Jonathan Black – Istoria Secretă: Zei-Pești, Observatori și Evoluția Umană
|
Getting your Trinity Audio player ready...
|
Ascultați articolul sub formă de podcast:
Vom trece acum în revistă unul dintre cele mai întunecate și mai rușinoase episoade din istoria lumii; chiar și în cadrul societăților secrete, uneori asupra lui este trasă o perdea.
Un preot babilonian din vremea lui Alexandru cel Mare a fost unul dintre primii istorici ai lumii. Din cele câteva fragmente de text păstrate, este limpede că Berosus, la fel ca Herodot înaintea lui, a studiat numele de regi înscrise pe zidurile templelor și arhivele secrete ale preoților.
Puținele scrieri ale sale care au supraviețuit până astăzi cuprind învățături despre originile Cerului, ale Pământului și ale unei rase de hermafrodiți, oamenii presexuali care se reproduceau prin partenogeneză.
Berosus spune că Pământul era locuit de o rasă primitivă. Apoi, într-o zi, pe țărmul mării a apărut un monstru, un animal numit Oannes, „al cărui corp întreg era cel al unui pește; sub capul de pește avea un alt cap și avea picioare dedesubt ca acelea de om, sub coada de pește. Vocea și vorbirea lui erau articulate, omenești; reprezentări ale lui s-au păstrat până în ziua de azi […] Monstrul obișnuia să-și petreacă ziua printre oameni, dar pe atunci nu mânca; el le-a explicat despre litere, despre științe și arte de toate felurile. I-a învățat să construiască orașe și temple, să scrie legi și le-a dezvăluit principiile cunoașterii geometrice. I-a ajutat să deosebească semințele pământului și le-a arătat cum să culeagă fructe; pe scurt, i-a instruit în tot ce le putea îndulci felul de-a fi și a le umaniza viața. […] Iar când soarele apunea, monstrul Oannes se retrăgea în mare și își petrecea noaptea acolo, căci era un amfibian.[…] Iar după aceasta au apărut și alte animale ca Oannes.”
Relatări similare despre zei-pești care au apărut brusc în rândul oamenilor și le-au devenit învățători pot fi găsite și în alte tradiții — de pildă legendele indiene despre Matsya, primul avatar al lui Vișnu, miturile feniciene cu privire la Dagon, cel care i-a învățat pe oameni arta irigațiilor, și străvechii zei-pești al tribului Dagon din vestul Africii. De la Plutarh, știm că primele reprezentări ale lui Zeus îl înfățișau ca un om cu coadă de pește, o imagine care a supraviețuit în mitologia elenă sub chipul lui Poseidon, fratele lui Zeus.
Unii autori moderni, neinițiați în tradiția ezoterică, au considerat că această imagistică a peștilor dovedește că a existat o invazie a extratereștrilor în vremurile antice. S-a sugerat chiar că specia umană a fost „construită” de acești invadatori printr-un fel de inginerie genetică – un excelent exemplu al modului în care tradițiile ezoterice sunt răstălmăcite de cei care doresc să le dea o interpretare materialistă.
Atunci când candidatul la inițiere atingea stadiul corespunzător, i se dezvăluia însă adevărul în această privință, iar adevărul semăna bine cu cele ce urmează…
Există în Facerea un fragment care, la o primă privire, nu pare a se referi exact la aceste evenimente marine, deși descrie o invazie a unor ființe venite de pe alte tărâmuri.
Facerea 6:1-5: „Iar după ce au început a se înmulți oamenii pe pământ și li s-au născut fiice, fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, și-au ales dintre ele soții, care pe cine a voit. […] în vremea aceea s-au ivit pe pământ uriași, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor și acestea începuseră a le naște fii: aceștia sunt vestiții viteji din vechime. Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ și că toate cugetele și dorințele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, i-a părut rău și s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ.”
Oare ce să înțelegem din acest fragment? Expresia tradusă aici prin „fiii lui Dumnezeu” desemnează, pretutindeni altundeva în Biblie, îngeri, mesageri coborâți din ceruri. În acest context însă, „coborârea” pare a avea conotații morale negative.
