Jonathan Black – Cel verde de dincolo de lumi
|
Getting your Trinity Audio player ready...
|
Când a ajuns la gurile fluviului Orinoco, în anul 1492, Cristofor Columb a crezut că a găsit unul dintre cele patru râuri care curg din Eden, Gihon. Iată ce scria el către cei de acasă: „Sunt semne puternice care sugerează că ne aflăm în apropierea unui Paradis pământesc, căci pe lângă că se potrivește, ca poziție matematică, cu părerile sfinților și învățaților teologi, toți ceilalți înțelepți sunt de acord că acest lucru e probabil.“
Impulsul de a descoperi totul despre lume, care a inspirat revoluția științifică, s-a aflat și la baza marilor călătorii de explorare geografică. Niciodată înainte lumea materială nu stârnise atâta curiozitate.
Speranțele de a găsi o Lume Nouă erau ferm legate de așteptarea unei noi Epoci de Aur, dar aurul găsit s-a dovedit a fi mult mai pământesc. Multe s-au spus despre conexiunile lui Columb cu templierii. Era căsătorit cu fiica unui fost Mare Maestru al Cavalerilor lui Cristos, un ordin portughez care se dezvoltase după ce templierii fuseseră obligați să intre în ilegalitate. Se consideră semnificativ faptul că vasele cu care naviga Columb aveau pânze imprimate cu crucea roșie distinctivă a templierilor. În realitate însă, Cavalerii lui Cristos nu întrețineau aceeași comunicare liberă cu lumea spiritelor ca aceea care îl determinase pe papă să adopte măsuri atât de radicale în privința templierilor. La fel ca în cazul altor ordine criptotempliere de mai târziu, precum Cavalerii de Malta, Roma adoptase mistica strălucitoare a templierilor originali și o folosea în scopuri proprii.
Columb îi scrisese reginei Isabella, exprimându-și speranța că va găsi un „butoi cu aur“ care să finanțeze recucerirea Ierusalimului, așa cum ea și soțul ei, Ferdinand, izbutiseră nu cu mult timp în urmă să recucerească Granada, readucând Spania sub umbrela Bisericii. Columb nu știa însă că acel aur avea să fie necesar pentru lupta împotriva unui dușman aflat mai aproape de casă și a cărui putere sporea cu rapiditate, un dușman ce avea mult mai multe drepturi să fie considerat moștenitorul spiritual al templierilor.
Linia frontului de luptă pentru controlul asupra lumii fusese deja trasată, nu doar geografic, ci și în lumea spirituală. Și avea să fie o bătălie pentru întregul spirit al omenirii.
Cervantes și Shakespeare au trăit în aceeași perioadă.
Don Quijote, cavalerul bătrânior ce se bătea cu morile de vânt, crezându-le niște uriași, și pentru care o țărăncuță vânjoasă, duhnind a usturoi, era o frumoasă fecioară aristocratică pe nume Dulcinea, desprinsă din basmele cavalerești, ar putea părea la prima vedere un personaj de comedie. Dar pe măsură ce intriga progresează, tonul se schimbă și cititorul simte lucrătura unei magii bizare.
La un anumit nivel, Don Quijote insistă asupra vechilor idealuri cavalerești ale Evului Mediu, pe cale de a se stinge. La un alt nivel, el trăiește o „a doua copilărie“, ce trimite la vremurile în care roadele imaginației păreau mult mai reale. Și adevărul este că, desigur, în filozofia ezoterică, roadele imaginației sunt mult mai reale. Pe baza unei atente analize textuale, unii exegeți spanioli au susținut că Don Quijote este de fapt un comentariu alegoric al Zohar-ului cabalistic (Cartea Splendorii).
La un moment dat, în urma unui truc al lui Meriin, Don Quijote și pragmaticul său scutier Sancho Panza încep să creadă că frumoasei Dulcinea i s-au făcut farmece și de aceea arată ca o țărăncuță vânjoasă; aparent, singura modalitate prin care ea își poate recăpăta aspectul minunat este ca Sancho Panza să accepte să primească 3300 de lovituri de bici. Vom reveni în scurt timp pentru a examina semnificația numărului 33.
