Precizia Uimitoare a Universului: Arhitecții din Culise

Universul a fost creat și își menține echilibrul într-un mod inexplicabil, care ne pune pe gânduri. Ordinea din univers arată indubitabil existența unor invizibili Geniali Arhitecți cu un intelect hiperdezvoltat, care au creat întregul sistem. Este deosebit de greu de conceput că această ordine și existența ființelor inteligente, provin din inexistența gândirii, respectiv din substanțe anorganice, pe calea unor simple “întâmplări”.

Acești Geniali Mari Arhitecți din culise, oricare ar fi natura lor, sunt ceea ce se numește TOT CEEA CE ESTE (bisericile folosesc termenul de “Dumnezeu”).

Se pot constata nenumărate exactități și coincidențe incredibile în determinarea echilibrului perfect al universului. Iată numai câteva din aceste “minuni” inexplicabile:

Explozia primordială “Big-Bang” de acum 13,7 miliarde ani a avut ordinul de mărime de 10 la puterea 60. Dacă ar fi fost ceva mai slabă sau ceva mai puternică, nu am fi aici, să discutăm despre ea.

Dacă temperatura medie a suprafeței pământului ar fi mai mare decât +25°C, ar exista posibilitatea ca vaporii de apă să se amestece cu bioxidul de carbon din atmosferă, astfel încât radiațiile infraroșii să nu mai fie lăsate să se împrăștie în atmosferă și astfel să încălzească pământul la o temperatură apropiată de aceea a lui Venus, temperatura de topire a plumbului. Din fericire, interacțiunea dintre vaporii de apă în curs de condensare și elementele atmosferei a fost de așa natură, încât vaporii calzi au servit pentru a diminua conținutul de bioxid de carbon din atmosferă, iar norii formați din apă rezultată au servit ca filtru și reflector pentru razele calde ale Soarelui, înainte să ajungă la suprafața pământului, menținând astfel o temperatură optimă, necesară pentru o planetă locuibilă.

Din cauza înclinării axei pământului cu 23° către Soare, în unele locuri apa nu îngheață niciodată, în altele gheața nu se topește niciodată ca, de exemplu, la poli, iar în alte locuri apa îngheață iarna și gheața se topește vara, creând astfel o mare varietate de specii biologice.

Oceanele produc o temperare a climei terestre pe distanțe mari, atât prin faptul că temperatura lor este mai constantă, cât și prin curenții determinați de apa rece care cade la fund și de apa caldă care se ridică. Golfstream-ul este un astfel de curent cald, fără de care Europa ar fi o zonă rece, la fel ca Siberia. Ceea ce este uimitor este că suprafața de separație a acestui “râu cald oceanic” este atât de clar conturată încât se pot întâlni două temperaturi diferite la o distanță de aproximativ 6 m pe verticală. De ce, oare, nu se amestecă apele?

Zăpada este un izolator uimitor; cu fulgii săi având forme nenumărate (niciunul identic cu altul!), ea protejează solul de îngheț excesiv. Ar fi dificil ca viața să reziste sub sau deasupra solului acoperit cu gheață. De asemenea, zăpada constituie o rezervă de apă pentru primăvară când este necesară și, deoarece se topește încet, pătrunde în sol mai bine decât o ploaie.

Dacă Pământul ar fi fost numai cu 5% mai aproape de Soare, ne-am prăji din cauza efectului de seră, iar dacă ar fi fost cu numai 1% mai departe de Soare, am îngheța.

Dacă orbita Pământului ar fi ceva mai eliptică, am îngheța și ne-am prăji în cursul unui an, din cauza că intervalul dintre îngheț și fierbere este sub 2% din intervalul mediu de temperatură măsurat în Univers.

Gravitația este suficientă pentru a ține apa și a nu o lăsa să se piardă în spațiu, din cauza forței centrifuge, la o viteză sub 11 km pe secundă.

Apa este transparentă, ceea ce permite fotosinteza până la 50 m adâncime și propagarea sunetului de 4 ori mai repede, pentru o mai bună orientare și comunicare prin simțuri. Radiațiile mortale ultraviolete pot pătrunde numai câțiva milimetri în apă și deci viața a putut să se dezvolte în oceane, înainte de apariția atmosferei și a stratului de ozon care să protejeze și să întrețină viața pe pământ.

De câte ori fulgerul străbate aerul, produce în jurul lui temperaturi deosebit de mari. Aerul se răcește repede însă, în prealabil, căldura determină combinarea moleculelor de azot și oxigen din aer, formând bioxidul de azot. Acesta se dizolvă în apă (de obicei plouă în acele momente) și formează acidul azotic, care produce o ploaie acidă. Când acidul azotic atinge solul se transformă în nitrați care ajută la fertilizarea pământului, ceea ce face posibilă viața pe uscat. Fiecare fulger produce imense cantități de bioxid de azot, furnizând pământului 10% din oxidul de azot pe care viața îl consumă numai în proporție de 50%. Restul este sintetizat în sol de către bacterii, care pot utiliza azotul sub alte forme.

Câmpul gravitațional al Lunii ridică oceanele cu circa un metru, în funcție de poziția Soarelui, ajutând prin aceasta viața acvatică în privința hranei, a adăpostului și a reproducerii. Dacă Luna ar fi mai aproape de Pământ, ar produce maree catastrofale.

Vântul solar a apărut imediat după formarea Pământului, dar înainte ca vulcanii să producă apă și gaze; altfel, toată apa și gazele ar fi fost aruncate în spațiu. Dacă ar fi lipsit chiar și numai un singur element din toate acestea, nu am fi aici să discutăm cum am ajuns să existăm.

Dacă “forțele tari” care acționează asupra quark-urilor, neutronilor și protonilor din nucleul atomic ar fi ceva mai slabe, singurul element stabil ar fi hidrogenul. Nu ar mai putea exista nici un alt element. Dacă ar fi puțin mai tari în raport cu forța electromagnetică (forța care reglează modul de comportare al leptonilor: electronii și neutronii) atunci un nucleu atomic ce conține numai doi protoni ar deveni o caracteristică stabilă a universului. Acesta ar însemna ca hidrogenul să nu existe, iar stelele și galaxiile să nu fi evoluat niciodată, iar dacă aceasta s-ar fi întâmplat, ar fi fost în mod foarte diferit de felul cum au făcut-o.

Dilatarea Universului, atât de aproape de limita dintre colaps și expansiune eternă, pe care omul nu a putut să o măsoare, s-a produs exact cu viteza necesară pentru a permite formarea galaxiilor și stelelor. De fapt un univers ca al nostru, cu galaxii și stele, este destul de improbabil. Dacă se consideră constantele și legile care ar fi putut rezulta, șansele împotriva unui univers, care a produs viață ca a noastră, sunt imense. Să considerăm șansele ca după ce agităm piesele unui ceas aflate într-un recipient, acestea să se aranjeze la locul lor, astfel încât să obținem din nou același ceas care să funcționeze.

Întregul univers este format din protoni și neutroni și nu conține antiprotoni și antineutroni. Un asemenea dezechilibru între particule și antiparticule este o condiție “a priori” pentru existența noastră, pentru că dacă sistemul ar fi compus dintr-un amestec de particule și antiparticule, în părți egale, acestea s-ar anihila unele pe altele și ar rămâne numai radiația.

Fiecare atom are o sarcină electrică nulă, din cauza că sarcina pozitivă a fiecărui proton este echilibrată exact de sarcina negativă a unui electron. Acest echilibru exact dintre sarcina unui electron și sarcina unui proton este o altă coincidență remarcabilă prin exactitatea ei.

Dacă forțele nucleare, care controlează comportarea protonilor și neutronilor în nucleul unui atom, ar fi ceva mai puternice decât sunt în realitate, în comparație cu forțele electrice, atunci biprotonul (un nucleu atomic format din doi protoni) ar fi stabil. Fierul, carbonul, oxigenul și celelalte elemente sunt produsele sintezei stelare ale nucleelor, proces sensibil la câteva accidente aparente ale fizicii. Universul pare a fi astfel creat încât în el să se petreacă lucruri greu de priceput.

Universul este uimitor de fin reglat pentru a produce creaturi vii, unele chiar cu conștiința și inteligența, ca oamenii.

Universul s-a dilatat după “Big-Bang” tocmai cu viteza necesară care să permită galaxiilor, stelelor și planetelor să se formeze. O cale de a înțelege extraordinara coincidență cosmică este de a arunca din nou o privire la varietatea elementelor chimice din univers. Toate acestea, mulțumită exploziilor și colapsului repetat al supernovelor care au produs 92 de elemente din numai 52. Cel mai stabil element din punct de vedere energetic este fierul și, dacă universul s-ar fi răcit lent, atunci majoritatea protonilor și neutronilor ar fi fost blocați în nucleele atomilor fierului. Nu ar fi existat loc pentru viață. Dacă Universul s-ar fi dilatat mai repede, norii s-ar fi împrăștiat, s-ar fi subțiat și s-ar fi separat înainte ca gravitația să devină dominantă, chiar la scara locală, și să determine colapsul lor în galaxii și stele. Fără acel colaps, nici un element greu nu ar fi luat naștere în interiorul stelelor și, din nou, nu am exista aici pentru a ne minuna. Dacă Universul s-ar fi dilatat mai încet, s-ar fi oprit și ar fi repetat colapsul după primul milion de ani.

