Jiddu Krișhnamurti – O Minte Religioasă și Adevărul Fără Timp
Ascultați articolul sub formă de podcast:
Omul religios este cel care, prin auto-cunoaștere, începe să descopere condiționările sale și începe să le rupă, să le distrugă prin această cunoaștere de sine; dar distrugerea acestora nu este o chestiune de timp. Societatea nu se schimbă prin exemple. Societatea se poate reforma, i se pot aduce anumite modificări prin revoluție politică sau economică, dar numai omul religios poate creea o transformare fundamentală în societate; omul religios nu este cel care se înfometează ca exemplu pentru a impresiona societatea.
Omul religios nu este deloc preocupat de societate, deoarece societatea se bazează pe acaparare, invidie, lăcomie, ambiție, frică. Simpla reformare a modelului de societate, modificând doar suprafața, aduce doar o formă mult mai respectabilă de ambiție. Deci omul religios este total în afara societății, deoarece el nu este ambițios, nu are nici o invidie, nu mai are nici o urmă de dogmă, de ritual sau credință; și acesta este singurul om care poate transforma fundamental societatea, nu reformatorul.
Omul care își propune să fie un exemplu, pur și simplu dă naștere conflictului, întărește frica și aduce diferite forme de tiranie. Este foarte ciudat cum noi ne închinăm la idoli, de exemplu. Noi nu dorim ceea ce este pur, adevărat, în sine; dorim interpreți, exemple, maeștri, guru, ca suport pentru a atinge ceva – ceea ce este un total nonsens și este folosit pentru a exploata oamenii.
Dacă fiecare dintre noi ar putea gândi în mod clar încă de la început, sau să ne reeducăm pe noi înșine spre a gândi clar, atunci toate aceste exemple, maeștri, guru, sisteme, ar fi absolut inutile, ceea ce oricum sunt. Omul cu adevărat religios nu este cel care practică ceea ce numin religie, el nu are dogme sau credințe, nu face anumite ritualuri și nu urmărește cunoașterea ca o formă de satisfacție.
Omul cu adevărat religios este complet liber față de societate, el nu are nici o responsabilitate față de societate, el poate stabili o relație cu societatea, dar societatea nu are nici o relație cu el. Societatea este organizată religios, structurată economic și social, un întreg mediu în care am fost integrați; și societatea nu îl ajută pe om să-l găsească pe Dumnezeu, adevărul acesta contează prea puțin indiferent ce nume i-ai da – și nu individul care îl caută pe Dumnezeu a creeat această societate?
Asta este, individul trebuie să se desprindă de societatea existentă, de cultura sau civilizația sa. Desigur, prin această rupere totală, el descoperă ce este Adevărul și Adevărul este cel care creează noua societate, noua cultură. O minte religioasă este liberă de orice autoritate.
Și este extrem de dificil să fii liber de autoritate, nu doar autoritatea impusă de alții; dar deasemenea de autoritatea experienței adunate, care este trecut, care este tradiția. Și mintea religioasă nu are credințe, nu are dogme; se mișcă de la o realitate la alta și prin urmare, mintea religioasă este mintea științifică. Dar mintea științifică nu este mintea religioasă. Mintea religioasă cuprinde mintea științifică, dar mintea care este instruită în cunoașterea științifică nu este o minte religioasă.
O minte religioasă este interesată de totalitate și nu de o funcție particulară; de totalitatea existenței umane. Mintea interesată de o anumită funcție este specializată. Aceasta funcționează în specializare, ca om de știință, medic, muzician, artist, scriitor. Ea este specializată, redusă, care creează separare, diviziune, nu doar în interior dar și în exterior. Omul de știință este considerat probabil ca cel mai important om cerut de societate, așa cum este medicul. Deci, funcția devine foarte importantă; și ea aduce un statut, statutul fiind prestigiu.
Deci, atunci când există o specializare, există contradicții și o îngustare, o restrângere; așa funcționează mintea. O minte meditativă este tăcută. Nu tăcerea pe care mintea o poate concepe, nu este liniștea somnului; este tăcerea în care gândirea – cu toate imaginile, cuvintele și percepțiile – a încetat în totalitate. Această minte meditativă este mintea religioasă, religiozitate care nu este atinsă prin biserică, în temple sau prin incantații. Mintea religioasă este o explozie de iubire. Este iubirea care nu cunoaște nici o separare. Aceasta nu este pentru unul sau mai mulți, ci mai degrabă starea în care orice separare încetează. Ca frumusețe ea nu poate fi descrisă în cuvinte. În această tăcere doar mintea meditativă acționează.
“Ce este o minte religioasă?” – e nevoie de o revoluție radicală. Revoluția este sinonimă cu religia, adică o revoluție în conștiință, pentru ca mintea să fie capabilă să vadă ceea ce este adevărat, realitatea – aceasta este calea religiei. Cred că adevărata minte religioasă nu există; poate exista cineva care descoperă această minte pentru sine, o minte care a trecut dincolo de a descoperi ce este Adevărul. Aceasta este adevărata minte religioasă.
Vreau să aflu prin negare – ce este mintea religioasă? – consider că prin negație se poate afla ce este adevărat. Deci, ne vom întreba ce este mintea religioasă – prin negare. Desigur, pentru a găsi realitatea, pentru a-l descoperi pe Dumnezeu, mintea trebuie să fie singură, într-o stare neînfricată în care nu există moarte; pentru mintea care este singură, nu există moarte. Este într-adevăr extraordinar. Dacă veți pătrunde acolo veți descoperi singuri că nu există moarte.
Această minte știe că distrugerea este distrugere în creație, astfel încât pentru mintea religioasă nu există timp; doar mintea religioasă poate fi într-o stare de creație. În această creație este frumusețea și mintea religioasă are această frumusețe care este diferită de frumusețea naturii, a munților minunați, o frumusețe diferită, plină de iubire – nu poți separa frumusețea de iubire – și cu pasiune, nu poți merge mai departe fără pasiune.
Frumusețea poate exista doar când există pasiune. Mintea religioasă fiind în această stare, are o calitate unică de concentrare. Deci, mintea religioasă nu există, ea este în afara tuturor eforturilor umane, deoarece mintea religioasă poate primi ceea ce este nemăsurabil pentru creier. Acest lucru este extraordinar. A trăi în această stare este adevărata minte religioasă.
Întrebare: Ce este religia?
Krishnamurti: Dorești un răspuns de la mine sau vrei să descoperi singur? Cauți un răspuns de la cineva, oricât de minunat sau oricât de stupid ar fi? Sau tu chiar încerci cu adevărat să afli ce este religia? Pentru a afla cu adevărat ce este religia, trebuie să dați deoparte tot ceea ce vă stă în cale.
Dacă aveți mai multe ferestre colorate sau murdare și doriți să vedeți clar lumina soarelui, trebuie să curățați sau să deschideți ferestrele sau să ieșiți afară. În mod similar pentru a afla ce este adevărata religie, mai întâi trebuie să vedeți ceea ce nu este și să le dați deoparte. Apoi puteți afla, deoarece atunci există percepția directă.
Deci, haideți să vedem ce nu este religia. A face pujă, efectuarea unui ritual – este religie?
Puteți repeta din nou și din nou un anumit ritual, o anumită mantră, în fața unui anumit altar sau idol. Vă poate da un sentiment de plăcere, un sentiment de satisfacție; dar este această religie? Purtând un fir “sacru”, numindu-te hindus, buddhist sau creștin, acceptarea unei tradiții, credințe sau dogme – au toate acestea a face ceva cu religia? Evident că nu.
Religia trebuie să fie ceva ce poate fi găsit numai atunci când mintea a înțeles să lase toate acestea deoparte. Religia, în adevăratul sens al cuvântului, nu aduce separare, nu? Dar ce se întâmplă dacă sunteți musulman și eu sunt creștin, sau atunci când eu cred în ceva și tu nu?
Credințele noastre ne separă, prin urmare, credințele noastre nu au nimic de-a face cu religia. Putem crede sau nu în Dumnezeu, are o semnificație foarte mică, deoarece credința sau necredința noastră este determinată de condiționările noastre, așa este?
Societatea din jurul nostru, cultura în care ne-am născut, își pun amprentele pe orice minte; temerile și superstițiile pe care noi le numim religie, nu au nimic de-a face cu religia. Faptul că ei cred într-un fel și eu în altul, depinde în mare măsură de locul în care ne-am născut, în Anglia, India în Rusia sau America.
Deci, credința nu este religie, este doar rezultatul condiționărilor noastre. Apoi, mai există căutarea mântuirii personale. Vreau să fiu sigur: vreau să ajung în Nirvana, sau în rai; trebuie să-mi asigur un loc alături de Iisus, alături de Buddha, sau de-a dreapta Tatălui.
Credința ta nu-mi asigură deplina satisfacție, confortul total, așa că trebuie să am propria mea credință. Și aceasta este religia? Desigur, mintea trebuie să fie liberă de toate aceste lucruri pentru a descoperi ce este adevărata religie. Și religia este doar o chestiune de a face bine, servirea sau ajutorarea altora? Său este ceva mai mult?
Ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să fii generos. Dar ăsta e totul?
Religia nu este ceva mult mai mare, mult mai pur, mult mai amplu, mai expansiv decât orice este conceput de minte? Deci pentru a descoperi ce este adevărata religie, trebuie să vă fiți interesați și să vă întrebați despre toate acestea; și să fiți neînfricați. Este ca și cum ați ieși dintr-o casă întunecoasă în lumina soarelui. Atunci nu veți mai întreba ce este adevărata religie; veți ști. Vă veți confrunta și experimenta direct Adevărul.
Krishnamurti: Efectiv, ce este cu adevărat religia?
În primul rând pentru a afla ce este religia, trebuie să înlăturăm ceea ce nu este. Atunci ceea ce rămâne, aceasta este. Este ca și cum am observa ce este iubirea. Iubirea nu este ură, iubirea nu este gelozie, nu este ambiție, nu este violență.
Când negăm tot ceea ce nu este, rămâne ceea ce este, aceasta este compasiunea. În același mod, dacă negăm tot ceea ce nu este religia, atunci aflăm ce este adevărata religie; ce este o minte cu adevărat religioasă.
Credința nu este religie, și autoritatea pe care bisericile și religiile organizate o presupun, nu este religie. Nu este acolo unde există un sentiment de supunere, de conformitate, de acceptare, de abordare ierarhică a vieții. Diviziunea dintre protestant, catolic, hindus, musulman, nu este religie.
Când am negat toate acestea, ceea ce înseamnă că nu mai sunt hindus, nu mai sunt catolic, nemai ăpârtinând niciunei perspective sectare, atunci mintea noastră se întreabă și caută – ce este adevărata religie?
Fii liber de ritualurile lor, de maeștrii lor, de mântuitorul lor, toate acestea nu sunt religie. Când mintea se eliberează în mod inteligent de tot ceea ce a văzut că nu este religia, atunci se poate întreba – ce este religia?
Religia nu este ceea ce gândesc eu, dar religia este sentimentul de înțelegere a totalității existenței, în care nu există nici o separare între mine și tine. Atunci există calitatea bunătății, care este virtute, virtutea reală, nu falsa virtute a societății, însă în virtutea reală pot merge dincolo de minte, pentru a afla, atunci prin meditație, prin tăcere profundă, prin liniște, dacă există așa ceva în realitate.
Prin urmare, mintea religioasă este mintea care este în mod constant conștientă, sensibilă, atentă, care a trecut dincolo de sine, într-o dimensiune unde nu există deloc timpul. Religia organizată în credințe și dogme, nu este deloc religie. Religia este ceva cu totul diferit de simpla acceptare a credințelor și practicarea unui ritual. Religia cu siguranță, este procesul de eliberare a minții de invidie, de lăcomie, de ambiție, astfel încât auto-centrarea activității “eu”-lui nu mai există, și numai o astfel de minte este capabilă de a urmări în totală liniște mișcarea realității.
Iată de ce este important să existe o revoluție religioasă – care este singura revoluție – deoarece doar revoluțiile economice și politice vor eșua inevitabil. Revoluția religioasă de care vorbesc nu are nimic de-a face cu nici o religie existentă, organizată.
Dimpotrivă, a realiza această revoluție religioasă presupune a fi liber de toate organizațiile, de orice dogmă și credință, doar atunci mintea este capabilă să se confrunte cu realitatea, cu Adevărul. Dar din păcate majoritatea dintre noi nu acordă timp pentru acest lucru, suntem prea ocupați cu viețile noastre zilnice, cu câștigarea existenței, cu lucrurile lumești. Suntem prea ocupați cu multiplele nenorociri ale lumii, și apoi spunem: “Ce pot face eu, individual?
Dacă observați, veți vedea că doar individul iluminat, este capabil de a realiza ceva, nu mulțimea, nu colectivul; și individul luminat este singurul care are o cunoaștere interioară de sine, a activității propriei minți, derularea propriilor gânduri.
A fi cu adevărat conștient, nu doar de funcționarea superficială a minții, ci și a subconștientului este începutul autocunoașterii; și fără cunoașterea de sine există autoamăgire, iluzie și prin urmare nu poți cunoaște ce este Adevărul. Cunoașterea de sine este începutul înțelepciunii. Această autocunoaștere nu poate fi obținută din cărți, dar o poți găsi pentru tine însuți prin observarea relației tale zilnice cu soția sau soțul, cu copiii tăi, cu șeful tău, cu șoferul de autobuz. Prin conștientizarea de sine în relația ta cu un altul, vei descoperi funcționarea propriei tale minți, și această înțelegere de sine este începutul eliberării din condiționări.
Dacă conștientizezi profund, vei descoperi că mintea devine foarte liniștită, cu adevărat tăcută. Această liniște nu este liniștea unei minți care este disciplinată, organizată, controlată, însă în liniștea care vine prin înțelegerea relației, mintea încetează a mai fi un centru de auto-interes. O astfel de minte este capabilă de a urmări ceea ce se află dincolo de ea.
Întrebare: Ați realizat Adevărul. Ne puteți spune ce este Dumnezeu?
Krishnamurti: Cum știi tu că am realizat Adevărul?
Pentru a ști că eu am înțeles și realizat aceasta, tu deasemenea trebuie să fi înțeles și realizat. Nu este doar o afirmație inteligentă. Pentru a cunoaște ceva, trebuie să fii acel ceva. Trebuie ca tu însuți să fi avut acea experiență și prin urmare, a spune că eu am realizat Adevărul, aparent este lipsit de sens.
Ce contează dacă am realizat sau nu am realizat Adevărul? Adevărul este diferit de ceea ce vă spun eu? Chiar dacă aș fi cea mai perfectă ființă umană, dacă ceea ce spun eu nu este Adevărul de ce m-ați asculta, chiar și pe mine?
Desigur, realizarea mea nu are nimic de-a face cu ceea ce spun și omul care venerează sau se închină unui alt om deoarece crede că celălalt a realizat Adevărul este de fapt o venerare și închinare unei autorități, și prin urmare el nu poate descoperi Adevărul.
Pentru a înțelege ceea ce s-a realizat, și pentru a realiza tu însuți aceasta, cel care deja a realizat nu este deloc important, așa este? Știu că întreaga tradiție spune: “Ține-te de un om care a realizat Adevărul.” Cum poți tu să știi că el l-a realizat? Tot ce poți face este să stai alături de el, ceea ce este extrem de greu în zilele noastre.
Există foarte puțini oameni corecți și buni în adevăratul înțeles al cuvântului, oameni care nu caută ceva, care nu urmăresc ceva – oameni sinceri, dezinteresați. Cei care caută sau urmăresc ceva sunt niște exploatatori și, prin urmare, este foarte greu pentru cineva să găsească un îndrumător care să ofere o prietenie bazată pe iubire.
Noi îi idealizăm pe cei care au realizat Adevărul și sperăm că ne vor da și nouă ceva – atitudine care dă naștere unei relații false. Cum poate omul care a realizat Adevărul să comunice ceva, dacă nu o face cu iubire?
Aceasta este dificultatea noastră. În toate discuțiile pe care le avem, nu ne iubim cu adevărat unii pe alții; suntem suspicioși, bănuitori. Dorești ceva de la mine: cunoaștere, înțelegere, realizarea sau prezența mea; toate acestea sunt dovezi că nu iubești.
Dorești ceva și prin urmare ești gata de a folosi orice mijloc pentru a-ți atinge scopul. Dacă ne iubim cu adevărat unii pe alții, atunci comunicarea va fi imediată. Atunci nu are importanță dacă tu ai realizat și eu nu, iar pe mine nu mă interesează dacă-mi ești superior sau inferior. Deoarece inimile noastre s-au ofilit, Dumnezeu a devenit un lucru extrem de important. Dorești să-l cunoști pe Dumnezeu deoarece cântecul din inima ta a dispărut, nu-i așa? Și atunci îl urmezi pe cântăreț și îl întrebi dacă te poate învăța să cânți și tu. Te poate învăța tehnica, dar tehnica nu te va duce la creație. Nu poți fi muzician doar știind să cânți. Poți cunoaște toți pașii de dans, dar dacă în inima ta nu există creativitate, vei funcționa ca un automat. Nu poți iubi dacă scopul tău este doar de a obține un rezultat. Nu există un ideal, deoarece idealul vizează obținerea unui rezultat.
Frumusețea nu este un rezultat, este realitatea care există acum și nu mâine. Dacă ai inima plină de iubire, vei înțelege necunoscutul, vei înțelege ce este Dumnezeu și nu va fi nevoie ca cineva să ți-l explice. Aceasta este frumusețea iubirii. Esența ei este eternitatea. Deoarece nu știm ce este iubirea, dorim ca altcineva sau Dumnezeu să ne-o dea. Cât de diferită ar fi această lume dacă am iubi cu adevărat! Am fi cu adevărat niște oameni fericiți. Nu ar trebui să ne căutăm fericirea în lucruri, în familie, în idealuri. Ar trebui doar să fim fericiți, iar lucrurile, oamenii și idealurile nu ne-ar mai stăpâni viața; sunt lucruri secundare.
Pentru că nu iubim, pentru că nu suntem fericiți, investim în lucruri, crezând că ele ne vor aduce fericirea; iar unul din lucrurile în care investim este Dumnezeu. Dorești să-ți spun ce este Adevărul? Poate fi explicat în cuvinte indescriptibilul? Poți măsura ceea ce nu poate fi măsurat? Poți prinde vântul în pumnul tău? Și dacă o faci, ceea ce ai prins este oare vântul? Dacă măsori ceea ce nu poate fi măsurat, este oare aceasta realitatea? Dacă o formulezi, sau o traduci într-un anumit fel, este aceasta realitatea?
Desigur că nu, deoarece în momentul în care descrii ceva ce nu poate fi descris, încetează de a mai fi real. În momentul în care exprimi necunoscutul prin cunoscut, el încetează de a mai fi cunoscut. Și totuși, acesta-i lucrul după care tânjim. Tot timpul dorim să știm, deoarece atunci vom fi în stare să continuăm, atunci vom fi în stare, credem noi, să dobândim fericirea ultimă, veșnicia. Dorim să știm deoarece nu suntem fericiți, deoarece ne luptăm din greu, deoarece suntem epuizați, decăzuți. Și în loc să înțelegem faptul, foarte simplu, că suntem decăzuți, mărginiți, obosiți, haotici, dorim să parcurgem drumul de la cunoscut la necunoscut fără a ne da seama că și acesta, la rândul lui, va deveni cunoscut; și că, în felul acesta, nu vom putea niciodată afla realitatea.
Prin urmare, în loc să întrebi cine a realizat și ce a realizat, sau ce este Dumnezeu, de ce nu-ți îndrepți întreaga atenție, vigilență și luciditate către ceea ce este? Atunci vei întâlni necunoscutul sau, mai bine zis, el va veni la tine. Dacă înțelegi ce este cunoscutul, vei avea experiența acelei extraordinare tăceri care nu este impusă, nici comandată, acel vid creator în care numai realitatea poate pătrunde.
Realitatea nu se poate revela cuiva care se află în devenire – cu alte cuvinte în luptă; ea se poate revela numai aceluia care pur și simplu este, care înțelege ceea ce este. Atunci vei vedea că realitatea nu se află departe, că necunoscutul nu este cine știe unde; el se află în ceea ce este. Așa cum răspunsul la o problemă se află în însăși problema respectivă, tot așa realitatea se află în ceea ce este; dacă putem înțelege acest lucru, atunci vom putea cunoaște Adevărul.
Este foarte greu să fii conștient de obtuzitate, de lăcomie, de reavoință, de ambiție și așa mai departe. Însuși faptul de a fi conștient de ceea ce este înseamnă Adevărul. Adevărul este cel care eliberează și nu străduința de a fi liber. Realitatea nu este departe, noi suntem cei care o plasăm departe, pentru că încercăm să o folosim ca pe un mijloc de permanentizare a eu-lui. Ea este aici, acum, în clipa aceasta. Eternul, sau ceea ce este fără timp, există acum, iar “acum” nu poate fi înțeles de un om prins în plasa timpului.
Pentru a ne elibera gândirea de timp se impune o acțiune susținută, dar mintea este leneșă, este înceată și, în consecință, creează alte obstacole. Lucrul acesta este posibil numai printr-o meditație autentică; prin aceasta înțeleg o acțiune totală, nu o acțiune continuă. Iar acțiunea totală poate fi înțeleasă numai când mintea pătrunde în profunzimea procesului de continuitate care este memoria – nu memoria faptică, ci memoria psihologică. Atâta vreme cât funcționează această memorie, mintea nu poate înțelege ceea ce este. Numai printr-o receptivitate a întregii noastre ființe, nu numai a minții – în același timp pasivă și vigilență – vom putea înțelege importanța și semnificația unei soluții de continuitate, a unei încheieri.
Numai ea poate declanșa un proces de reînnoire, în vreme ce continuitatea duce la moarte și descompunere. Ideile nu pot aduce transformarea în lume. Ideile produc doar idei suplimentare în opoziție sau în concordanță, care creează inevitabil grupuri separate și aduc doar conflict și nefericire. Ideile nu pot transformă fundamental omul. Ele pot afecta viața lui superficială, pot modifica acțiunile și relațiile sale exterioare, dar ideile nu pot transforma radical ființa umană. Omul le acceptă sau li se opune și prin urmare, se izolează, se separă – ceea ce creează în continuare doar antagonism și confruntare. Doar starea de a fi poate aduce transformarea fundamentală.
Această stare de a fi nu este o idee sau o simplă formulă, în această stare întreaga gândire, toate ideile încetează. Mintea nu poate rezolva problemele noastre omenești. Mintea poate inventa teorii, sisteme, idei; poate introduce diferite modele de acțiune, poate organiza existența, poate inventa și formula. Ea nu poate rezolva problema umană, deoarece mintea în sine este problema și nu problema pe care ea o proiectează înafara ei. Mintea în sine a devenit problema, și invențiile sale complică și mai mult viața, aducând conflict și nefericire.
Substituirea unei idei cu o alta sau schimbarea ideilor nu transformă gânditorul. Deci gânditorul însuși a devenit problema. Gândirea se poate modifica, schimba; dar gânditorul rămâne înafara acestui proces. Gânditorul este gândirea. Ei nu sunt separați, sunt un fenomen comun și nu procese separate. Gânditorul, prin manipulare, prin modificare, schimbă gândirea în funcție de circumstanțe protejându-se pe sine prin această acțiune.
Imaginea rămâne; și doar cadrul este schimbat, însă imaginea este problema, și nu cadrul. Gândirea nu este problema ci gânditorul. Această acțiune de modificare, schimbare a gândirii sale, este o înșelăciune deșteaptă din partea gânditorului, care-l conduce la iluzie, spre nesfârșite neînțelegeri și conflict. Deci, doar atunci când gânditorul încetează a mai fi, și rămâne doar starea de a fi se poate produce transformarea radicală. Este important să înțelegem acest lucru – că ideile nu pot transforma omul; modificarea gândurilor nu poate aduce o revoluție radicală. Revoluția radicală există doar atunci când gânditorul ajunge la final. Când aveți momente creative, un sentiment de bucurie și frumusețe? Numai atunci când gânditorul este absent, atunci procesul de gândire ia sfârșit. Atunci, în intervalul dintre două gânduri, există bucuria creatoare și este singura care duce la transformare.
Cum să punem capăt gânditorului va fi următoarea noastră întrebare, și această întrebare este total eronată. Pentru că este încă gânditorul care pune această întrebare, astfel asigurându-și continuitatea. Numai atunci când gânditorul este conștient de activitățile sale – doar atunci gânditorul ajunge la capăt.
În momente de mare frumusețe sau în momente de mare tristețe, gânditorul este temporar anihilat și atunci există acel extraordinar sentiment de fericire infinită și extaz. Acesta este un moment creativ care aduce o revoluție de durată. Aceasta este starea de a fi, în care nu există gânditorul, care aduce reînnoirea.
În această tăcere, atunci când gânditorul este absent, se intră în realitatea de a fi.
Interlocutorul: Se poate o iubire adevărată fără un om iubitor? Poate un om, fără dragoste, iubi Adevărul? Ce este pe primul loc?
Krishnamurti: Iubirea este pe primul loc. Pentru a iubi Adevărul, trebuie să cunoști Adevărul. Pentru a cunoaște Adevărul trebuie să negi ceea ce nu este. Ceea ce este cunoscut nu este Adevărul. Ceea ce se știe este deja închis în timp și încetează să mai fie Adevăr.
Adevărul este o mișcare eternă și nu poate fi măsurată în cuvinte sau în timp. Nu poate fi ținut în palmă. Nu poți iubi ceva ce nu cunoști. Dar Adevărul nu poate fi găsit în cărți, în imagini, în temple. El poate fi găsit în acțiune, în viață. Căutarea intensă a necunoscutului este în sine iubire, și nu puteți căuta necunoscutul departe de relație. Nu puteți căuta realitatea, sau ceea ce este, separat, în izolare.
Ea vine doar în relație, doar atunci când există o relație corectă între oameni. Deci, iubirea omului este căutarea realității. Doar în relație încep să mă cunosc. Relația este oglinda în care mă descopăr pe mine însumi, nu sinele meu mai mare ci întregul proces, totalitatea sinelui meu.
Sinele superior și sinele inferior sunt încă în domeniul minții. Fără înțelegerea minții gânditorul nu poate trece dincolo de gândire pentru a fi deschis față de realitate. Deci, a mă înțelege pe mine însumi este începutul vieții.
Nu știu cum să te iubesc – tu în relație cu mine ajungi să exiști. Cum pot căuta realitatea și prin urmare dragostea adevărată? Eu nu pot exista fără tine. Eu nu pot fi separat. În relația noastră, dintre mine și tine, am început să mă cunosc, și înțelegerea mea de sine este începutul înțelepciunii.
Căutarea realității este iubirea în relație. Pentru a iubi, trebuie să te cunoști; trebuie să fii receptiv la toate stările tale de spirit, schimbările, și nu prins cu totul, captiv în propriile ambiții, preocupări și dorințe. Fără tine nu pot exista. Dacă eu nu înțeleg această relație, cum poate exista iubirea? Fără iubire, nu există căutare. Pentru a rosti Adevărul trebuie să iubești Adevărul, trebuie să cunoști Adevărul.
Cunoașteți Adevărul? Știți ce este realitatea? Știți ce este Dumnezeu? Să știi înseamnă a așeza în memorie. Ceea ce este cunoscut este în domeniul timpului, și așa nu mai este Adevăr. Cum poate o inimă uscată cunoaște Adevărul? Nu poate.
Adevărul nu este ceva îndepărtat. Este aproape, dar noi nu știm cum să-l căutăm. Pentru a fi liber, trebuie să înțelegi nu doar relațiile cu oamenii ci și cu natura, cu ideile. Trebuie să fii deschis comuniunii; nu trebuie să existe un proces de izolare, de reținere. Pentru a înțelege trebuie să existe iubire, și fără iubire nu poate exista înțelegerea. Deci nu omul sau Adevărul se află pe primul loc, ci iubirea.
Ea vine în ființă doar prin înțelegerea relației. Adevărul nu poate fi chemat. El trebuie să vină la tine. Căutarea Adevărului este negarea a ceea ce Adevărul nu este. Acesta vine în ființa ta atunci când ești complet deschis, când nu mai ai nici o barieră, atunci când mintea nu mai creează. Acesta vine în ființă atunci când mintea este liniștită. Această liniște nu este produsă prin constrângere, repetiție sau concentrare. Inducerea liniștii este căutarea unei recompense și Adevărul nu este o recompensă.
Când există căutarea unei recompense și evitarea durerii, nu există Adevăr.
Interlocutorul: Nu puteți construi o lume nouă în modul în care o faceți acum. Este evident că metoda prin care câțiva discipoli sunt laborios pregătiți nu va produce nici o schimbare pentru omenire. Fără îndoială, va lăsa urme precum Krishna, Hristos, Buddha, Mahomed și Gandhiji. Dar ei nu au schimbat lumea; și nici tu, dacă nu vei descoperi un mod cu totul nou de abordare a problemei.
Krishnamurti: Câțiva s-au eliberat de confuzie, conflict și durere, dar marea majoritate sunt prinși în plasa timpului și a suferinței. Oare este posibil pentru oricine să spargă această plasă și să fie liber?
Dacă ei nu au libertatea, atunci vălul distrugerii și haosul vor cuprinde întotdeauna viața. Cel care întreabă spune că învățătorii din trecut nu i-au dus pe majoritatea oamenilor în libertate. Din moment ce aceștia nu sunt liberi, valul distrugerii și valul vieții sunt mereu împreună.
Interlocutorul vrea să știe dacă există un mod cu totul nou de a aborda această problemă. Valul nefericirii este mai puternic decât vălul fericirii; și dacă fiecare nu se trezește, atunci valul distrugerii va fi mai puternic, și așa omul este condamnat la durere și luptă.
Aceasta este problema: este posibil ca fiecare să iasă din această plasă a conflictului și durerii, din această plasă a timpului? Puteți voi, care sunteți aici, să vă eliberați imediat de suferință, de durere?
Dacă puteți, veți fi capabili să îl ajutați pe altul să se transforme imediat. Dacă crezi că vei deveni liber de durere, atunci nu vei fi niciodată liber, devenind o parte a acestui val distrugător. Fiecare înțelege acum sau niciodată. Acum, este mereu în prezent, și în prezent nu există timp. Prezentul este deasemenea mâine. Amânarea din acum până mâine nu este prezent; este chemarea valului distrugerii.
Atâta timp cât gândești a deveni sau a fi ceva de mâine, atunci creezi procesul de conflict și durere. Confuzia există deoarece gândești în termenii devenirii. Poate această devenire lua sfârșit? Doar atunci poate exista o transformare radicală. Devenirea este un proces al timpului și – a fi – este liber de timp.
Când există un proces psihologic al timpului, trebuie să existe deasemenea vălul distrugerii și al nefericirii. Transformarea poate exista doar în a fi și nu în devenire. Doar prin sfârșit, există reînnoirea și nu prin continuitate. Deci poate fiecare dintre noi să înceteze a gândi procesul devenirii?
Eu spun că se poate face. Poți să o faci doar atunci când există un interes profund, atunci când procesul gândirii încetează în totalitate. Gânditorul este cel care se străduiește mereu să devină. El este creatorul timpului. Procesul devenirii ia sfârșit doar atunci când gânditorul încetează a mai exista. Doar atunci când veți oferi minții și inimii posibilitatea înțelegerii integrale, atunci Adevărul singur vine în ființa ta – singurul care te eliberează de durere. Numai atunci va exista o transformare radicală.
Puteți începe să mergeți pe malul unui râu din orice punct. Răul devenirii este distrugere și durere. Răul devenirii se oprește atunci când ați înțeles procesul timpului. Dar, pentru a înțelege, trebuie să vă eliberați inima și mintea.
Interlocutorul: Când te ascult, totul pare a fi clar și nou. Acasă reapar vechile și plictisitoarele neliniști. Ce este în neregulă cu mine?
Krishnamurti: Existența este provocare și reacție. Provocarea este mereu nouă și răspunsul întotdeauna vechi. M-ai întâlnit ieri, dar de ieri m-am schimbat; ai imaginea mea de ieri; deci “eu” sunt deja învechit. Tu mă întâlnești din nou. Ai doar imaginea mea de ieri. Deci, răspunsul tău la provocare este mereu condiționat.
În timp ce mă asculți, uiți temporar toate neliniștile, toate conflictele și durerile tale. Asculți în liniște, încercând să înțelegi. Dar, când vei pleca de aici, ești înapoi în vechiul tipar de viață sau de acțiune. Noul este întotdeauna absorbit în vechi – vechile obiceiuri, tradiții, amintiri și idei.
Deci, problema este cum să eliberăm gândirea de vechi, de ieri, astfel încât să trăim continuu în nou. De ce nu întâlnim iar noul în fiecare minut? De ce vechiul absoarbe noul și îl modifică? Oare nu pentru că gânditorul este întotdeauna vechi? Nu este gândirea ta întemeiată pe trecut? Atunci când aceasta întâlnește noul, trecutul întâlnește prezentul, “acum-ul”.
Experiența de ieri, memoria care este moartă, întâlnește noul care este viu. Deci, cum se poate auto-elibera mintea, ca și gânditor? Cum poate acumularea psihologică ajunge la capăt? Fără eliberarea de reziduule experienței, nu poate exista nici o reîntâlnire a noului. A elibera procesul de gândire, care este ieri, este dificil, pentru că credințele, tradiția și educația sunt un proces de imitare, edificarea unei acumulări a memoriei. Această memorie răspunde în mod constant. Acest răspuns îl numim gândire.
Deci gândirea nu poate întâlni noul. Gândirea este rezultatul experienței incomplete. Doar atunci când experiența este finalizată, fără a lăsa nici un semn – doar atunci gândirea ca răspuns al memoriei încetează.
Iubirea nu este memorie. Iubirea nu este un proces al gândirii. Este starea de a fi. Iubirea este veșnic nouă. Pentru a aduce o revoluție în gândire și sentiment, fiecare gând și sentiment trebuie considerat de la moment la moment. Orice reacție trebuie să fie pe deplin înțeleasă, nu analizată ocazional și apoi dată deoparte.
Libertatea față de acumularea memoriei există doar atunci când fiecare sentiment și gând este simțit și gândit complet, până la final. În acest final nu există reînnoire. Există un interval între acest final și apariția altui gând. În acest spațiu de tăcere se naște creativitatea. Dacă vei experimenta cu gândirea și sentimentele tale, vei descoperi caracterul practic al acestora în viața ta zilnică.
Vei descoperi pentru tine însuți acest interval creativ, care nu este nici teorie nici religie – este experiență directă. Dacă te agăți de experiență, aceasta încetează a mai fi nouă, eternă. Această creativitate este fericirea. Un om fericit nu este interesat dacă este bogat sau sărac, cărei caste sau țări îi aparține. El nu are lideri, nici temple și nici dumnezei ai făgăduinței sau ai fricii, așa că el trăiește în pace și nu provoacă dușmănie.
Tu nu ești creativ în sensul explicat deja de mine, ești anti-social la diferite nivele a conștiinței tale, astfel încât dai naștere la confuzie, conflicte și antagonism. Pentru a fi practic și eficient în relațiile tale, trebuie să fii fericit. Nu poate exista fericire dacă nu există sfârșit. Nu poate exista fericire în continuitate, în devenire. În acest sfârșit există o renaștere, o noutate, o bucurie, un extaz. În devenire există degradare, conflict și durere.
Interlocutorul: Niciodată nu-l menționezi pe Dumnezeu. El nu face parte din învățătura ta?
Krishnamurti: Tu vorbești foarte mult despre Dumnezeu, nu? Cărțile tale sunt pline cu el, ați construit biserici și temple pentru a face ceremonii, ritualuri. Această căutare a lui Dumnezeu indică superficialitate în căutare. Deși repeți cuvântul lui Dumnezeu, faptele tale nu sunt evlavioase, așa este?
Deși te închini lui Dumnezeu, metodele tale sunt fără Dumnezeu. Deși vorbiți despre Dumnezeu, îi exploatați pe alții; cu cât deveniți mai bogați, construiți mai multe temple. Deci, sunteți familiarizați cu cuvântul Dumnezeu. Dar cuvântul nu este Dumnezeu, cuvântul nu este ceva.
Pentru a găsi realitatea, întreaga verbalizare a minții trebuie să înceteze. Imaginea realității trebuie să înceteze a mai fi realizată. Pentru a exista realitatea, imaginea și templul trebuie să înceteze a mai exista. Pentru a se naște necunoscutul, mintea trebuie să dea deoparte conținutul său, ceea ce este cunoscut.
Pentru a-l urma pe Dumnezeu, trebuie să-l cunoști pe Dumnezeu. A ști ceea ce urmezi nu este cunoașterea lui Dumnezeu. Reacția care te îndeamnă să-l urmezi este născută din memorie, așa că ceea ce cauți este deja creat. Ceea ce este creeat nu este etern, este un produs al minții.
Dacă nu ar fi existat cărți, dacă nu ar fi fost guru-și, nici ritualuri și alte forme de evadare, tot ceea ce ai cunoaște ar fi durerea și o licărire de fericire ocazională. Atunci ai dori să descoperi cauza durerii și nu ai încerca să scapi, să evadezi prin iluzii fanteziste.
Puteți inventa zei și alte lucruri, dar dacă într-adevăr doriți să cunoașteți întregul proces al suferinței, atunci nu veți evada, nu veți fi dependenți, atunci vă veți confrunta cu ceea ce este. Numai atunci veți descoperi ce este realitatea. Un om aflat în suferință nu poate găsi realitatea.
Trebuie să te eliberezi de durere pentru a o găsi. Ceea ce este necunoscut, nu poate fi gândit. Tot ceea ce gândești este deja cunoscut. Poți gândi doar cunoscutul. Gândirea se mișcă doar de la cunoscut la cunoscut, de la ceva sigur spre altceva care este sigur, dar ceea ce este cunoscut, nu este Adevărul.
Deci când te gândești la Dumnezeu, te gândești la ceea ce este cunoscut, la ceea ce este în plasa timpului. Adevărul poate veni doar atunci când mintea încetează a creea, atunci când mintea este tăcută. Această tăcere nu este produsă prin constrângere, disciplină sau auto-iluzionare. Există liniște doar atunci când toate problemele au încetat, precum lacul care devine liniștit atunci când briza s-a oprit. Deci, mintea devine liniștită atunci când agitatorul, gânditorul, nu mai există.
Pentru ca acesta să ajungă la capăt, toate gândurile pe care acesta le produce trebuie duse la final. Este zadarnic să se ridice o barieră împotriva gândirii. Fiecare gând trebuie simțit și înțeles. Când mintea este tăcută, realitatea, indescriptibilul, se naște în ființă.
Nu-l poți invita. Pentru a-l invita, trebuie să-l cunoști, și ceea ce este cunoscut, nu este real. Mintea trebuie să fie simplă, neîmpovărată de idei și credințe. Pentru a intra în “a fi”, în realitate, n-o căuta, doar înțelege cauzele care agită mintea și inima. Atunci când creatorul problemelor încetează a mai fi, atunci există liniștea. În această liniște, vine adevărata binecuvântare.
Cartile lui Jiddu Krishnamurti se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