În centrul romanului se află de fapt relatarea unei inițieri, ce marchează punctul în care comedia ușoară dispare și lasă în loc ceva mult mai ambiguu și mai tulburător. Este vorba despre straniul episod al coborârii lui Don Quijote în grota lui Montesinos.
Sancho Panza leagă de pieptarul stăpânului său o frânghie de o sută de stânjeni și îl lasă în jos prin intrarea în peșteră. Coborând, Don Quijote își croiește calea printre smochini, rugi de mure și mărăcinișuri, speriind ciori și corbi.
Ajuns în fundul grotei, nobilul cavaler nu se poate împiedica să nu cadă într-un somn foarte, foarte adânc, iar când se trezește, își dă seama că se află pe o minunată pajiște. Spre deosebire de un vis însă, de această dată poate gândi perfect rațional.
Și ajunge la un vast palat de cristal, unde este întâmpinat de un bătrân ciudat cu o glugă din satin verde, care se prezintă ca fiind Montesinos. Omul, neîndoielnic duhul palatului transparent, îi spune că era de multă vreme așteptat, apoi îl conduce pe trepte în jos, într-o încăpere în care îi arată un cavaler întins pe un catafalc de marmură. Cavalerul fusese vrăjit de Merlin, îi explică Montesinos, după care continuă: Merlin prevestise că el, Don Quijote, va rupe vraja și astfel va readuce la viață cavalerismul rătăcitor.
Don Quijote se întoarce la suprafață și îl întreabă pe Sancho Panza cât timp a lipsit. Când acesta îi răspunde „nu mai mult de o oră“, bătrânul cavaler nu crede, replicând că a petrecut de fapt trei zile sub pământ. Și adaugă că știe bine ce a văzut și ce a atins.
„Spui cele mai nebunești lucruri posibile“, replică Sancho.
Întregul roman este o broderie pe marginea magiei, a iluziilor și deziluziilor — și a unui nivel mai profund al magiei. Poate fi citit ca o serie de parabole în care semnificația nu este niciodată explicit declarată și nici limpede. Dar cel mai subtil nivel al lui se referă la rolul imaginației în formarea lumii. Don Quijote nu este doar un bufon, ci este un individ a cărui principală dorință este aceea de a căpăta răspuns la cele mai intime întrebări ale sale. Și i se arată faptul că realitatea materială constituie doar unul dintre numeroasele niveluri ale iluziei și că formarea acestora este rodul celor mai profunde eforturi ale imaginației noastre. Implicația: dacă putem localiza sursa secretă a închipuirilor noastre, izbutim să controlăm fluxul naturii. Până la finele romanului, Don Quijote va fi modificat subtil mediul în care trăiește.
Am văzut mai devreme că, atunci când suntem îndrăgostiți, alegem să percepem mai degrabă trăsăturile pozitive ale celui pe care îl iubim. Am văzut de asemenea cum bunăvoința noastră face ca aceste trăsături să se manifeste și să se accentueze. Dar și reversul medaliei este deopotrivă adevărat. Ceea ce disprețuim devine și mai de disprețuit.
O alegere similară ne stă înainte atunci când contemplăm universul în ansamblul său. Cervantes scria într-un moment-cheie în istorie, când oamenii nu mai știau fără umbră de îndoială că lumea este un loc spiritual, care are ca esență bunătatea și valoarea. Cervantes spune, de fapt, că, dacă asemenea lui Don Quijote, decidem din toată inima să credem în bunătatea intrinsecă a lumii, în ciuda capriciilor norocului și a tendinței sorții de a contrazice această credință spirituală și de a-i conferi un aer absurd și ridicol, atunci această hotărâre de a crede va contribui la transformarea lumii, inclusiv la nivel supranatural.
Don Quijote este necugetat în bunăvoința și generozitatea lui, pornind pe o cale extremă și plină de suferințe. A fost supranumit „Cristosul spaniol“, iar efectele epopeii sale asupra istoriei lumii au fost tot atât de ample cum ar fi fost dacă el ar fi existat cu adevărat.
Cervantes a murit pe 23 aprilie 1616, în aceeași zi cu Shakespeare.