Conform descrierii matematice a spațiului și a timpului, făcută de Einstein, s-a constatat că, dacă Big-Bang-ul ar fi fost mai puternic sau mai slab cu o parte din 10 la puterea 60, universul nu ar mai fi avut condiții pentru dezvoltarea vieții, așa cum o cunoaștem noi.

Dacă neomogenitatea inițială după “Big-Bang” ar fi fost ceva mai mică de 10 la puterea 5, atunci universul ar fi și acum tot uniform, fără galaxii, fără stele și fără viață. Aceasta arată faptul că universul este destul de neomogen, dar nici prea neomogen, deoarece apariția vieții depinde de încă o coincidență cosmică, valoarea neomogenității.

Intensitatea “forțelor slabe” a fost aceea care a decis cât hidrogen să fie transformat în heliu după “Big-Bang”. Este necesar un reglaj fin și foarte precis pentru a evita scăparea într-o direcție sau alta. Dacă forțele ar fi fost ceva mai puternice, nu s-ar mai fi produs heliu; dacă ar fi fost ceva mai slabe, aproape toți barionii s-ar fi transformat în heliu.

O creștere de numai 20% a heliului în univers, ar fi accelerat durata de viață a corpurilor cerești în asemenea măsură, încât acum Soarele ar fi în convulsiile morții și, în consecință, Pământul ar fi mort demult, iar noi, oamenii, nu ne-am fi născut niciodată.

După câteva mii de ani de la Big-Bang temperaturile și energiile au continuat să scadă proporțional cu expansiunea universului. Când temperaturile au scăzut sub 3000°C, s-a produs un eveniment important: lumina s-a separat de materie și a ieșit din întunericul universului. [Geneza 1:2-4: “Pământul era fără formă și gol; și întuneric era peste fața adâncului și Spiritul lui Dumnezeu se mișca peste întinderea apelor. Și Dumnezeu a zis: “Să fie lumină!” Și a fost lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună; și Dumnezeu a despărțit lumina de întuneric”].

S-au făcut calcule privitoare la timpul necesar pentru ca, prin reacții chimice întâmplătoare, să se formeze o simplă bacterie unicelulară, mult mai simplă decât un organism complex multicelular, ca cel uman. Bazându-se calculele pe viteze de reacție optimist de mari, timpul calculat pentru formarea unei bacterii, nu numai că depășește 4,5 miliarde de ani, vârsta Pământului, ci chiar vârsta totală, de 13,7 miliarde de ani, a universului. Probabilitatea ca procesele întâmplătoare să producă viața, din baia primordială de chimicale, este chiar mai mică decât aceea că, după ce se bate omleta, gălbenușul și albușul să se separe sub forma inițială a oului!

ADN și ARN sunt baza materialului genetic al tuturor celulelor vii analizate până acum. Această echivalență între toate formele de viață este o dovadă puternică în sprijinul unei singure surse a tuturor formelor de viață. Nu este plauzibil ca această analogie să fi apărut din întâmplare. Există 20 de tipuri diferite de aminoacizi utilizați pentru formarea proteinelor. Probabilitatea ca, din întâmplare, să se dedubleze două lanțuri de proteine identice, fiecare cu 100 de aminoacizi, este o șansă din 20 la puterea 100. Pentru a obține condiția probabilă ca o singură proteină să se poată dezvolta din întâmplare, ar fi fost necesar să se execute 10 la puterea 130 încercări în fiecare secundă de la începutul timpului. Pentru a realiza aceste încercări simultane rezerva de hrană ar trebui să fie de 10 la puterea 90 grame de carbon. Dar, întreaga masă a Pământului (toate elementele combinate) este de numai 6 x 10 la puterea 27 (în grame). De fapt, 10 la puterea 90 depășește de multe miliarde de ori masa estimată a universului. Aceste diferențe arată clar că întâmplarea nu putea să fie forța motrice care să producă proteine asemănătoare la bacterii și la oameni.

Stelele aflate în primele stadii pierd foarte mari cantități de materie într-o singură erupție. Acest fenomen este cunoscut sub numele faza T-Tauri a unei stele. Probabil că Soarele nu a fost o excepție. Faza T-Tauri a Soarelui a produs un vânt solar atât de cumplit încât a împrăștiat, în întregime, toate gazele interplanetare în spațiul exterior. Atmosferele planetelor au fost și ele măturate. Totuși, aici respirăm un amestec care întreține viața, de 20% oxigen și 80% azot. Sursa oceanelor și atmosferei noastre sunt, în mare parte, gazele și vaporii eliberați în timpul erupțiilor vulcanice. Oxigenul a apărut mai târziu, prin fotosinteză. Deoarece faza T-Tauri a Soarelui a avut loc după aglomerarea materiei planetare, dar înainte de acumularea majoră de gaze în vulcani care a însoțit topirea pământului proaspăt format, apa și alte substanțe volatile reținute în pământ au fost protejate de acest vânt solar. Dacă topirea pământului ar fi avut loc înainte de faza T-Tauri a Soarelui, forța devastatoare a vântului ar fi aruncat apa și gazele din biosferă în spațiul exterior.

Distanța medie a Pământului față de Soare este de aproximativ 150 de milioane de kilometri. Variația anuală a distanței Pământului față de Soare este de aproape 4,5 milioane, ceea ce înseamnă numai 3% din distanța totală (suntem cu 3% mai aproape în ianuarie). Dacă distanța față de Soare ar fi fost cu numai zece milioane de kilometri mai mică, sau pe aproape, căldura solară ar împiedica apa să se condenseze. Nu ar exista apă, nici oceane. Intervalul de temperatură al apei lichide este între 0 și 100 de grade Celsius, dar acesta reprezintă mai puțin de 2% din intervalul de temperatură al sistemului nostru solar.

Radiația ultravioletă (UV) poate pătrunde numai câțiva milimetri în apă. Aceasta a dat vieții posibilitatea de a se dezvolta în ocean, înainte ca oxigenul să apară în atmosferă. Oxigenul produs de algele din apă a format ecranul de ozon inițial. Apoi, viața a putut să iasă din adăpostul protejat al apei și să populeze pământul.

Mişcarea masei de fier topit în nucleul pământului produce câmpul magnetic a cărui forță deviază o mare parte din radiația cosmică, potențial mortală, care ajunge în vecinătatea pământului. Dacă radiația cosmică nu ar fi deviată, pământul s-ar scălda într-un torent continuu de ionizări, devastatoare pentru viață.

Căldura din interiorul pământului produce o activitate vulcanică suficient de mare pentru a elibera apa necesară oceanelor, gazele necesare atmosferei, fierul topit necesar câmpului nostru magnetic, totuși insuficientă pentru ca apariția vulcanilor și a cutremurelor de pământ să fie continuă.

În contrast acut cu viteza scăzută de producere a energiei prin fermentația alimentelor, energia eliberată prin utilizarea alimentelor în procesul de metabolism este atât de mare încât hrana consumată este suficientă pentru a furniza energia necesară plantelor și animalelor multicelulare mari.

Fotosinteza își ia energia necesară din razele de lumină. Este atât de eficientă, încât produce cantități mari de materie organică ce furnizează o sursă regenerabilă de hrană pentru animale și om. Odată cu apariția fotosintezei, viața a trecut două bariere: a fost asigurată producția continuă de alimente și a fost furnizat oxigen pentru ca această hrană să fie utilizată eficient.

Este foarte greu de crezut că o structură complexă ca ochiul, care implică multe schimbări coordonate, a apărut din întâmplare și, mai ales, că aceasta s-a produs de mai multe ori. Însuși Darwin era năucit de acest lucru. “Când mă gândesc la ochi, mă înfior” a spus el.

Dacă se cer numai șase mutații pentru a realiza o modificare de adaptare, aceasta ar putea avea loc, datorită întâmplării, numai o dată la un miliard de ani, iar dacă ar fi implicate două duzini de gene, ar necesita 10 miliarde de ani, ceea ce e cu mult mai mult decât vârsta Pământului.

Coordonarea părților unei ființe vii nu se realizează la întâmplare, ci prin dezvoltare precis controlată. Nu trebuie să excludem posibilitatea existenței unor programe, chiar în dezvoltarea prin evoluție.

Osul are o structură precisă, cu adevărat unică, fiind compus din substanță vie și substanță minerală, întrepătrunse. Tăria oaselor provine din componente minerale: cristale de hidroxipatită, iar adaptabilitatea – din colagenul viu. Acestea două sunt aranjate după modele specifice, cu spații rezervate pentru celulele vii care fabrică osul și pentru vasele sangvine. Dacă unul din oasele mai mari este tăiat în două, se observă că el conține o substanță spongioasă formată din straturi încrucișate, care se aliniază de la sine în cel mai potrivit mod pentru a absorbi tensiunile la care este supus osul respectiv al ființei respective. Ca și rețeaua de grinzi care susține un pod, aceasta dă forță pentru un minimum de greutate. Mai mult, oasele mari conțin o cavitate căptușită cu un strat special care generează celulele necesare sângelui.

Celulele sângelui uman au o viață de numai 120 de zile, și cu toții depindem de măduvă, care le înlocuiește în flux.

Apoi, mai este și măiestria articulațiilor cu capsula lor cartilaginoasă și lubrifiantul lor remarcabil, lichidul sinovial. Este evident că crearea osului a necesitat nu una, ci o întreagă rafală de mutații, toate integrate unui singur scop, un lucru despre care nu se poate crede că se produce la întâmplare, chiar dacă nu ar fi fost nimic altceva.

În trecerea de la animalele amfibii la cele de uscat, acestea au avut nevoie să-și protejeze ochii de uscare prin curgerea lacrimilor și au avut nevoie de pleoape pentru a-i proteja de particulele de praf. La fel, nasul trebuie protejat prin furnizare de mucus. De asemenea, nu mai este nevoie de curiosul organ aflat pe partea laterală, numit cută laterală, care s-a transformat trecând printr-o uimitoare serie de etape. Ochiul și urechea sunt extraordinar de complexe, depășesc orice închipuire. Apoi, sunt schimbările care au dus de la înotătoarele peștilor la picioare. Darwin se plângea: “Unde sunt infinit de numeroasele verigi de tranziție care ar ilustra acțiunea selecției naturale?”.

Oul este un miracol, este neted, destul de rigid pentru a-și proteja interiorul, dar nu atât de tare ca puiul să nu poată să-l găurească și să iasă. Coaja este permeabilă pentru gaze, astfel ca puișorul să poată respira. Suspendat, în mijlocul oului, este gălbenușul susținut de fire. Coaja oului poate fi rotită de douăzeci de ori fără a deranja gălbenușul, deoarece firele îl înfășoară.

Ce lucru extraordinar este pana! Atât de ușoară și totuși atât de puternică. La microscop se vede că este mai deosebită. Pala este divizată în nenumărați tepi goi în interior, fiecare mărginit de “tepișori”. La o mărire puternică, se constată că fiecare dintre tepi este dotat cu cârlige. Acestea prind tepișorii din fața lor, astfel încât întreaga structură este legată într-o singură pală care opune rezistență aerului. De fapt, penele prezintă două modele. Penele inferioare, proiectate pentru a conserva căldura nu au cârlige. Paleontologii presupun că penele au evoluat din ordinul reptilelor. Acest lucru ar fi necesitat o imensă perioadă de timp și ar fi implicat o serie de structuri intermediare. Deocamdată, resturile fosile nu sprijină această ipoteză. În acest caz, faptul uimitor este că penele par a fi evoluat înaintea zborului și, deci, înainte de a oferi un avantaj pe baza căruia să poată acționa selecția naturală. Totuși, acesta nu este singurul caz în care produc asemenea anticipări.

Trebuie să-ți forțezi imaginația pentru a-ți reprezenta atât de multele modificări, atât de frumos potrivite, care apar din “întâmplare”, chiar ținând seama că au trecut 150 de milioane de ani de la ieșirea vieții din oceane și de la apariția primelor păsări. Fiecare modificare ar fi putut avea loc din întâmplare, în acest interval de timp; ceea ce este greu de crezut este acumularea de modificări integrată într-un singur model funcțional. Cea mai radicală și mai derutantă dintre aceste modificări este, probabil, termoreglarea, capacitatea multor viețuitoare de a-și regla automat temperatura corpului. Termoreglarea apare complet funcțională pe scena evoluției, pe neașteptate. O privire retrospectivă asupra dovezilor duce la constatarea că, în fiecare etapă majoră, lipsesc aproape complet fosile capabile să susțină pretenția că noile forme au apărut printr-o acumulare treptată a modificărilor mărunte. Ouăle au fost găsite pe deplin dezvoltate; tot așa și penele. Fosilele primelor păsări sunt extrem de rare. Mamiferele cu placentă apar simultan, divizate în 12 grupe. Unii specialiști consideră că numărul acestora este mai mare, de fapt, există aproape 26 de grupe de mamifere ale căror origini sunt complet obscure. În ceea ce-i privește pe pești, nu se cunoaște strămoșul lor direct. Originea insectelor este un mister total. Poziția plantelor care fac flori nu este mai bună. Absența formelor de tranziție este un fenomen aproape universal. Acest lucru este adevărat atât pentru nevertebrate și vertebrate, cât și pentru plante. Ramura care face legătura cu strămoșul comun nu este cunoscută nici măcar într-un singur caz. Rozătoarele apar brusc, gata dotate cu dinții rozători. Cât despre mamifere, pentru toate cele 32 de ordine ale mamiferelor, ruptura este atât de frapantă, iar golul atât de mare încât originea ordinului se bazează pe vagi ipoteze. Chiar și cele mai recente modificări evolutive sunt derutante. De exemplu, balenele și delfinii apar, în cazul fosilelor găsite, gata formate și diversificate.