A spune că îngerii au întreținut raporturi sexuale cu femeile vrea oare a da de înțeles că s-au coborât— au trecut la un nivel inferior — pentru a se implica în lumea materială? Și, eventual, că le-a plăcut prea mult?
Așa cum spuneam, încercăm acum să deslușim unul dintre cele mai întunecate episoade ale istoriei secrete, iar aceste cinci versete ale Facerii ar fi putut rămâne absolut impenetrabile dacă evenimentele nu ar fi fost tratate mai pe larg în anticele tradiții iudaice, îndeosebi în Cartea lui Enoh.
Acest text a dispărut din cadrul istoriei oficiale, exoterice, în anii 300-400 dC, dar tradițiile privind existența, conținutul și învățăturile lui au fost păstrate de francmasonerie. Apoi, în 1773, exploratorul scoțian James Bruce a descoperit câteva fragmente ale textului; în stare precară, în unele mănăstiri etiopiene, confirmând astfel vechile tradiții francmasonice.
Deși nu a fost inclusă niciodată în canonul scripturilor creștine, fiind redactată în secolul al IV-lea, Cartea lui Enoh era atât de apreciată de autorii Noului Testament, încât aceștia au citat din cuprinsul ei, conferindu-i în mod evident importanța unei scrieri sacre. Ilustrativ pentru aprecierea de care se bucura textul este faptul că Isus Cristos i-a recunoscut ideile privind împărăția ce va să vină și judecata de apoi. Mai mult decât atât, expresia folosită în episodul Schimbării la Față, „Acesta este Fiul Meu, cel ales”, este menită să indice că Isus Cristos era cel făgăduit de Cartea lui Enoh.
Iată ce spune acest text despre îngerii care iubeau femeile:
Cartea lui Enoh 6:1-4: „Și s-a întâmplat că numărul oamenilor a crescut și oamenii au avut fete foarte frumoase. Și îngerii, fii ai cerului, le-au văzut, s-au îndrăgostit de ele și și-au spus unii altora: «Veniți, hai să ne luăm de soții dintre fetele oamenilor și să avem copii cu ele.» [,..] Și toți ceilalți împreună cu ei și-au luat soții, fiecare și-a ales una și au început să intre la ele și să se înjosească cu ele și le-au învățat farmece și magie [..,] și ele au rămas însărcinate.”
Mai târziu, lui Enoh i se arată cerurile, unde îngerii rebeli — numiți Observatorii -îi cer acestuia să intervină pe lângă Dumnezeu pentru ei. Dar când el încearcă să facă acest lucru, Dumnezeu îi repudiază și îl trimite pe Enoh înapoi:
„Și du-te de le spune Observatorilor, care te-au trimis să vii în numele lor: Voi ar trebui să veniți în numele oamenilor, nu ei în numele vostru.”
Apoi povestea îngerilor căzuți este reluată cu cuvintele lui Dumnezeu și câteva detalii suplimentare:
Cartea lui Enoh 6:15-16: „Așadar ați coborât din Cerurile veșnice, înalte și sfinte și ați curvit cu femeile, v-ați înjosit cu fiicele oamenilor și v-ați luat soții și ați făcut precum copiii Pământului și ați avut ca fii uriași. Și măcar că erați ființe spirituale, cu viață veșnică, v-ați înjosit cu sângele femeilor și ați avut copii cu sângele și carnea, ca aceia care mor și se duc […] Iar către Observatori, care v-au trimis să vorbiți în numele lor și care erau dinaintea timpului în Ceruri, lor să le spuneți: «Ați fost în Ceruri, dar toate tainele nu v-au fost dezvăluite încă, iar voi le știți pe cele de nimic, iar pe acestea, în îngroșarea inimilor voastre, le-ați făcut cunoscute femeilor și prin aceste taine femeile și bărbații aduc rău mult pe Pământ. Deci spuneți-le lor: «liniște nu aveți.»“
Epistola sobornicească a lui Iuda 6 îi descrie pe Observatori drept îngeri care „nu și-au păzit vrednicia, ci au părăsit locașul lor“. Commodorius, un autor creștin din secolul al III-lea, semna: „Femeile care i-au sedus pe îngeri erau de o asemenea grosolănie, încât sedușii nu-și mai puteau dori să se întoarcă în Ceruri.”
Dar dincolo de aceste aluzii ciudate, fragmentare, se află un grup de personaje bine cunoscute nouă tuturor. Când spune despre Observatori că și-au părăsit locașul, Epistola lui Iuda pare a se referi la ei ca la niște păstrători ai timpului. Dar ultimul și cel mai ilustrativ indiciu privind identitatea ascunsă a acestor „îngeri căzuți” se află în numărul lor — șapte într-una dintre versiunile Cărții lui Enoh.
În toate tradițiile, șapte este numărul marilor zei ai sistemului solar. Din nou înțelegem că textul biblic conține, printre rânduri, referiri la aceleași divinități astronomice din mitologiile greacă și romană.
Îngerii atrași în mod sexual de fiicele oamenilor erau de fapt zeii din Olimp.
Am văzut că Biblia include, codificată, o relatare a creației în care rolurile-cheie au fost jucate de Saturn, Terra, Soarele, Venus și Luna. Am urmat firul narativ de la stadiul pur material la cel vegetal și apoi la primele frământări ale regnului animal. Epoca următoare va fi fost marcată de apariția zeilor sistemului solar: Jupiter — sau Zeus la vechii greci — a devenit mai-marele tuturor zeilor. În cursul acestei ere au intrat în scenă de asemenea Marte și Mercur.
Copil fiind, Jupiter a trebuit ferit de ochii tatălui său, Saturn; Pământul-Mamă (Geea în mitologia greacă) l-a ascuns pe insula Creta, într-o grotă subterană. Izolat de ceilalți zei, copilul a crescut hrănit cu laptele unei capre-nimfa și cu mierea albinelor sacre.
Pământul-Mamă l-a ascuns pe micul Jupiter deoarece se temea că Saturn și Titanii – vlăstarele lui mai mari — îl vor ucide. Ea știa că nașterea copilului era un semn ce arăta că domnia lui Saturn se apropia de sfârșit, iar tranziția de la o eră la alta este întotdeauna dificilă și dureroasă. Vechea ordine refuză de fiecare dată să se retragă atunci când i-a venit vremea.
Titanii erau executanții lui Saturn, brațul lui înarmat. Erau mâncători ai conștiinței. Voiau să înghită orice nouă viață și să creeze ceea ce Milton, bun cunoscător al istoriei secrete, numea „un univers al morții”.
Titanii erau dușmanii declarați ai lui Jupiter. Nu au izbutit să-l ucidă în pruncie, dar niciodată nu au încetat să-l atace, sporadic și în cadrul unor crâncene bătălii, până ce Jupiter i-a înfrânt și i-a închis sub pământ. Aceste mari forțe ale materialismului au devenit parte a structurii Terrei, iar atunci când un vulcan se trezea la viață și amenința să erupă, anticii considerau că ele își arată nemulțumirea.
Odată Titanii întemnițați, Jupiter a devenit unicul conducător al Olimpului, regele zeilor și divinitatea unei noi ere. Și-a scuturat lanțurile și întregul Pământ s-a cutremurat El era singurul zeu suficient de puternic pentru a mânui trăsnetul.
În capodopera sa, Nunta lui Cadmus cu Armonia, scriitorul și cărturarul italian Roberto Calasso, care a încercat să aducă la cunoștința publicului larg tradițiile ezoterice privind realitatea istorică din spatele miturilor, se exprima astfel: „Olimpul întruchipează revolta lejerității împotriva preciziei.” Altfel spus, zeii olimpieni – Jupiter, Apolo, Marte, Mercur, Diana, Atena și alții – s-au răsculat împotriva limitărilor impuse de Saturn. Olimpienii zburau în văzduh pentru a face fapte magice și a înfrânge monștri teribili. Era o epocă splendidă, spectaculoasă, care a lăsat urme adânci în memoria umană, inspirând unele dintre cele mai interesante opere de artă din istorie. Însă avea totodată un caracter sinistru, fiind o eră marcată de ambiguitate morală. Trăsnetul lui Jupiter lovea printr-o perdea deasă de testosteron, izul sălbatic al patimilor instinctuale, cruzimea primitivă a ferocității animalice.
