această dezvoltare e mai puțin accentuată – iar ei tind să fie mai sceptici sau mai indiferenți la aceste aspecte.
Deci neuroștiințele au descoperit că nu există Dumnezeu?
Atenție!!
Aceste descoperiri nu răspund la întrebarea dacă există sau nu Dumnezeu. Ci doar ne arată că credința în personaje supranaturale de esență antropomorfă (adică semănând cu un om și nu cu o conopidă) și cea de a dezvolta povești cu ele – a se citi religii – este scrisă în modul de construcție a creierului uman. De aceea găsim religii la toate popoarele, doar conținutul lor diferă. Principiul general este însă același. A crede în Dumnezeu nu este o chestiune de alegere personală, ci este un dat fiziologic și anatomic.
Elemente de „Theory of mind” au și alte specii, nu doar oamenii. De la câini și până la maimuțe. Doar că la om abilitatea asta și partea din creier pe care ea se bazează sunt mai dezvoltate, la fel cum și abilitatea de calcul matematic s-a dezvoltat la om din cea de estimare a numărului sau cantității pe care o au și animalele.
Cartile lui Dragos Cirneci se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
Dacă articolele găsite aici te-au ajutat, spune "mulțumesc" printr-o donație:
