Articole

Jonathan Black – Epoca Rozacruciana

IMG_20151221_154813

Se ştiu foarte puţine despre Meister Eckhart, un mistic german din secolul al XIII-lea, dar aşa cum contemporanul său, Dante, este considerat precursorul Renaşterii, Eckhart poate fi privit ca declanşatorul mai amplei, dar mai lentei mişcări a Reformei. De asemenea, se poate spune că el este totodată sursa unei noi forme de conştiinţă, care avea să-i confere Europei Nordice o poziţie dominantă în lume.

Născut în apropiere de oraşul Gotha din Germania, în anul 1260, a devenit călugăr dominican, apoi stareţ şi în cele din urmă i-a succedat lui Toma d’Aquino la catedra de teologie din Paris. Al său Opus Tripartitum, de aceeaşi anvergură cu Summa Theologica, nu a fost niciodată finalizat. Eckhart a murit în vreme ce era judecat, acuzat fiind de erezie.

De la el ne-au parvenit câteva predici, unele dintre ele fiind transcrise de locuitorii din Strasbourg, care nu mai auziseră niciodată asemenea idei:

Mă rog lui Dumnezeu să mă scape de Dumnezeu.

Dacă eu însumi n-aş fi, nici Dumnezeu n-ar fi.

Dacă eu n-aş fi, Dumnezeu nu ar fi Dumnezeu.

Dumnezeu este înlăuntru, noi suntem în afară.

Ochiul prin care îl văd pe Dumnezeu şi ochiul prin care Dumnezeu mă vede pe mine este acelaşi ochi.

El este El fiindcă El nu este El. Acest lucru nu poate fi înţeles de omul de afară, ci numai de cel dinlăuntru.

Găseşte acea unică dorinţă ascunsă în spatele tuturor dorinţelor.

Dumnezeu este acasă. Noi suntem cei care am plecat la plimbare.

Prin nimic devin ceea ce sunt.

Doar mâna care şterge poate scrie adevărul.

Toate aceste idei au o rezonanţă modernă. Ba poate că aţi fi surprinşi să le auziţi rostite chiar şi astăzi de preotul dumneavoastră.

La fel ca un maestru Zen, Meister Eckhart încearcă să ne smulgă din modul nostru rigid de gândire, uneori cu ceea ce pare la prima vedere un nonsens. De asemenea, propune un stil oriental de meditaţie care implică atât detaşarea fermă de lumea materială, cât şi golirea minţii de gânduri. Atunci când toate puterile, susţine el, au fost retrase din funcţiile lor corporale, când omul s-a rupt de simţurile sale, atunci „el uită de sine şi de alte lucruri“.

La fel ca „golul“ budist, această uitare este un neant conţinând infinite posibilităţi, fiind deci un teren al renaşterii şi al creativităţii. Totodată, este un loc dificil şi periculos. Eckhart nu arăta calea către consolarea pentru o viaţă dură, reprimată, ori către recompensele întârziate, ci drumul spre o ciudată dimensiune, în care fiecare intră pe propriul său risc, „pustiul Dumnezeirii, în care nimeni nu este acasă. “

Eckhart nu era un om şcolit, aşa cum erau consideraţi teologii vremii, susţinători ai dogmelor. La fel ca Mahomed şi Dante, el avusese o experienţă directă, personală, a lumii spirituale. Dar ideile pe care le derivase din ea erau departe de ceea ce ar fi fost de aşteptat:

„Când ţi-e teamă de moarte şi o refuzi, vei vedea demonii smulgându-ţi viaţa. Dacă îţi vei fi găsit liniştea, vei înţelege că demonii sunt de fapt îngeri, eliberându-te de pe Pământ. Singura care ne mistuie este partea la care nu vrem să renunţăm, amintirile, lucrurile de care ne-am ataşat. “

Eckhart este uneori considerat unul dintre „cei doisprezece Maeştri sublimi din Paris“ — o sintagmă care ne aminteşte de tradiţiile antice ale maeştrilor şi adepţilor neştiuţi, marea Confrerie Albă sau Loja, Cei treizeci şi şase de drepţi din tradiţia cabalistă, Frăţia Acoperişului Lumii, Cercul Interior al Adepţilor sau Cei Nouă Necunoscuţi. In conformitate cu tradiţiile străvechi, cunoaşterea privind modalitatea de a experimenta lumea spiritelor este transmisă prin intermediul unui lanţ iniţiatic, de la maestru la elev. In Orient, acest mod de transmitere este numit uneori satsong. El nu se rezumă la transmiterea informaţiei prin cuvinte, ci este un fel de proces magic, care are loc de la o minte la alta. Platon se referă la ceva similar atunci când vorbeşte despre mimesis. In Alegoria grotei, el îşi invită elevul să creeze o imagine care va acţiona asupra minţii lui într-un mod ce-i depăşeşte pe cel strict raţional.

Un iniţiat mi-a spus la un moment dat că, atunci când era tânăr şi locuia la New York, maestrul său s-a întins spre el, a desenat un cerc pe masă şi l-a întrebat ce vede acolo. „Blatul unei mese“, a răspuns el. „Foarte bine, a replicat maestrul. Ochii unui tânăr trebuie să privească spre exterior. “ Apoi, fară a mai spune vreun cuvânt, s-a aplecat în faţă şi, cu degetul întins, l-a atins pe frunte, între ochi. Intr-o clipă, lumea a pierit în jurul lui şi prietenul meu a fost năucit de o viziune a ceea ce i s-a părut a fi o zeiţă albă şi rece a Lunii, ţinând în mână un craniu şi un rozariu; avea şase feţe, fiecare cu câte trei ochi. Zeiţa dansa, iar prietenul meu a pierdut noţiunea timpului. După o vreme, viziunea a pălit şi s-a micşorat, până când a devenit un punct şi în final a dispărut. Totuşi, prietenul meu ştia că ea continuă să trăiască undeva în el, aidoma unei seminţe arzând, şi că va trăi astfel pentru veşnicie. Maestrul l-a întrebat: „Ai văzut-o? “

M-a cuprins entuziasmul când am auzit această relatare, fiindcă mi-am dat seama că m-am aflat foarte aproape de acel lanţ mistic al transmiterii.

Experienţa spirituală directă despre care vorbea cu atâta convingere Meister Eckhart în predicile sale era una pe care religia organizată nu mai părea capabilă s-o ofere. Biserica lăsa impresia că aderă strict la litera moartă a legii, atât în privinţa teologiei, cât şi a ritualului religios.

Astfel, în acest climat de nemulţumire şi agitaţie spirituală, s-au constituit acele societăţi secrete obscure despre care aminteam. Se spunea că mireni aflaţi în căutarea experienţelor spirituale — „stele rătăcitoare“, cum erau uneori numiţi — se întruneau în taină: Fraţii şi Surorile Spiritului Liber, Fraţii şi Surorile Vieţii în Comun, Familia Iubirii şi Prietenii lui Dumnezeu. In toate mediile sociale din Germania, Ţările de Jos şi Elveţia, chiar şi printre cei mai săraci, circulau zvonuri despre oameni abordaţi de necunoscuţi misterioşi, care îi duc la întâlniri secrete sau chiar în călătorii în alte dimensiuni, stranii.

Una dintre cele mai interesante idei asociate cu societăţile secrete este aceea că nu pot fi niciodată identificate. Ele operează o formă de supraveghere ocultă, dar benevolentă. La timpul potrivit, când omul este pregătit, un membru al unei societăţi secrete va veni şi se va oferi să-i fie maestru sau îndrumător spiritual.

Acelaşi iniţiat mi-a povestit cum, la o întrunire a unor membri de vârf ai lumii academice interesaţi de domeniul ezoterismului — el însuşi fiind istoric de artă — marele învăţător din rândul lor nu era unul dintre doctorii sau profesorii reuniţi, ci femeia de serviciu cu găleată şi mop, din ultimul rând al sălii. Asemenea relatări au, poate, un aer apocrif, dar au totodată o rezonanţă universală. Maestrul spiritual al celui mai de seamă reprezentant al ezoterismului din secolul XX, Rudolf Steiner, era un cioplitor în lemn şi culegător de plante.

Teozoful Karl von Eckartshausen scria: „Aceşti înţelepţi al căror număr este mic sunt copii ai luminii. Rolul lor este acela de a face bine omenirii atât cât le stă în puteri şi de a se adăpa cu înţelepciune de la izvorul veşnic al adevărului. Unii trăiesc în Europa, alţii în Africa, dar îi leagă între ei armonia din suflet şi, astfel, sunt cu toţii una. Sunt uniţi chiar dacă se află la mii de kilometri depărtare unii de ceilalţi. Se înţeleg reciproc, deşi vorbesc limbi diferite, fiindcă limbajul înţelepţilor este percepţia spirituală. Nici un om rău nu poate trăi printre ei, fiindcă ar fi imediat recunoscut.

Mulţi descriu astăzi fără reţineri întâlnirile cu mistici indieni precum Mama Meera, care se concretizează cu experienţe mistice hotărâtoare. Pe de altă parte, ne ferim în general să atribuim puteri supranaturale unor creştini. Insă nu este nevoie să căutăm prea departe în vieţile marilor mistici ai creştinismului pentru a găsi dovezi ale forţelor paranormale. Citindu-l pe von Eckartshausen am putea bănui că a fost influenţat de ideile referitoare la asceţii hinduşi. Chiar dacă ar fi adevărat, acest lucru nu ar trebui să ne împiedice să recunoaştem faptul că marii mistici creştini şi adepţii hinduşi au multe în comun.

Misticul Johannes Tauler, spre exemplu, a fost elevul lui Meister Eckhart. Acesta din urmă nu pare a fi fost maestrul lui spiritual în sensul în care am folosit până acum sintagma. Tauler predica în anul 1339, când a fost abordat de un mirean misterios din Oberland, care i-a spus că învăţăturilor lui le lipseşte adevărata spiritualitate. Tauler a renunţat la viaţa pe care o ducea şi l-a urmat pe acest necunoscut, despre care unele tradiţii rozacruciene bănuiesc că ar fi fost o reîncarnare a lui Zarathustra.

Tauler a dispărut vreme de doi ani. Când s-a întors, a încercat să predice din nou, dar n-a reuşit decât să plângă. La a doua încercare a fost inspirat şi se spunea că Sfântul Duh cânta la el ca la o alăută. Iată ce declara Tauler însuşi despre iniţierea sa: „Rugă­ciunea mea a primit răspuns. Dumnezeu mi l-a trimis pe cel îndelung aşteptat, pentru a mă învăţa o înţelepciune de care oamenii şcoliţi nu au habar. “

Misticismul lui Taules este misticismul vieţii de zi cu zi. Când un om sărac l-a întrebat dacă ar trebui să se oprească din lucru pentru a se duce la biserică, misticul i-a răspuns: „Unul ştie să toarcă, altul face încălţări, iar acestea sunt daruri ale Sfântului Duh. “ La Tauler putem recunoaşte sinceritatea şi probitatea practică a naţiunii germane. Martin Luther avea să spună despre el: „Nicăieri, nici în latină, nici în germană, n-am găsit învăţături atât de pline de conţinut şi de forţă şi nici unele care să fie într-un acord mai puternic cu evangheliile. “

Desigur că nu toţi iniţiaţii sunt mistici, după cum nu sunt nici toţi cei care comunică în mod autentic cu lumile spirituale. Anumiţi indivizi de excepţie, precum Melhisedec, au fost avataruri, adică întrupări ale unor fiinţe spirituale superioare capabile să trăiască într-o continuă comunicare cu lumea spiritelor. Alţii, ca Isaia, au fost iniţiaţi în încarnările anterioare, iar puterile dobândite astfel li s-au transmis dintr-o viaţă în alta. Universul are diverse moduri de pregătire a oamenilor. Se crede că Mozart a trecut printr-o serie de scurte încarnări care au avut ca scop să-i întrerupă experienţa lumilor spirituale doar pentru scurt timp, astfel ca, în viaţa în care a fost Mozart să poată auzi încă muzica sferelor. Alţii, precum Ioana d’Arc, se încarnează în trupuri pregătite pentru a fi atât de sensibile şi de fin acordate, încât spirite de foarte înalt nivel să poată lucra prin intermediul lor, deşi ei nu sunt de fapt încarnări ale spiritelor respective. Mediumurile moderne sunt, în unele cazuri, persoane care au suferit în copilărie o traumă care a generat o ruptură în membrana ce desparte lumea materială de lumile spirituale.

Toţi cei care au petrecut o vreme alături de un medium sau de o persoană cu capacităţi paranormale ştiu că aceasta primeşte adesea, uneori chiar în mod regulat, diverse informaţii prin mijloace supranaturale — şi când spunem „toţi“ ne referim la cei care nu sunt, prin structura lor mentală, ferm hotărâţi să nu dea crezare unor astfel de fenomene. Se pare însă că puţine sunt mediumurile care pot controla spiritele de la care primesc informaţii; deseori nici măcar nu le pot recunoaşte. Aceste spirite sunt uneori rău intenţionate, oferindu-le numeroase informaţii corecte în privinţa unor chestiuni banale, dar înşelându-le când vine vorba de unele cu adevărat importante.

Spre deosebire de mediumuri, iniţiaţii doresc să-şi facă cunoscute stările de conştiinţă alterată fie în mod direct, aşa cum a procedat prietenul meu din New York, fie învă­ţându-i pe alţii tehnici de atingere a acestora.

Viaţa lui Christian Rosenkreuz este considerată adesea o alegorie sau o fantezie. In tradiţia secretă însă, fiinţa care s-a încarnat pentru scurt timp în secolul al XIII-lea sub înfăţişarea unui băiat cu tenul luminos s-a reîncarnat în anul 1378, născându-se într-o familie săracă, la graniţa dintre Hessa şi Thuringia. Rămas orfan la vârsta de cinci ani, a fost trimis la o mănăstire, unde a învăţat greaca şi latina, dar nu foarte bine.

La şaisprezece ani, băiatul a plecat într-un pelerinaj. Voia să viziteze Sfântul Mormânt din Ierusalim. A călătorit în Egipt, Libia şi la Fez, apoi a plecat în Cipru, unde prietenul care îl însoţea a murit. După aceea s-a îndreptat spre Damasc şi Ierusalim, încheind cu o localitate numită Damcar, unde a studiat vreme de trei ani şi a fost iniţiat de o confrerie sufită numită Ikhwan al-Safa, sau Frăţia Purităţii. In acest timp a tradus în latină Cartea lumii, sau Liber M, despre care se spunea că ar conţine istoria trecută şi viitoare a lumii.

Când a revenit în Europa, era hotărât să transmită şi altora ceea ce învăţase. S-a oprit întâi în Spania, unde a fost luat în derâdere. După o serie de umilinţe, s-a întors în Germania şi s-a retras în izolare. Cinci ani mai târziu, adunase în jurul lui trei vechi prieteni din perioada petrecută la mănăstire.

Acesta a fost începutul Frăţiei de Roza Cruce.

Christian Rosenkreuz şi-a familiarizat prietenii cu ştiinţele iniţiatice pe care le deprinsese în călătoriile sale. Impreună, cei trei au scris o carte care conţinea „tot ceea ce omul poate dori, cere sau spera“. De asemenea, s-au angajat să respecte şase reguli: să-i tămăduiască pe gratis pe cei bolnavi; să adopte obiceiurile şi vestimentaţia ţărilor pe care le vor vizita, pentru a nu ieşi în evidenţă; să revină în fiecare an la casa lui Christian Rosenkreuz, numită acum Casa Sfântului Duh, sau să trimită o scrisoare prin care să-şi explice absenţa; înainte de a muri, fiecare frate să-şi aleagă un succesor pe care să-i iniţieze. Şi au convenit ca societatea lor să rămână secretă vreme de o sută de ani.

Li s-au alăturat apoi alţi patru fraţi, după care toţi au pornit spre cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, pentru a o reforma şi a o transforma.

Extraordinarele capacităţi supranaturale atribuite rozacrucienilor i-au transformat într-o veritabilă legendă romantică a istoriei europene. Aveau darul unei longevităţi deosebite — Rosenkreuz a murit în anul 1485, la vârsta de o sută şapte ani. Deoarece cunoşteau „secretele naturii“ şi puteau da ordine fiinţelor neîntrupate, îşi impuneau voinţa în chip magic şi făceau acest lucru în primul rând pentru a opera vindecări miraculoase. Puteau citi gândurile, înţelegeau orice limbă şi izbuteau chiar să proiecteze imagini vii ale propriei persoane la distanţe mari, comunicând totodată cu cei aflaţi departe. De asemenea, puteau deveni invizibili.

In conformitate cu tradiţia ezoterică, marele cabalist Robert Fludd a fost unul dintre cărturarii numiţi de regele Iacob I pentru a redacta versiunea autorizată a Bibliei în limba engleză. Chiar dacă nu era el însuşi un rozacrucian, aşa cum a fost considerat adesea, Fludd s-a dovedit cel puţin un adept bine informat şi binevoitor, apărând confreria în lucrările sale şi respingând acuzaţiile de magie neagră. A susţinut că darurile supranaturale ale rozacrucienilor erau cele oferite de Sfântul Duh şi enumerate de Sfântul Pavel în Epistola către Corinteni: darul profeţiei, al facerii de minuni, al vorbirii în limbi străine, al viziunilor, tămăduirilor şi exorcismului. Faptul că preoţii parohi nu mai puteau face aceste lucruri subliniază încă o dată fascinaţia crescândă a Europei pentru misterioşii rozacrucieni.

Conform relatărilor, preoţii din Antichitate puteau invoca zeii astfel încât aceştia să apară în sanctuarul interior al templelor, dar după ce Biserica a abolit distincţia dintre suflet şi spirit în anul 869, cunoştinţele despre modalităţile în care pot fi contactate lumile spirituale s-au pierdut treptat. Deja în secolul al XI-lea, preoţii nu mai puteau invoca nici măcar viziuni ale spiritelor în cursul slujbelor religioase. Acum însă, în secolul al XV-lea, lumea spirituală începuse să-şi facă din nou apariţia în cea materială prin intermediul rozacrucienilor.

Insă situaţia este mai complexă. Eckhart şi Tauler amintiseră despre transformarea materială a corpului în urma practicilor spirituale. Eckhart a făcut interesante aluzii la alchimie în acest sens. „Cuprul, spunea el, este agitat până ce devine mercur. “ Dar sistematizarea s-a produs abia odată cu rozacrucianismul.

Nici un alt mare artist nu şi-a exprimat ideile alchimice atât de vizibil în opera sa cum a făcut-o Hieronymus Bosch. Puţine se cunosc despre acest mag olandez, cu excepţia faptului că era căsătorit, avea un cal şi se spunea că ar fi lucrat piese de altar şi ar fi proiectat vitraliile pentru catedrala din oraşul său natal, Aachen. Bosch a murit în anul 1516, şi deci picta în timpul vieţii lui Rosenkreuz.

In anii şaizeci, profesorul William Fraenger a dat publicităţii un monumental studiu al operei lui Bosch în termenii gândirii ezoterice a epocii acestuia. Fraenger a explicat lucrări care până atunci fuseseră neînţelese şi considerate bizare.

Multe picturi ale artistului olandez au fost intitulate Raiul, Iadul sau Apocalipsa, uneori în mod mecanic, doar fiindcă conţin stranii elemente vizionare ce nu făceau parte din teologia şi iconografia creştină convenţionale. In realitate însă, lucrările lui Bosch sunt profund ezoterice şi contravin dogmei bisericeşti. Spre exemplu, artistul nu considera că păcătoşii care nu se căiesc merg pur şi simplu în iad şi că aşa le trebuie dacă au păcătuit. El credea că, după moarte, spiritul străbate sfera Lunii şi urcă prin sferele planetare spre cele mai înalte ceruri, după care coboară către următoarea încarnare. Detaliul prezentat în continuare, extras de pe un panou al Grădinii deliciilor pământeşti, intitulat în mod convenţional Iadul, înfăţişează de fapt un spirit aflat pe punctul de a cobori dintr-o sferă în alta.

In conformitate cu Fraenger, picturile lui Bosch, de pildă celebra Masă a înţelepciunii aflată astăzi la Muzeul Prado din Madrid, demonstrează că autorul lor cunoştea o tehnică de atingere a stărilor de conştiinţă alterată practicată în diverse şcoli ezoterice din lumea întreagă. In gândirea ezoterică hindusă, stăpânul auriu al puterilor cosmice, Puruşa, acţionează deopotrivă în Soare şi în pupila ochiului. In Upanişade scrie: „Puruşa în oglindă, asupra lui meditez. “ Privindu-ţi propria reflexie oglindită în ochiul drept, îţi poţi extinde conştiinţa de la contemplarea eului limitat la cea a sinelui divin asemănător Soarelui, aflat in inima tuturor fiinţelor şi lucrurilor. Această metodă era de asemenea practicată de misticul olandez Jan van Ruysbroek, care afirma că uitarea de sine şi de lume determină mai întâi o senzaţie de vid şi haos. Apoi câmpul vizual devine plin de energie cosmică. Imaginile, care iniţial par haotice, desprinse din vis, încep deodată să se recompună, căpătând sens.

Această meditaţie ochi-în-ochi poate fi practicată şi într-un context sexual. O reprezentantă anterioară a misticismului, Mechthild din Magdeburg, avea viziuni ale unui timp în care viaţa senzuală va fi pe deplin integrată în ordinea spirituală a lucrurilor. Acest impuls, considera ea, avea să se dezvolte în Europa de Nord, unde apăruse deja ceva mult diferit de ascetismul lui Ramon Lull. Grupările ezoterice precum Fraţii şi Surorile Liberului Spirit, influentă în timpul vieţii lui Bosch, erau însufleţite de viziunea unei comunităţi menţinute laolaltă nu de lege, ci de dragoste, înţelept controlată, iubirea este calea către perfecţiunea divină.

Scriitorul cel mai strâns asociat cu rozacrucienii, nu în ultimul rând fiindcă s-a spus că unele dintre scrierile sale au fost îngropate împreună cu fondatorul ordinului, a fost Paracelsus.

„Sunt un om aspru, spunea el, născut într-un ţinut aspru. “ Paracelsus a venit pe lume într-un sat de lângă Zürich, în anul 1493. O fire ciudată, agresivă, se pare că nu i-a crescut niciodată barbă şi şi-a păstrat înfăţişarea tinerească până la o vârstă înaintată.

A studiat cu Trithemius, abate de St Jacob la Würzburg. Acesta a fost unul dintre cei mai de seamă adepţi ai epocii sale şi preceptorul lui Cornelius Agrippa. Trithemius pretindea că ştie cum să-şi transmită gândurile pe aripile îngerilor la distanţe uriaşe, împăratul Maximilian I i-a cerut să invoce fantoma soţiei lui moarte, iar când Trithemius i-a făcut pe plac, suveranul şi-a dat seama că era cu adevărat stafia ei, fiindcă i-a zărit aluniţa de pe ceafă.

Colegul lui Paracelsus, Cornelius Agrippa, a devenit un intelectual rătăcitor, înconjurat de zvonuri privind puterile sale magice. Despre câinele lui mare şi negru, Monsieur, se spunea că ar fi demonic, informându-şi stăpânul cu privire la evenimentele petrecute pe o rază de o sută cincizeci de kilometri. De Occulta Philosophia a fost încercarea sa de a scrie o prezentare enciclopedică a cabalei creştinizate practice, care includea un masiv manual de vrăji şi descântece utilizate şi astăzi de ocultişti.

Paracelsus nu părea însă impresionat de Trithemius; lăsa impresia că nu doreşte să studieze într-o bibliotecă, ci că vrea să înveţe din experienţă. A preferat să trăiască printre mineri pentru a învăţa despre minerale. De asemenea, a călătorit mult, din Irlanda până la mlaştinile populate de crocodili din Africa, familiarizându-se cu remediile şi tratamentele populare. Dintr-un punct de vedere, poate fi considerat un precursor al Fraţilor Grimm, culegător al tradiţiilor străvechi, ezoterice, înainte ca acestea să dispară. Ştia că, pe măsură ce intelectul se dezvoltă, conştiinţa se transformă, omenirea pierzând astfel acea cunoaştere instinctivă a ierburilor de leac, o cunoaştere pe care până atunci omul o împărtăşise cu animalele superioare. In pragul acestei schimbări, el a consemnat cunoaşterea respectivă în scris, cât de sistematic a putut.

In anul 1527, s-a stabilit în Basel, în Elveţia, ca medic şi în scurt timp a devenit celebru pentru tratamentele sale miraculoase. In mod firesc, şi-a făcut duşmani printre ceilalţi doctori din zonă. Paracelsus avea o atitudine dispreţuitoare la adresa medicinei convenţionale a vremii. Intr-o misivă tipică pentru el, scria despre Galenus, autorul manualelor medicale din epocă: „Dacă artiştii voştri ar şti că prinţul lor Galenus — căci nu mai e altul ca el, pentru ei – s-a aflat în iad, de unde mi-a trimis mie scrisori, şi-ar face semnul crucii cu o coadă de vulpe. “

Capacităţile sale de vindecare, aparent miraculoase, au generat zvonuri privind necromanţia. Purta întotdeauna cu el un baston cu o lamă de sabie disimulată în interior, în mânerul căruia se spunea că îşi ţinea cele mai eficiente remedii alchimice. La un moment dat l-a vindecat pe un cleric în cazul căruia ceilalţi doctori dăduseră greş, dar când acesta a refuzat să plătească, magistraţii i-au dat câştig de cauză, iar prietenii l-au sfătuit pe Paracelsus să fugă.

Şi a petrecut ani întregi în peregrinări. Natura, spunea el, i-a fost învăţător. „Nu doresc nici să trăiesc confortabil, nici să mă îmbogăţesc. Fericirea este de preferat averilor, iar fericit este cel ce rătăceşte de colo-colo, fără a avea nimic de care să fie nevoit să se îngrijească. Cel care vrea să studieze cartea naturii trebuie să calce cu piciorul pe frunzele ei. “

Aţi putea crede că această filozofie cât se poate de logică şi de sănătoasă, combinată cu o metodologie practică şi realistă, ar putea duce la ceva cât de cât apropiat de ştiinţa medicală modernă. Dar unele dintre scrierile lui Paracelsus sunt bizare.

Scria, spre exemplu, despre Monstra, o fiinţă invizibilă care se poate înălţa din putrezirea spermei. Vorbea de asemenea despre Mangonada, o forţă magică prin intermediul căreia obiectele grele puteau fi ridicate în aer. Spunea că ştie unele localităţi în care numeroşi elementali trăiesc împreună, adoptând veşminte şi purtări omeneşti.

Paracelsus avea idei stranii şi interesante despre somn şi vise. El susţinea că în timpul somnului, corpul sideral — spiritul animal — devine liber în mişcări, că se poate ridica până la sfera strămoşilor săi şi poate conversa cu stelele. Spiritele care vor să se folosească de oameni, spunea el, acţionează adesea asupra lor în vise, iar o persoană care doarme o poate vizita pe alta în vis. Vorbea de asemenea despre incubus şi succubus, care se hrănesc cu secreţiile nocturne.

Paracelsus era totodată profet şi în ultimii ani de viaţă prevestea întoarcerea lui Ilie, care avea să vină şi să „refacă toate lucrurile“.

Pe lângă aceste practici magice, a fost deopotrivă autorul unor descoperiri despre care vom vorbi mai târziu şi datorită cărora unii l-au numit „părintele medicinei experimentale moderne“. In acest paradox se află cheia care ne va ajuta să descifrăm secretul epocii noastre.

Considerat uneori rozacrucian, deşi el n-a afirmat niciodată despre sine acest lucru, marele mag englez dr. Dee era motivat de o copleşitoare dorinţă de a avea o experienţă directă a lumilor spirituale.

Dr. Dee este probabil cel mai important arhetip al magului, de la Zarathustra încoace. Imaginea sa a pătruns în cultura populară: vrăjitorul cu barba lungă, albă, cu roba neagră şi glugă, lucrând într-un laborator, înconjurat de instrumente alchimice. Printre izbucniri de fulgere, el invocă spirite neîntrupate folosindu-se de pentacluri şi de alte elemente desenate pe podea cu cretă.

John Dee s-a născut într-o familie velşă care locuia la Londra. Tânăr savant de excepţie, preda deja matematicile euclidiene la Paris înainte de a împlini treizeci de ani şi era prieten cu Tycho Brahe. La sfârşitul anilor 1570, a fondat un cerc numit Dionisii Areopatites, împreună cu Sir Philip Sidney şi Edmund Spenser, al cărui poem The Faerie Queene este plin de imagini ezoterice, îndeosebi rozacruciene. Intr-o biografie a sa, despre Sidney se spune că „îndrumat de Dee, căuta misterele chimiei“.

John Dee adunase o bibliotecă impresionantă, depăşită doar de cea a renumitului istoric francez de Thou. Nucleul studiilor sale era Cabala. El credea în bazele matematice ale întregului univers, un set de principii unificatoare pe care considera că le discerne în învăţăturile anticilor şi pe care le-a ilustrat într-o lucrare complexă, Monas Hieroglyphica.