Firavele urme pe care le-a lăsat William Shakespeare în arhive ne oferă puține date certe despre el. Știm că s-a născut în satul Stratford-upon-Avon în anul 1564, că a învățat la școala locală, a devenit ucenic de măcelar și a fost prins braconând. A plecat apoi la Londra, unde a devenit actor de roluri secundare într-o companie teatrală aflată anterior sub patronajul lui Francis Bacon; compania a pus în scenă numeroase piese de succes, ale căror versiuni publicate îi poartă numele. Când s-a stins, i-a lăsat soției prin testament al doilea pat dintre cele preferate ale sale.
Contemporanul lui, dramaturgul Ben Jonson, spunea disprețuitor despre Shakespeare că știa „ceva latină și mai puțină greacă“. Cum a fost posibil ca un asemenea om să creeze o operă ce debordează de întreaga erudiție a epocii sale?
Mulți dintre contemporanii lui au fost considerați adevărații autori ai pieselor sale, inclusiv seniorul lui, al șaptesprezecelea conte de Oxford, Christopher Marlowe (pe baza teoriei care susține că de fapt nu a fost asasinat în 1593, când au început să apară piesele lui Shakespeare), și mai târziu poetul John Donne. Un specialist american, Margaret Demorest, a descoperit o serie de ciudate conexiuni între Donne și Shakespeare: asemănarea dintre portretele lor, sonoritatea similară a pseudonimelor, „Johannes factotum“ pentru Shakespeare și „Johannes Factus“ pentru Donne, bizare idiosincrazii în ortografierea unor cuvinte — ambii scriau heruvin în loc de heruvim, de pildă — și faptul că primele lucrări publicate ale lui Donne au apărut după ce au încetat cele ale lui Shakespeare.
Dar cel mai popular candidat este, desigur, Francis Bacon.
Un veritabil copil-minune, Francis Bacon s-a născut într-o familie de curteni, în anul 1561. La vârsta de doisprezece ani, o pantomimă pe care o scrisese, Nașterea lui Meriin, a fost jucată în fața reginei Elizabeth I, care îl numea cu drag micul ei Lord Păstrător. Era un copil scund și slab, bolnăvicios, pe care colegii de școală îl porecliseră, printr-un joc de cuvinte pe seama numelui său, Hamlet, adică „slăninuță“. A fost educat la Oxford și când, în ciuda anterioarei bunăvoințe a suveranei, ambițiile politice i-au fost în mod repetat zădărnicite, a conceput un plan de a-și construi pentru sine un „imperiu al învățăturii“, cucerind toate ramurile cunoașterii. Geniul său intelectual era atât de strălucit, încât a devenit cunoscut ca „miracolul tuturor timpurilor“. A scris cărți ce au dominat viața intelectuală a epocii sale, printre acestea numărându-se Progresul învățăturii, Novum Organum, în care propunea o nouă abordare radicală a gândirii științifice, și Noua Atlantidă, o viziune a noii ordini mondiale. Inspirată în parte de Atlantida lui Platon, această din urmă lucrare avea să exercite o influență deosebită asupra grupărilor ezoterice moderne. Odată cu urcarea pe tron a lui Iacob I, Bacon și-a împlinit vechea ambiție și a devenit lord cancelar, al doilea om în stat. Una dintre responsabilitățile sale era acordarea titlurilor de proprietate asupra pământului în Lumea Nouă.
Geniul lui Bacon avea o asemenea amploare, încât părea a se răsfrânge asupra lumii întregi și, lăsând la o parte celelalte considerente, el pare a fi un candidat mai bun pentru „rolul“ de autor al pieselor lui Shakespeare decât Shakespeare însuși.
Bacon era membru al unei societăți secrete numite Ordinul Coifului. În Progresul învățăturii, scria despre o tradiție de transmitere a parabolelor în succesiune și, odată cu ele, a semnificațiilor ascunse ale „secretelor științelor“. Recunoștea că era fascinat de codurile secrete și de cifrurile numerice. În ediția din 1623 a Progresului învățăturii, detalia ceea ce el numea Cifrul Bilateral; ulterior, acesta avea să fie baza codului Morse.