Jupiter a violat-o pe Callisto și aceasta a fost transformată într-un urs; a siluit-o pe Io, metamorfozând-o într-o vițea. L-a pedepsit pe Licaon pentru canibalism, transformându-l într-un lup. Poftele lui Apolo pentru Hyadnth au dus la preschimbarea frumoasei în floarea cu același nume, zambila, iar legătura sa carnală cu Dafne s-a soldat cu metamorfozarea acesteia în laur.
Trebuie să subliniem că toate aceste mituri au la bază proliferarea formelor naturale, răspândirea pe întreaga suprafață a planetei a diversității aproape infinite a plantelor și animalelor, biodiversitatea care o caracterizează. Zeus nu este moral într-un sens pe care Moise l-ar fi acceptat, dar el și supușii săi olimpieni au regizat fecunditatea fremătătoare, creativitatea nesfârșită a lumii vii.
Cum rămâne însă cu povestea zeilor-pești? Cum se încadrează ea în acest context?
Am văzut că multe dintre mitologiile lumii relatează istoria stranie a sosirii zeilor-pești și am precizat că Zeus însuși, în cele mai vechi reprezentări ale sale, era considerat unul dintre ei. Am constatat de asemenea că miturile referitoare la Jupiter și la ceilalți zei olimpieni descriu proliferarea formelor de viață animală. Îmbinarea acestor două filoane dă naștere unei posibilități surprinzătoare.
S-ar putea oare ca miturile antice să fi anticipat teoria științifică modernă conform căreia viața animală, care avea să ducă prin evoluție la ființa umană, a debutat sub forma peștilor.
Dacă ar fi adevărată, această ipoteză ar constitui o revelație extraordinară.
Teoria evoluției speciilor, propusă de Darwin, este una dintre marile realizări științifice ale istoriei, de același calibru cu descoperirile lui Galilei, Newton și Einstein. Ar fi oare posibil ca preoții din școlile misterelor să fi avut cunoștință despre evoluția speciilor cu mii de ani înaintea lui Darwin? Vom observa în continuare că dovezile în sprijinul acestei supoziții — care la prima vedere cel puțin pare absurdă — sunt scrise pe cer cu litere de-o șchioapă, pentru ca toată lumea să le poată vedea.
Suntem pe cale de a descifra codul universului. Am văzut deja că primele episoade ale istoriei trebuie înțelese în termenii creației bine reglementate a sistemului solar. Unul după altul, Saturn, Soarele, Venus, Luna și Jupiter s-au alăturat efortului de a întruni condițiile elementare care au făcut posibilă evoluția vieții pe Pământ. Urmărind acest proces treptat, am ajuns în zorii epocii regnului animal și a conștiinței, marcată de proliferarea formelor de viață animală.
Pentru a înțelege istoria dezvoltării acestora, trebuie să ne îndreptăm din nou atenția spre astronomie și, continuând șirul de evenimente despre care anticii credeau că au dus la crearea planetelor, vom ajunge la o secvență complexă: constelațiile zodiacului.
Pentru antici, forțele naturii erau latente iarna și se trezeau primăvara, când reîncepeau să-și exercite influența. De aceea, constelația în care răsărea Soarele primăvara era foarte importantă pentru ei. Astrul zilei însuflețea constelația respectivă, o energiza și îi accentua puterea de a modela lumea și istoria acesteia.
Din cauza ușoarei înclinări a axei terestre, Soarele pare a se retrage treptat în spate, pe fondul stelelor. Vreme de circa 2 160 de ani, Soarele răsare în aceeași constelație, după care trece la următoarea. În prezent ne aflăm în Era Peștilor și, așa cum știe deja aproape toată lumea, așteptăm să intrăm în Era Vărsătorului. În vreme ce constelațiile și erele vin și trec, variațiunile simfonice ale muzicii sferelor semnalează o nouă mișcare. Ciclul forțelor însuflețitoare, al pornirilor instinctuale ce străbat cosmosul, se deplasează într-un alt plan.
În general, percepem cele douăsprezece constelații ale zodiacului decurgând în ordine în funcție de lunile anului, Berbecul fiind urmat de Taur, apoi de Gemeni și așa mai departe. În ciclul mai amplu însă, determinat de aparițiile acestor constelații la echinocțiul de primăvară, ele decurg în ordine „inversă”, după Gemeni urmând Taurul, apoi Berbecul etc.
Acest fenomen este numit precesie. Specialiștii nu au căzut de acord asupra momentului în care anticii au devenit conștienți de existența lui. O lucrare marcantă pe această temă este Hamlet’s Mill (Moara lui Hamlei), scrisă de profesorul de istoria și filozofia științei Giorgio de Santillana de la Massachusetts Institute of Technology, SUA, în colaborare cu Hertha von Dechend, profesor de științe la Universitatea din Frankfurt, și publicată la sfârșitul anilor cincizeci. Extrem de bine documentată, cartea a deschis calea unei redescoperiri a dimensiunii astronomice a miturilor, de mult uitată în afara societăților secrete. Autorii ei sugerează că unul dintre episoadele care ocupă un loc central în toate mitologiile și în întreaga literatură mondială, de la Oedip rege la Hamlet – povestea fiului persecutat, care își înfrânge unchiul și redobândește tronul tatălui său — descrie de fapt un eveniment astronomic, și anume o eră precesională ce urmează alteia.
Dar Hamlet’s Mill conturează un model prin excelență static: arată că precesia este codificată într-un anumit arhetip, dar nu și modul în care constelațiile guvernatoare ne permit să organizăm diversele straturi ale mitului în ordinea cronologică corectă.
Să privim acum această înșiruire în termenii realității istorice aflate la baza miturilor lui Jupiter și ale celorlalți zei, în conformitate cu tradiția ezoterică.
Fiindcă am privit istoria așa cum a fost ea reținută în mituri, îndeosebi în cele ale zeilor olimpieni, ne-am imaginat, în mod firesc, personajele ca pe niște oameni anatomic moderni. Ar trebui să nu uităm însă că miturile reflectă înfățișarea pe care ele ar fi avut-o privite cu ochii imaginației. Pentru un ochi fizic — dacă acesta ar fi existat — ele ar fi arătat cu totul altfel.
Fiindcă aceste imagini create de imaginație reprezintă debutul și dezvoltarea ulterioară a formelor de viață primitivă.
Dacă epoca începutului vieții marine a fost marcată de guvernarea planetei Jupiter, înseamnă că, din punctul de vedere al precesiei constelațiilor, a fost totodată influențată de Pești. Când Soarele a început să răsară în constelația Peștilor, o nouă formă de viață s-a precipitat din substanța semilichidă de la suprafața Terrei. Aceasta a fost prima formă embrionică de pește, ceva asemănător cu actualele meduze.
Anticii considerau că autorul acestui impuls evoluționar a fost un zeu. Dacă viața primitivă pe Pământ – cea care, prin evoluție, avea să ducă la apariția omului – a luat forma unui pește, motivul a fost acela că un zeu a adoptat forma respectivă și, odată cu ea, a adus acest tip de viață pe Terra.
În mitologia egipteană, apariția regnului animal privită ca un eveniment miraculos era asimilată cu nașterea lui Horus, cele mai vechi reprezentări ale acestui zeu, ca și cele ale lui Jupiter, înfățișând o ființă pe jumătate om, pe jumătate pește.
Vedem deci încă o dată că grecii și egiptenii, la fel ca iudeii, venerau aceeași divinitate în alte veșminte culturale.
Următoarea epocă precesională a fost prima Eră a Vărsătorului — marcată de evoluția amfibienilor — uriașe creaturi plutitoare, asemănătoare într-o oarecare măsură cu delfinii actuali, dar cu membre palmate și o excrescență pe frunte. Această excrescență, numită „lanternă”, era glanda pineală, fiind prezentă și astăzi la unele specii de reptile, precum Tuatara din Noua Zeelandă.
„Lanterna” era principalul organ de percepție al creaturilor protoumane. Sensibilă la temperatura, ridicată sau scăzută, a altor viețuitoare, fie ele apropiate sau îndepărtate, lanterna le putea intui natura interioară. Ființele protoumane puteau intui deopotrivă natura plantelor, determinând dacă erau bune de mâncat sau ca remediu al unor boli, așa cum procedează astăzi unele animale. Și fiindcă legile dezvoltării nu erau încă pe deplin stabilite, oamenii putea vorbi cu plantele într-un mod care, așa cum susțin anticele epopei iudaice, putea convinge „pomii să dea rod sau grânele să crească înalte cât cedrii din Liban”. Probabil că vorbirea acestor oameni-amfibieni semăna oarecum cu mugetul cerbilor.
Ulterior, protooamenii cu lanterne în frunte au fost idealizați sub chipul unicornilor. Zeița Pământului încă le transmitea, prin clarviziune, ce anume să facă, astfel că legile naturale și cele morale erau identice. Acest adevăr istoric este splendid reprezentat în celebra tapiserie de la muzeul Cluny din Paris, în care inorogul își odihnește capul pe genunchii unei fecioare.
În memoria colectivă a omenirii, unicornul a rămas, desigur, o creatură vânată. Oamenii își puteau căuta apărarea pe genunchii Pământului-Mamă, dar lumea devenise deja un loc periculos. Am văzut că dorința existase inițial independent de omenire, continuând să se manifeste astfel, neintegrată în tiparul protouman. Aceste dorințe sălbatice și libere erau balaurii și dragonii din mitologie; ei terorizau celelalte forme ale creației.
Odată ce suprafața mlăștinoasă a Pământului a început să se solidifice, transformându-se în uscat, a început un nou stadiu de dezvoltare a ființei umane. Acesta a fost debutul Erei Capricornului, când protooamenilor le-au apărut membre cu ajutorul cărora să se poată deplasa pe sol, mânați de dorințele animalice incipiente.
În conformitate cu înțelepciunea antică, intrarea în scenă a lui Marte a fost cea care a dus la evoluția animalelor cu sânge cald. Marte și-a făcut apariția în perioada de tranziție dintre amfibienii asemănători cu șopârlele din Era Capricornului și animalele de uscat din Era Săgetătorului, marcată de patrupede.
Fierul lui Marte s-a concretizat în sângele roșu și a asigurat condițiile care au făcut posibil egotismul – nu numai în sensul impulsului sănătos de supraviețuire. Pe măsură ce Pământul a continuat să se solidifice și să devină mai dens și mai uscat, dimensiunile lui s-au redus, astfel încât o creatură nu putea prospera decât pe seama alteia. Iar faptul că doar cu greu ne putem deplasa fără a vătăma sau chiar a ucide o altă ființă vie a fost înscris în însăși condiția umană. Din cauza lui Marte natura omenească are o latură crudă, care savurează această situație, care exultă atunci când silește un alt semen să se supună și devine euforică atunci când îi domină pe ceilalți, când își poate exercita voința fără nici o îngrădire.
Odată ce protooamenii au devenit în întregime creaturi ale uscatului, s-a impus necesitatea de a apărea noi modalități de comunicare. Ca rezultat al influenței lui Mercur s-a dezvoltat cutia toracică. Tot Mercur a fost cel care a modelat membre mai zvelte și mai potrivite pentru ca oamenii să se poată deplasa unii spre ceilalți, să trăiască și să muncească împreună. Mercur era, desigur, mesagerul și scribul zeilor, numit Hermes la greci și Thoth la egipteni. Dar era totodată zeul înșelăciunilor și al hoțiilor.
Acest capitol s-a dorit a fi un comentariu asupra Facerii, axat pe o serie de tradiții similare, precum cea egipteană și cea elenă. Acest mod de interpretare și decodificare a Bibliei a apărut în rândul neoplatonicienilor și al primilor cabaliști, fiind susținut de grupări precum cea a rozacrucienilor. Multe dintre ideile expuse de noi până acum pot fi regăsite în scrierile lui Robert Fludd (care a exercitat o influență puternică asupra Paradisului pierdut, de Milton) în secolul al XVII-lea și, puțin mai târziu, în deja menționatul comentariu al lui Jakob Bohme la prima carte a Bibliei, Mysterium Magnum. Efortul de elucidare a acestor comentarii și de reformulare în termeni moderni a cunoștințelor deținute de rozacrucieni a fost preluat de marele cărturar și inițiat austriac Rudolf Steiner, Societatea Antropozofică, ale cărei baze le-a pus, fiind un veritabil urmaș al filonului rozacrucian.