Prin ce întâmplare imaginabilă ar fi putut trilobitul să fi acumulat în ochi singura substanță din univers – și anume calcitul – care are proprietățile optice necesare să-i impună singurul tip de suprafață curbă cu care ar realiza rezultatul dorit? Există nenumărate tipuri posibile de forme, dar nici una dintre ele nu oferă avantajul unic al corecției sferice. Acum, ca totul să fie acolo unde trebuie pentru a încununa această rezolvare evoluționistă, este faptul că indicii de refracție al calcitului și chitinei sunt exact cei necesari pentru a produce o lentilă aplanatică. Păsările de pradă, ca și șoimul sau vulturul, au o vedere ascuțită, de opt ori puterea de rezoluție a ochiului uman. Aceasta se realizează, în primul rând, printr-o concentrare intensă a receptorilor, cam un milion pe milimetrul pătrat și, firește, acești receptori sunt, în principal, conuri.

Pe măsură ce creierul se formează, apar două protuberanțe care iau forma de cupă și constituie retina. Ele secretă o substanță, numită inductor, care determină pielea de deasupra să formeze o lentilă. Dacă o cupă din ochi este transplantată în altă parte a corpului, ea determină acolo formarea unei lentile. Aceasta explică modul în care colaborează țesutul cerebral și pielea. Dar cum, oare, am putea explica faptul că evoluția a produs o substanță cu proprietăți atât de extraordinare? Modul său de acțiune rămâne un mister.

Originea urechii interne este total necunoscută… În contrast cu ochiul, unde celulele nediferențiate s-au specializat până la formele necesare, aici, structurile existente au fost profund modificate și chiar deplasate în altă poziție, printr-o serie progresivă de modificări care seamănă mai curând cu perfecționarea unui plan, decât cu rezultatul unei serii de coincidențe fericite.

Este greu să înțelegi cum ar fi putut selecția naturală să hotărască în privința unor montaje atât de delicate ca dubla închizătoare a gurii la articulațiile aripilor de albină, butonul pentru apăsare la Nepas, care trebuie să fie perfecte ca să funcționeze cât de cât. Multe din aceste modificări au caracteristica “totul sau nimic”, ceea ce face foarte greu de înțeles cum ar fi putut fi produse prin selecție naturală. De-a lungul anilor, mulți biologi au considerat imposibil să creadă că adaptările minunat de exacte care se întâlnesc în lumea plantelor și animalelor ar putea să se datoreze numai “întâmplării” și au ajuns, adesea împotriva voinței lor, la concluzia că există un fel de plan sau finalitate a evoluției.

Peștii au, în majoritate, culori închise pe spate și deschise pe pântece, ceea ce îi ajută să se ascundă de prădătorii de deasupra și de sub ei, adaptare clară prin ea însăși. Văzuți din părți, aspectul lor argintiu îi ascunde efectiv în apa care este plină de lumină refractată de undele de la suprafață. Aceasta se datorează capacității lor de a secreta multe milioane de cristale de azot minuscule, care se depun în straturi pe pielea și solzii lor. Există un milion de asemenea oglinzi minuscule pe centimetrul pătrat. Numai ele reflectă aproape 24% din lumina incidentă, dar se poate atinge un procent mult mai mare, de aproape 75%, dacă acestea sunt aranjate în straturi, alternând cu citoplasma, cu condiția ca straturile să fie separate prin distanțe strict egale cu un sfert din lungimea de undă a radiației incidente. În cazul luminii verzi, aceasta înseamnă a șaptea milioana parte dintr-un centimetru și aceasta este exact ceea ce a aranjat evoluția. Cum poate selecția naturală să realizeze o asemenea soluție de unică precizie?

Uneori, genetica a fost incapabilă să răspundă principalei întrebări: poate întâmplarea să explice apariția unei mutații necesare sau utile la momentul potrivit și să procedeze la fel în repetate rânduri? Aceasta era de așteptat. Dar nu a reușit nici să demonstreze mecanisme prin care, de exemplu, ciocănitoarea a reușit să dobândească o gheară inversă. Și mai puțin a fost în stare să explice procesele prin care s-a format un organ complicat ca urechea. Descoperirile anilor șaizeci și șaptezeci din sec. 20 au făcut dificilă explicarea chiar a celei mai simple modificări. Genomul s-a dovedit atât de complicat, se întâmplă în interiorul lui atâtea lucruri pe care nu le-am fi bănuit niciodată, încât, dacă reușim să înțelegem principiul de funcționare, genetica va fi ridicată pe o nouă treaptă și totul se va clarifica.

Faptul că secvențele de reacții coordonate (sunt efectiv mii în corpul omenesc!) ar fi apărut toate prin mutațiile întâmplătoare ale unor gene izolate, este improbabil în cel mai înalt grad. Este ca și cum ne-am aștepta ca celebrele maimuțe care au bătut la mașină, din întâmplare, piesele lui Shakespeare, să scrie și lucrările lui Dante, Racine și Confucius în succesiune rapidă. Probabilitatea ca praful purtat de vânt să reproducă “Serenada” lui Schubert, este mai puțin infinitezimală decât posibilitatea unei erori de copiere la moleculele de ADN care duc la formarea ochiului.