Este interesant de remarcat că favoritul său era anticul cifru cabalist, conform căruia numele Bacon are valoarea numerică 33. Folosind același cifru, sintagma „Fra Rosi Crosse“ este codificată pe pagina de frontispiciu, cea de dedicație și pe alte pagini importante din Progresul învățăturii. Și tot cu acest cifru, aceeași sintagmă rozacruciană se regăsește în dedicația din The Shakespeare Folio, pe prima pagină a Furtunii și pe monumentul închinat lui Shakespeare în Stratford-upon-Avon. Pergamentul rulat de pe memorialul lui Shakespeare de la Westminster Abbey poartă și el sintagma respectivă, alături de numărul 33, despre care am văzut că este numărul lui Bacon.
Pentru a înțelege soluția oferită de istoria secretă la acest mister, trebuie să ne oprim întâi asupra operei la care ne referim.
Piesele lui Shakespeare jonglează cu stări de conștiință alterată, cu nebunia iubirii. Hamlet și Ofelia sunt urmași ai trubadurilor. Ei sunt bufonii înțelepți, la fel ca Feste în A douăsprezecea noapte. În Nebunul regelui Lear, bufonul care rostește adevărul atunci când nimeni nu are curajul s-o facă, nebunul trubadurilor atinge apoteoza.
Personajele Gargantua, Don Quijote și Sancho Panza marchează imaginația colectivă a omenirii și contribuie la formarea atitudinilor noastre în viață. Dar așa cum a arătat Harold Bloom, profesor de studii umaniste la Universitatea Yale și autor al cărții Shakespeare: Inventarea omului, nici un alt scriitor nu a imprimat în imaginația noastră atâtea arhetipuri precum Shakespeare: Falstaff, Hamlet, Ofelia, Lear, Prospero, Caliban, Fundulea, Othello, Iago, Malvolio, Macbeth și doamna lui, Romeo și Julieta.
De fapt, după Isus Cristos, nimeni nu a mai contribuit atât de mult la dezvoltarea percepției umane a unei vieți interioare. Dacă Isus a plantat sâmburele vieții interioare, Shakespeare i-a facilitat creșterea, a populat-o și ne-a oferit senzația pe care o avem astăzi cu toții, că în interiorul nostru se află un univers la fel de vast precum cel exterior.
Marii scriitori sunt arhitecții conștiinței noastre. La Rabelais, Cervantes și Shakespeare, și mai presus de orice în monologurile lui Hamlet, vedem de asemenea primele mlădițe ale actualului sentiment al punctelor de cotitură în viață, al deciziilor vitale pe care trebuie să le luăm. Înaintea marilor scriitori ai Renașterii, orice semn al acestor aspecte nu putea veni din altă parte decât din predicile religioase.
Există o latură întunecată a acestei noi bogății interioare, o latură pe care o percepem cel mai limpede în monologurile lui Hamlet. Noua capacitate de detașare care îi permite individului să se retragă din lumea simțurilor și să călătorească în propriul său univers interior este o sabie cu două tăișuri, ce aduce cu ea pericolul de a se simți înstrăinat de lumea exterioară. Hamlet cade pradă acestei stări de înstrăinare atunci când nu știe ce e mai bine, „a fi sau a nu fi“. S-a parcurs astfel un drum lung de la strigătul lui Ahile, care voia să trăiască în lumina Soarelui cu orice preț.
În calitatea sa de inițiat, Shakespeare a contribuit la făurirea unei noi forme de conștiință. Dar de unde știm că el a fost într-adevăr un inițiat?