Chiar și în afara tradiției ezoterice însă, este recunoscut faptul că între civilizațiile antice ale lumii se manifesta un remarcabil acord cu privire la imaginile asociate cu ordinea constelațiilor în zodiac Acest acord este cu atât mai interesant, am putea spune, dacă ne gândim că dispunerea corpurilor cerești așa cum sunt ele văzute de pe Pământ nu sugerează prin aproape nimic aceste imagini.
Realitatea este aceea că anticii recunoșteau în ordinea constelațiilor însăși evoluția omenirii și a lumii, așa cum era ea înțeleasă și păstrată în memoria colectivă. Pentru populațiile străvechi, istoria lumii era scrisă în stele.
Prin urmare, ceea ce considerăm a fi o idee modernă care demontează superstițiile antice este de fapt una cu adevărat veche. Noțiunea de evoluție secvențială a speciilor s-a născut cu mii de ani înainte ca Darwin să fi pornit la drum pe vasul HMS Beagle.
Istoria secretă a fost codificată în zodiac, consemnată de inițiați ca Jakob Bohme și Robert Fludd și păstrată până în epoca modernă de organizații ezoterice precum francmasonii și diverse grupări rozacruciene, dar întotdeauna, în mod deliberat, în așa fel încât neinițiații să n-o poată înțelege.
Apoi, în secolul al XIX-lea, când textele sacre ale hinduismului au început să fie traduse în limbile europene și publicate în tiraje de masă, o mare parte din cunoștințele ezoterice anterior atent ascunse au pătruns în conștiința publicului general. Fascinația stârnită de ele a reaprins interesul pentru Cabala și pentru alte tradiții occidentale, contribuind la crearea unei veritabile mode a spiritualismului. Mulți dintre marii intelectuali ai epocii au încercat să aplice metodologia științifică la studiul fenomenelor spirituale și spiritualiste.
În anul 1874, Charles Darwin participa la ședințe de spiritism împreună cu romancierul George Eliot. Rivalul lui Darwin, A.E. Wallace, a luat parte la o serie de experimente controlate de spiritualism, considerând că aceste fenomene pot fi măsurate și verificate așa cum alte tipuri de fenomene erau măsurate și controlate științific. După cum vom vedea în continuare, mulți intelectuali de frunte, printre ei aflându-se și oameni de știință, credeau că filozofia ezoterică este un domeniu al cunoașterii în sine și că știința și supranaturalul vor ajunge într-o zi să se armonizeze.
Friedrich Max Müller era un tânăr german pe care Compania Indiilor de Est l-a angajat în anii 1840 să traducă Rig Veda; ulterior i-a fost oferit un post de profesor la Oxford. Müller a tradus cărțile sacre ale hindușilor în cincizeci de volume și astfel doctrinele ezoterice orientale au ajuns pentru prima dată la cunoștința publicului larg. Germanul era bun prieten cu Darwin, cu care întreținea o corespondență regulată. Originea speciilor a fost publicată în anul 1859.
Conform istoriei secrete, evoluția speciilor nu a fost un proces lin, constant, așa cum consideră știința. Au existat meandre și puncte de cotitură cu implicații majore asupra modului în care înțelegem astăzi fiziologia și structura noastră mentală. Au existat de asemenea drumuri înfundate, false începuturi și încercări deliberate de sabotaj. Șerpi, păianjeni, gândaci și creaturi parazite, pe de altă parte, au prins formă sub influența malignă a feței întunecate a Lunii.
În conformitate cu doctrina secretă, animalele au evoluat în formele pe care le cunoaștem astăzi sub influența stelelor și a planetelor — leul influențat de constelația Leului spre exemplu, vitele de Taur. Centaurii, sirenele, faunii și satirii erau predecesorii oamenilor actuali: impulsul de a crea ființa umană modernă din punct de vedere anatomic, în diverse stadii de evoluție.