Apariția ADN sau ARN din întâmplare este improbabilă în cel mai înalt grad. Probabilitatea împotriva acestui fapt este de 10 la puterea 301, adică este practic imposibil.

Pământul este inundat de un vast spectru de vibrații, cele mai multe emanate de Soare, de la unde radio cu lungimi de ordinul kilometrilor și până la radiații gamma ale căror lungimi de undă sunt de 10000 de miliarde de ori mai mici. În acest spectru există o singură “fereastră” îngustă destinată vibrațiilor vizibile pentru om și pe care le numim lumină – acelea ale căror lungimi de undă sunt cuprinse între 380 și 1100 milimicroni. Absorbția atmosferei șterge aproape tot restul. Apoi, printr-o întâmplare fericită ființele vii și-au dezvoltat pigmenți care intră în rezonanță cu lungimile de undă cuprinse chiar în această bandă și acest lucru este valabil atât în privința vederii, cât și a energiei. Este greu de acceptat ideea că întâmplarea sau, mai curând un lung șir de întâmplări, au construit un asemenea mecanism extrem de elaborat care depinde de substanțe mult mai complexe decât materiile prime pe care le transformă. Dacă nu a fost o necesitate interioară, o dispoziție primară încorporată prin construcție de a consolida un asemenea model, nu se poate crede că ar fi putut apărea ceva atât de complicat și care să vădească o gândire atât de personală.

După un milion de ani de la apariția vieții, se produce, indiferent prin ce mijloace, o a doua mare discontinuitate: apariția unui tip de celulă mult mai mare și mai sofisticată decât tipul simplu de sac format din molecule care se divid. Și această perfecționare a implicat readaptări rapide ale unui gen care pare să se afle în afara sferei de acțiune a întâmplării. În cursul dezvoltării reproducerii sexuale, contrastul din procariot și eucariot a fost numit “cea mai mare discontinuitate evoluționistă întâlnită în lumea de azi”. Modul în care a fost realizat acest progres rămâne unul dintre cele mai importante mistere ale biologiei.

Newton credea că sistemul solar pare prea elaborat pentru a fi fost produs numai prin acțiunea unor forțe haotice. Acest extrem de frumos sistem format din soare, planete și comete, putea să apară numai datorită planului și conducerii unei/unor Ființe inteligente și puternice. Lumea naturală nu este numai un amestec oarecare de entități și forțe, ci un plan matematic unificat, extraordinar de ingenios.

Gradul înalt de improbabilitate ca viața să se fi format prin mișcare moleculară întâmplătoare a fost comparat cu un vârtej care, trecând printr-o fabrică de avioane, împrăștie componentele și formează un Boeing 747 în stare de funcționare. Este ușor să se estimeze șansele împotriva asamblării ADN printr-o permutare întâmplătoare a moleculelor. Sunt aproape 1 urmat de 40000 de zerouri împotriva față de 1 pentru. Aceasta revine la același lucru cu a arunca o monedă și a obține capul cam de 130.000 de ori la rând.

Fiecare combinație de aminoacizi creează o suprafață care are o formă caracteristică, iar numărul de combinații posibile este inimaginabil. Dacă se consideră numai un singur aminoacid din cei douăzeci, se pot forma mai mult de 2,4 miliarde de miliarde de combinații, fiecare dând naștere unei molecule de formă puțin diferită. Totuși, moleculele proteinelor reale sunt formate din mai mult de douăzeci de aminoacizi. Numărul fiecărui tip prezent variază de la câțiva la câteva duzini. Numărul combinațiilor posibile ale aminoacizilor într-o moleculă de hemoglobină (care transportă oxigenul de la plămâni spre toate celulele corpului) este 10 la puterea 640. Aceasta înseamnă 1 urmat de 640 de zerouri. Și numai una din aceste combinații va funcționa perfect (totul din “întâmplare”?).

În cazul ființei umane, există probabil 50.000 de enzime care controlează 50.000 de reacții chimice. Moleculele acizilor nucleici care conțin informațiile ce duc la formarea acestor enzime sunt formate din 6 miliarde de nucleotide. Dacă nucleotidele ar fi reprezentate prin litere “în ordinea corectă”, ar rezulta un miliard de cuvinte sau, aproximativ, echivalentul a 360 de cărți, fiecare de mărimea unui volum din “Encyclopedia Britannica”.