În țările anglo-saxone cel puțin, Shakespeare a ajutat mai mult decât oricine altcineva la conturarea ideilor noastre cu privire la ființele provenite din lumile spirituale și la modul în care acestea pătrund uneori în lumea materială. Este suficient să ne gândim la Ariel, Caliban, Puck, Oberon și Titania. Mulți thespieni cred și astăzi că în Macbeth se regăsesc formule oculte periculoase, care îi conferă forța unei ceremonii magice. Prospero, din Furtuna, este arhetipul magului și are la bază persoana astrologului de curte al reginei Elizabeth I, dr. Dee. Un spirit i-a vorbit acestuia din urmă pe data de 24 martie 1583, dezvăluindu-i viitorul naturii și al rațiunii, spunând: „Noi Lumi se vor naște din acestea. Noi feluri de a fi; Oameni ciudați. “ Comparați aceste cuvinte cu „Ce mirare! Cât de frumoasă-i omenirea! O, bravă lume nouă, ce are astfel de oameni în ea. “
Când intrăm în Pădurea Verde din Visul unei nopți de vară — sau în alte comedii — pătrundem din nou în codrul antic prin care ne-am plimbat în capitolul 2, revenim la o formă de conștiință arhaică, în care natura întreagă este animată de spirite. În artă și literatură, vegetația încâlcită semnalează că pătrundem pe tărâmul dimensiunii ezoterice, eterice. Imagistica florală este, desigur, densă în opera lui Shakespeare. Criticii au remarcat adesea utilizarea trandafirului ca simbol ocult, rozacrucian, în Faerie Queene, scrisă de Edmund Spenser în 1589, dar niciun scriitor de limbă engleză nu a folosit simbolul rozei mai des — sau mai pregnant ocult — decât Shakespeare.
Există șapte trandafiri pe monumentul bardului din biserica Sfintei Treimi din Stratford-upon-Avon și, așa cum vom vedea în continuare, ei se constituie în simboluri rozacruciene ale chakrelor.
Una dintre distincțiile create de filozofia modernă, pozitivistă, se poate dovedi utilă. În conformitate cu pozitivismul logic, o aparentă afirmație nu afirmă de fapt nimic dacă nu există dovezi care s-o contrazică. Acest argument este utilizat uneori în încercarea de a contesta existența lui Dumnezeu. Dacă niciun șir imaginabil de evenimente nu va fi vreodată capabil să contrazică existența lui Dumnezeu – susțin pozitiviștii — atunci prin afirmația că Dumnezeu există nu afirmăm în realitate nimic.
Privită în această lumină, afirmația „personajul istoric Shakespeare a scris piesele care îi poartă numele“ nu afirmă de fapt nimic. Știm atât de puține despre omul cu acest nume, încât cunoștințele pe care le deținem nu ne ajută deloc să-i înțelegem opera. Shakespeare este o enigmă. La fel ca Isus Cristos, el a revoluționat conștiința umană, și totuși a lăsat urme aproape invizibile în documentele istorice ale epocii.
Pentru a desluși acest mister și a înțelege mai bine renașterea literară care s-a manifestat în Anglia acelor vremuri, trebuie să examinăm conținutul sufit — în cea mai mare parte trecut cu vederea — al pieselor lui Shakespeare. Așa cum am discutat anterior, sufismul a fost principala sursă a rozei considerate simbol mistic.
Intriga din Îmblânzirea scorpiei derivă din O mie și una de nopți. Titlul în arabă al acesteia din urmă, ALF LAYLA WA LAYLA, este o expresie codificată care înseamnă Mama Documentelor. Este o aluzie la tradiția conform căreia sub labele Sfinxului egiptean, sau într-o dimensiune paralelă cu a noastră, există ascunsă o bibliotecă secretă, o „Sală a documentelor“ sau o arhivă a înțelepciunii antice, din perioada anterioară Potopului. Titlul O mie și una de nopți are deci menirea de a ne spune că secretele evoluției umane sunt codificate în noi înșine.
Firul narativ din Îmblânzirea scorpiei provine din Cel care doarme și cel care veghează, o poveste în care Harun al Rașid îl cufundă pe un tânăr credul într-un somn adânc, îl îmbracă în veșminte regale și le spune servitorilor să-i trateze, când se va trezi, ca și cum el ar fi adevăratul calif.
Prin urmare, avem de-a face cu relatarea unei stări alterate de conștiință, atât povestea, cât și piesa conținând descrieri ale modului în care poate fi atinsă o stare superioară a conștiinței.
Intriga de suprafață din Îmblânzirea scorpiei îl are în centru pe Christopher Sly. În tradiția sufită, un om viclean este un inițiat sau un membru al unei confrerii secrete. În primele pagini, Christopher Sly este descris ca un cerșetor, un alt termen codificat din sufism: sufitul este definit ca „un cerșetor la porțile iubirii“.