Dee se bucura de o asemenea reputaţie, încât viitoarea regină Elizabeth I l-a rugat să aleagă el data încoronării, prin calculele sale astrologice. Dee a contribuit de asemenea la conturarea politicii externe elisabetane, atât în Europa, cât şi în privinţa coloniilor din America. Este un fapt puţin cunoscut, dar bine documentat, acela că în perioada în care se afla în culmea gloriei, dr. Dee deţinea un titlu de proprietate asupra unor vaste teritorii din Canada, iar viziunea sa privind Imperiul Britanic — o sintagmă pe care el a folosit-o pentru prima dată – a inspirat şi a îndrumat marile călătorii de descoperiri geografice ale Angliei.

In anul 1580, din dorinţa evidentă a unei experienţe spirituale directe, a hotărât să apeleze la un medium. Dee avea vise tulburi; în casa lui se auzeau ciocănituri ciudate. Angajase un medium pe nume Barnabus Saul, care susţinea că poate vedea îngeri în cristalul său magic, dar peste şase luni l-a concediat. Apoi, în anul 1582, l-a întâlnit pe Edward Kelley, un individ straniu, care purta o glugă menită să ascundă faptul că urechile îi fuseseră tăiate ca pedeapsă pentru falsificare de monedă. Kelley susţinea că îl poate vedea pe arhanghelul Uriel în piatra magică a lui Dee şi astfel a început un şir de sute de şedinţe de spiritism. Prin intermediul lor, dr. Dee a învăţat să descifreze vorbirea îngerilor, pe care el o numea „limbă enohiană“.

Declinul acestui mag de prim rang a fost provocat de asocierea lui cu Kelley. Omul ale cărui visuri imperiale au contribuit la conturarea lumii actuale începuse să exploreze aleile lăturalnice ale practicii şi teoriei ezoterice.

In cursul unei călătorii la Praga, Dee i-a spus împăratului Rudolf al ll-lea că a încercat vreme de patruzeci de ani să găsească ceea ce voia, şi că nici o carte nu îl ajutase; de aceea, hotărâse să ceară îngerilor să intervină pentru el pe lângă Dumnezeu, pentru a afla secretele creaţiei. Apoi a adăugat că folosise o piatră în acest scop şi că totdeauna avea grijă ca spiritele cu care colabora să fie unele pozitive, nicidecum demonice.

Oare Kelley era şi el, de fiecare dată, la fel de scrupulos? In timpul aceleiaşi călătorii, cei doi i s-au lăudat împăratului că pot transforma metalele inferioare în aur, iar când nu au reuşit să facă acest lucru, s-au văzut nevoiţi să fugă. Kelley, se pare, abuza deja de mai vârstnicul său angajator, silindu-l la un umilitor schimb de soţii. Mulţi au bănuit că mediumul era de fapt un farsor şi că se prefăcea doar că primeşte răspuns la invocările enohiene.

Se pare că în anul 1590 însă, Kelley a primit în limba enohiană un mesaj care l-a îngrozit atât de tare, încât a renunţat imediat la practicile sale şi a întrerupt orice relaţie cu Dee. Tradus din limbajul îngerilor, mesajul ar suna astfel:

„Leul nu ştie pe unde păşesc eu şi nici fiarele câmpului nu mă înţeleg. Sunt deflorat, şi totuşi virgin; sanctific şi nu sunt sanctificat. Fericit este cel ce mă îmbrăţişează: căci în ora nopţii dulce sunt [… ] buzele mele sunt mai dulci decât sănătatea însăşi, sunt târfă pentru cel ce mă sileşte şi fecioară pentru cel care nu mă cunoaşte. Curăţaţi-vă străzile, voi, fii ai oamenilor, şi spălaţi-vă casele. “ Oare Kelley recunoscuse aici Târfa Stacojie din Apocalipsă şi o viziune a iminentului sfârşit al lumii?

In Anglia, Dee a ajuns într-o sărăcie asemenea celei a lui Lear, incapabil să-şi între ţină familia, elucubrând furibund, paranoic, văzând pretutindeni conspiraţii şi contra-conspiraţii . După ce s-a stins din viaţă, s-a conturat treptat un cult pentru persoana lui, mulţi — printre care John Aubrey şi eminentul francmason Elias Ashmole – Considerându-l un rozacrucian.

Aceasta este, totuşi, versiunea populară a vieţii lui Dee. Un alt nivel, profund, al ei – şi totodată veritabila motivaţie a magului — are legătură cu istoria relaţiilor omenirii cu lumea spiritelor.

Aşa cum am văzut, creştinii treceau printr-o etapă în care aceste lumi se depărtau de cea materială. Biserica nu părea capabilă să ofere o experienţă spirituală directă sau un contact personal cu realităţile spirituale. Oamenii cereau minuni şi numai societăţile secrete ştiau cum să le furnizeze.