Planul cosmic viza ca toate formele biologice din lume să fie, treptat, încorporate în om, acesta urmând a fi încoronarea procesului de creație. Pe măsură ce conduceau omenirea tot mai aproape de anatomia umană de astăzi, zeii și-au asumat conformațiile parțial umane, parțial animale pe care le-au reținut sumerienii, egiptenii, persanii și babilonienii, până ce au ajuns la formele anatomice perfecte pe care și le aminteau ultimele mari civilizații ale lumii antice: grecii și romanii. Zeița planetei Venus, de pildă, era divinitatea cu cap de vacă Hathor, iar zeul planetei Mercur era Anubis cel cu cap de câine, de pe zidurile templelor egiptene. Conform tradiției secrete, aceleași ființe au rămas în memoria grecilor din epoca clasică, în forme mai evoluate.
Textele antice referitoare la această eră pun de asemenea un accent deosebit pe giganți. Autorul Cărții lui Enoh, aparținând tradiției iudaice, și Platon, din cea greacă, sunt de acord că în acele vremuri timpurii, înaintea Potopului, a apărut o rasă de uriași. De fapt, legende referitoare la o rasă antediluviană de uriași există în lumea întreagă, de la Danava și Daitya în India, la Miaotse în China. În Dialog între Midas Frisonul și Silenus, text de pe vremea lui Alexandru cel Mare, care s-a păstrat fragmentar, Silenus afirmă că „oamenii creșteau până la de două ori înălțimea bărbaților din vremea lui și trăiau de două ori mai mult“. În conformitate cu tradiția secretă, uriașele statui Bamyan recent distruse în Afghanistan nu erau reprezentări gigantice ale lui Buddha, ci statui în mărime naturală ale unor uriași înalți de cincizeci și doi, treizeci și șase și respectiv nouă metri. Veșmintele care le dădeau înfățișarea unor Buddha erau sculptate în ghips și se spune că ar fi fost adăugate ulterior. În secolul al XIX-lea, s-a consemnat ceea ce credeau localnicii, anume că statuile îi înfățișau pe Miaotse, giganții din tradiția chineză. De asemenea, despre celebrele statui din insula Paștelui se presupune că ar reda înălțimea reală a uriașilor din trecut.
Totodată, să nu uităm de dudățeniile care s-au dovedit a fi drumuri închise pe calea evoluției: oamenii cu un singur picior, oamenii-liliac, oamenii-insecte și oamenii cu coadă. Manetho, un istoric egiptean din secolul al III-lea î.C., a consemnat miturile referitoare la vlăstarele Observatorilor, scriind că „au adus pe lume creaturi umane cu două aripi, altele cu patru aripi și două fețe, oameni cu un trup și două capete, alții cu picioare de țap și coame pe cap; unii aveau picioare de cal în spate și de om în față; mai existau unii despre care se zice că erau tauri cu cap de om și câini cu patru capete, a căror coadă le ieșea din spate precum coada de pește […] și alți monștri, tot soiul de creaturi ca niște dragoni“.
Aceasta era, prin urmare, epoca imortalizată în marile mituri ale omenirii, cea care și-a găsit ecou în opere ale literaturii fantastice precum Stăpânul inelelor de J.R.R. Tolkien sau cărțile din ciclul Narnia ale lui C.S. Lewis. Aceste texte constituie o răbufnire în prezent a memoriei colective din perioada în care oamenii împărțeau planeta cu uriași, dragoni, sirene, centauri, unicorni, fauni și satiri. Numeroși pitici, silfi, nimfe, driade și alte ființe spirituale inferioare slujeau zeilor, iar oamenii trăiau alături de ele, se războiau cu ele și uneori se îndrăgosteau de ele.
În istoria secretă, ultimele ființe care au apărut înaintea omului au fost maimuțele antropoide. Ele s-au născut fiindcă unele spirite s-au grăbit și s-au încarnat prea devreme, înainte ca anatomia umană să fi fost definitivată. Prin urmare, susțin inițiații, nu este corect să spunem că omul se trage din maimuță, ci mai degrabă că maimuțele antropoide constituie o ramură degenerată a omenirii.
Desigur că nici una dintre aceste creaturi fabuloase nu a lăsat vreo urmă fosilizată. Și atunci, de ce atâtea personalități ale istoriei, inițiați ai societăților secrete, au crezut în existența lor? De ce ar trebui o persoană inteligentă să acorde măcar un dram de atenție acestei idei?
Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