În prima parte a piesei, Sly spune: „Sly-ii nu-s pungași. Uitați-vă în Cronici. Noi am venit aici cu Richard Cuceritorul. “ Aceasta este o referire la influența sufită pe care cruciații au adus-o cu ei din Orient. Sly este de asemenea înfățișat ca un bețivan. Așa cum am menționat anterior, beția este un simbol frecvent întâlnit în sufism pentru o stare de conștiință vizionară.
Apoi Sly este trezit de un domn — altfel spus, este instruit de maestrul său spiritual în privința trezirii la stări de conștiință superioare.
Povestea care urmează, în care Petruchio o îmblânzește pe „scorpia“ Katharina, este la un anumit nivel o alegorie a Dumnezeului care își „trezește“ ucenicul. Petruchio folosește metode viclene pentru a o domoli pe Katharina. Ea reprezintă ceea ce în terminologie budistă este numit uneori „mintea de maimuță“, acea parte a minții niciodată liniștită și tăcută, care turuie neîncetat și astfel ne distrage de la realitățile spirituale. Petruchio încearcă s-o învețe să renunțe la toate prejudecățile și la vechiul mod de a gândi. Katherina trebuie să învețe să gândească invers, neconvențional, cu susul în jos:
Eu o aștept aici (… )
Îi fac o curte nemaipomenită:
De-ncepe să mă-njure, îi voi spune
Că are glasul de privighetoare.
De s-o-ncrunta, îi spun că-i e privirea
Mai limpede ca roua, dimineața,
Când soarbe rouă.
De rămâne mută,
Și nu mai scoate-o vorbă, am să-i laud
Aleasa elocință fermecată…
Așa cum am văzut în capitolul 17, sufiții susțin că originea confreriei lor este mai veche decât Mahomed, unii afirmând că la baza ei s-ar afla profetul Ilie sau „Cel Verde“. Spiritul mistic al Celui Verde se resimte deopotrivă în O mie și una de nopți și în Îmblânzirea scorpiei.
Există o relatare referitoare la Cel Verde, care sugerează într-un fel aceste trăsături. Martorul acestei bizare serii de evenimente ședea pe malurile râului Oxus, când a văzut pe cineva căzând în apă. Un derviș a venit în fugă încercând să-i ajute pe cel care se îneca, dar a fost și el tras în valuri. Deodată, un bărbat într-o robă de un verde luminos, scânteietor, a apărut ca de nicăieri și s-a aruncat și el în râu. În acest moment, lucrurile au căpătat o turnură stranie. Când a reapărut la suprafață, omul în verde se transformase ca prin magie într-un buștean. Ceilalți doi au izbutit să se agațe de el și să plutească astfel până la mal, unde au ieșit din apă nevătămați.
Martorul a fost însă mai interesat de ceea ce s-a întâmplat după aceea cu bușteanul și l-a urmărit în vreme ce acesta plutea la vale, dus de curent. În cele din urmă, s-a izbit de mal și s-a oprit. Ascuns după un tufiș, martorul a văzut cu uluire cum s-a transformat la loc în omul cu robă verde, care a ieșit pe mal răvășit, dar cu hainele uscate într-o clipă.
Ieșind de după tufiș, cel care privise toată scena s-a simțit îndemnat să se arunce la pământ în fața misteriosului personaj. „Tu trebuie să fii Cel Verde, învățătorul Sfinților! Binecuvântează-mă, ca să fiu vrednic. “ Și i-a fost teamă să-i atingă roba, fiindcă era suficient de aproape acum ca să vadă că era confecționată dintr-un foc verde. „Ai văzut prea multe“, a replicat Cel Verde. „Trebuie să înțelegi că eu sunt din altă lume. Fără știrea lor, îi apăr pe cei care au o misiune de îndeplinit. “
Omul și-a ridicat ochii de la pământ, dar Cel Verde dispăruse deja, lăsând în urmă doar foșnetul vântului.
Un contemporan al lui Shakespeare, mai tânăr decât el, Robert Burton, scria în Anatomia melancoliei că „frăția aceea înțeleaptă și atoateștiutoare a Rozacrucii își numește conducătorul Ilie Aretifex, maestrul adept al lui Teofrast. “ Burton îl descrie apoi ca „reînnoitor al tuturor artelor și științelor, reformator al lumii și acum trădător (sublinierea autorului).