Dr. Dee îi spusese împăratului şi că, dacă ar fi puse în practică tehnicile sale oculte de magie ceremonială, fiecare biserică din lumea creştină ar avea parte zilnic de apariţii, ceea ce ar însemna o întoarcere la fervoarea spirituală din zorii Bisericii creştine, Biserica lui Clement şi Origene, care nu excludea elementele ermetice şi cabaliste. Iar Biserica mondială avea să redevină o Biserică magică.

Aceasta era viziunea evanghelică a dr. Dee.

Pentru omul modern, cele de mai sus ar putea părea absurde, însă este important să le privim în contextul practicilor religioase ale vremii. Aşa cum am văzut, trasarea unei linii clare de demarcaţie între preoţie şi vrăjitorie era imposibilă. Dar pentru Dee, practicile magice de invocare a spiritelor folosite de preoţi era simple superstiţii populare, lipsite de sofisticare, de rigoare ştiinţifică şi nesistematizate.

Impulsul neoplatonician de a gândi sistematic cu privire la experienţele spirituale şi la lumile spiritelor se răspândise pornind din sudul Europei şi influenţând cărturari precum Trithemius, Agrippa şi Dee. Germanul Johannes Reuchlin formulase o Cabală creştinizată. El dovedea caracterul divin al lui Isus Cristos pe baza unor argumente cabaliste şi arătând că numele lui Isus era codificat în Tetragrammaton, numele sacru al lui Dumnezeu.

Dee era în mod neîndoielnic interesat de aceste teorii, dar, aşa cum am văzut, năzuia la partea practică, la o experienţă personală. Abordarea sa era deopotrivă experimentală şi sistematică. El propunea aplicarea raţională a tehnicilor menite să producă fenomene spirituale pe o bază regulată, previzibilă şi controlată. La Dee, ca şi la Bacon, se observă primele frământări ale spiritului ştiinţific. Dezvoltarea facultăţilor mentale necesare pentru conceperea ştiinţei moderne s-a produs, parţial, într-un context ocult.

De fapt, Dee îi sugerase împăratului Rudolf al ll-lea că, dacă postea o perioadă bine stabilită, dacă efectua exerciţii, de respiraţie de un anumit număr de ori, la intervale fixe, dacă se deda la o anume practică sexuală şi rostea o formulă exactă la un moment predeterminat astrologie, va intra într-o stare de conştiinţă alterată în care va putea comunica liber şi logic cu locuitorii lumilor spirituale. Toate acestea, susţinea el, au fost stabilite prin experimente repetabile, prin mii de ani de practică, şi duc la rezultate previzibile.

Prin urmare, misiunea lui Dee era aceea de a introduce în fluxul istoriei ceva complet nou. Totdeauna, de fapt, scopul confreriilor iniţiatice precum rozacrucienii a fost acela de a contribui la răspândirea noilor forme de conştiinţă, potrivite pentru timpurile în schimbare. Michael Maier, un contemporan ce scria despre rozacrucieni având, se pare, informaţii direct de la sursă, afirma că „activităţile Roza Crucii sunt determinate de cunoaşterea istoriei şi de cea a legilor care guvernează evoluţia speciei umane“.

Aceste „legi ale evoluţiei“ operează deopotrivă la nivelul istoriei şi la cel al vieţii umane individuale. Ele descriu natura paradoxală a vieţii, cele pe care le-am numit anterior legi profunde. Ele sunt menţionate de Paramahansa Yogananda în Autobiografia unui yoghin ca „legile subtile care guvernează planurile spirituale ascunse şi tărâmul interior al conştiinţei [… ] ce pot fi cunoscute prin ştiinţa numită yoga“.

In literatura rozacruciană, aceste legi sunt formulate în mod repetat: Raiul nu este nicicum acolo unde credem că este.

Dacă renunţi la a limita un lucru înlăuntrul tău — dorindu-l — şi dacă te detaşezi de el, va veni singur la tine.

Ceea ce ucide dă viaţă. Ceea ce provoacă moarte duce la înviere.

Perspectiva rozacruciană asupra acelor legi avea să răzbată în scurt timp în istoria de zi cu zi, transformând cultura Occidentului.

Poate că cel mai extraordinar amănunt cu privire la cariera lui Dee este uimitoarea ei apropiere de suprafaţa istoriei exoterice. Pe lângă faptul că era ferm instalat la curtea reginei Elizabeth I, ca Merlin regal, şi că a încercat să introducă magia ceremonială în cadrul Bisericii sub egida lui Rudolf al ll-lea, suveranul aflat pe tronul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, dr. Dee era atât de bine cunoscut, încât dramaturgii îl portretizau în piesele lor ştiind că spectatorii îl vor recunoaşte – de pildă în Alchimistul lui Ben Jonson şi în Furtuna lui William Shakespeare.

Aşa cum vom vedea, Dee a fost doar primul dintr-un şir de personalităţi stranii şi tragice, care au încercat să introducă doctrinele ezoterice în viaţa publică.

 
Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 

Te-au ajutat informațiile publicate pe acest website?

Spune "mulțumesc" printr-o donație:


Hide picture