Mintea omului care nu primește nici un ajutor șovăie când încearcă să studieze ceva complicat așa cum este ea. Să presupunem că am înțeles totul despre modul de funcționare al creierului, dar nu am putea să vizualizăm procesele care se petrec acolo. Numai pentru a număra conexiunile din cortex, câte una pe secundă, ne-ar trebui 32 de milioane de ani. Deși complex, creierul uman nu are rival în privința eficienței. Un om fabricat electronic, cu o putere de calcul echivalentă, ar trebui să aibă înălțimea unei clădiri cu o sută de etaje și să cuprindă o suprafață de mărimea Franței.

Universul trebuie să aibă reglaj fin pentru a putea avea destui nucleoni, dar trebuie să existe și un număr determinat de electroni. Dacă numărul electronilor nu ar fi egal cu numărul protonilor, cu o precizie de 1 parte din 10 la puterea 37 sau mai bună, forțele electromagnetice din univers ar fi depășit atât de mult forța gravitațională, încât galaxiile, stelele și planetele nu s-ar fi format niciodată. O parte din 10 la puterea 37 constituie un echilibru atât de incredibil, încât este greu de conceput.

Este uimitor cât de exactă trebuie să fie viteza de expansiune a universului, pentru ca viața să existe. Nu poate varia cu mai mult de o parte din 10 la puterea 55 față de viteza existentă. Dacă forța electromagnetică ar crește cu numai o parte din 10 la puterea 40 în raport cu gravitația, atunci s-ar forma numai stele mici. Dacă, însă, ar scădea cu numai o parte din 10 la puterea 40, atunci s-ar forma numai stele mari. Dar, pentru ca viața să fie posibilă în univers, trebuie să existe atât stele mari cât și mici. Stelele mari trebuie să existe din cauza că numai în cuptoarele lor termonucleare se produc majoritatea elementelor necesare vieții. Stelele mici, ca Soarele, trebuie să existe pentru că numai stelele mici ard destul de mult pentru a menține viața pe o planetă.

O stea mai masivă decât Soarele ar arde prea repede și prea intermitent pentru ca viața de pe planetă să poată fi menținută. Dar steaua nu poate fi nici mai puțin masivă. Cu cât masa stelei este mai mică, cu atât planeta trebuie să fie mai apropiată de stea pentru a menține o temperatură convenabilă pentru chimia vieții. Acest lucru dă naștere unei probleme, din cauza că interacțiunea, sub forma de maree, dintre o stea și planeta ei crește dramatic pe măsură ce distanța care le separă se micșorează. Dacă planeta ar fi numai foarte puțin mai aproape, s-ar produce o interacțiune tip maree atât de înspăimântătoare, încât perioada de rotație a planetei s-ar lungi repede de la ore la luni. De pildă, aceasta a fost soarta planetelor Mercur și Venus.

Luminozitatea soarelui a crescut cu 35% de când viața a apărut pentru prima dată pe pământ. O asemenea schimbare este mai mult decât suficientă pentru a extermina viața. Totuși, viața a rezistat pe pământ, din cauza că mărirea luminozității solare a fost exact compensată, în fiecare etapă, de o scădere a eficienței efectului de seră, din atmosfera pământului. Această scădere a eficienței efectului de seră a dus la introducerea atentă tocmai a speciilor potrivite de viață, în număr potrivit, chiar la momentul potrivit. Cel mai neînsemnat accident evoluționist ar fi produs fie îngheț rapid, fie o fierbere rapidă.

Perioada de rotație a unei planete purtătoare de viață nu poate fi schimbată cu mai mult de câteva procente. Dacă timpul de rotație este prea lung, diferența de temperatură dintre zi și noapte va fi prea mare. Pe de altă parte, dacă planeta se rotește prea repede, viteza vântului ar atinge niveluri catastrofale. O zi liniștită pe Jupiter (perioada de rotație de 10 ore), de exemplu, generează vânturi cu viteze de mii de kilometri pe oră. Jupiter este de două ori și jumătate mai masiv decât toate celelalte planete la un loc. Din cauza masei lui uriașe, deci și a gravitației uriașe, și a poziției sale între pământ și norii de comete care înconjură sistemul solar, Jupiter fie atrage cometele (prin gravitație) până când acestea se ciocnesc de el, așa cum s-a întâmplat în iulie 1994 sau, mai adesea, le deviază (tot prin gravitație) în afara sistemului solar. Dacă nu ar fi existat Jupiter, noi nu am fi în apropiere pentru a studia originea sistemului solar.

Se pare că Pământul (și alte planete din Univers) sunt numai un teren de antrenament pe care s-au făcut experiențe complexe. Dacă nu acesta este cazul, ne jenăm să întrebăm: după un travaliu gigantic de 13,7 miliarde de ani, cu ce s-au ales Genialii Mari Arhitecți până la urmă?…