Am văzut deja că în tradiția ezoterică se consideră că Ilie s-a reîncarnat în Ioan Botezătorul. Întoarcerea sa fusese profețită nu doar în ultimele cuvinte ale Vechiului Testament, ci și de profetul-inițiat Joachim, care a influențat profund viziunea rozacrucienilor despre istorie. Joachim spusese că Ilie va veni pentru a pregăti calea pentru cea de-a treia eră. Oare societățile secrete din secolele al XVI-lea și al XVII-lea credeau că el s-a reîncarnat în vremea lor și că îi proteja și îi îndruma pe cei care aveau vreo misiune?
În capitolul 13 am trecut în revistă câteva povești deconcertante despre Ilie și Elisei, succesorul lui. A venit acum vremea să remarcăm că, în cadrul istoriei secrete, aceste fragmente din Vechiul Testament nu descriu două persoane diferite. De fapt, Ilie este o ființă atât de evoluată, încât nu numai că se poate încarna, descarna și reîncarna după dorință, ci poate de asemenea să desprindă fragmente din spiritul său, pe care le distribuie apoi altor persoane.
Așa cum păsările dintr-un stol se mișcă la unison, mânate de același gând, în mod similar mai mulți indivizi pot fi animați simultan de același spirit. Pândind în întuneric de dincolo de suprafața strălucitoare a Angliei elisabetane, vorbind prin intelectul unora precum Marlowe, Shakespeare, Bacon, Donne și Cervantes, putem recunoaște chipul aspru al Celui Verde, maestru spiritual al sufiților și arhitectul epocii moderne.
Vom analiza scopul misiunii lui Ilie în cuprinsul ultimului capitol, dar deocamdată să ne amintim rolul pe care Arabia l-a jucat atât în dezvoltarea literaturii, cât și a științelor. La curtea lui Harun al Rașid și, mai târziu, în rândul populațiilor arabe, știința a înregistrat progrese ample, îndeosebi în domeniul matematicii, al fizicii și al astronomiei. Există o profundă conexiune mistică între popoarele arabe și cel englez, deoarece Francis Bacon — personalitatea cel mai strâns asociată cu Shakespeare în literatura ocultă — a fost animat de extraordinarul spirit arab al cercetării științifice. Și, așa cum ne indică istoria filozofiei științelor, Bacon a fost cel care a inspirat marea revoluție științifică prin intermediul căreia a fost modelată lumea modernă.
La fel ca universul interior, în mod similar a fost deschis și iluminat cosmosul material. În vreme ce Shakespeare a conturat o lume diferită de cea anterioară, cu personajele ei tipice, o lume de indivizi pe deplin realizați, fremătând de pasiuni și animați de idei, Bacon a revelat o lume caracterizată de diversitate, o lume a elementelor bine definite, de o varietate infinită.
Aceste lumi paralele au devenit una imaginea în oglindă a celeilalte. Universul interior și cel exterior, care înainte fuseseră contopite într-un tot indistinct, deveniseră acum net separate.
Lumea lui Shakespeare este lumea valorilor umane, în care orice s-ar întâmpla, în joc se află fericirea și viața omenească. Lumea lui Bacon este una din care valorile umane au fost eliminate.
Experiența omenească este acel element paradoxal, misterios și impredictibil pe care Shakespeare l-a dramatizat în opera lui. Bacon a învățat omenirea să privească obiectele fizice, care constituie conținutul experienței, și să remarce legile predictibile cărora ele li se supun. De asemenea, a conceput noi modalități de raționament cu privire la conținutul experienței. Sfatul lui era acela de a renunța la cât mai multe idei preconcepute și de a acumula un volum cât mai mare de date, încercând să nu le încadrăm forțat în anumite tipare, ci să așteptăm cu răbdare conturarea unor noi tipare, mai profunde și mai ample. De aceea istoria filozofiei științelor îl supranumește Părintele metodei inductive.
Pe scurt, Bacon a înțeles că, dacă putem observa obiectele cu o cât mai mare obiectivitate, se vor contura tipare mult diferite de cele ce structurează experiența subiectivă. Iar această înțelegere a schimbat fața planetei.
Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
Susține misiunea noastră! Donează și contribuie la un viitor mai conștient și plin de lumină.
