Neville Goddard – Cine este imaginatia ta?

Anumite cuvinte, în cursul lungii folosirii, adună atât de multe conotaţii ciudate încât aproape încetează a mai însemna ceva. Un asemenea cuvânt este imaginaţie. Acest cuvânt e menit a servi atât de multor soiuri de idei, unele dintre ele complet opuse una alteia. Închipuire, gând, halucinaţie, părere: curat, atât de largă îi este întrebuinţarea şi atât de variat înţelesul încât cuvântul imaginaţie nu are nici statut nici semnificaţie fixă.

De exemplu, cerem unui om să „îşi folosească imaginaţia”, atunci când viziunea sa actuală e prea limitată şi, astfel, nu la înălţimea sarcinii; apoi îi spunem că ideile sale sunt „pură imaginaţie”, sugerând că ideile nu sunt realiste. Vorbim despre o persoană geloasă ori suspicioasă ca fiind „o victimă a propriei imaginaţii”, în sensul că suspiciunile sale sunt neadevărate. Un minut mai târziu dăm cel mai înalt tribut omului, descriindu-l drept „om al imaginaţiei”.

Aşadar, cuvântul imaginaţie nu are un înţeles precis. Nici chiar dicţionarul nu ne dă vreun ajutor. Defineşte imaginaţia ca, (1) puterea descriptivă sau acţiune a minţii, principiu constructiv sau creativ; (2) o fantezie; (3) o noţiune iraţională sau credinţă; (4) planificare, scenariu sau schiţare ce implică o construcţie mentală.

Eu identific figura centrală a Evangheliilor cu imaginaţia omenească, puterea care face iertarea păcatelor, obţinerea dorinţelor, de neoprit.

Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Ioan 1:3 Există un singur lucru pe lume, Imaginaţia, şi toate deformările noastre asupra ei.

Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei. Isaia 53:3

Imaginaţia e însăşi poarta realităţii.

„Omul”, spunea Blake, „e fie arca lui Dumnezeu, fie o umbră a pământului şi a apei”. „În mod firesc, el e numai un organ natural supus Simţului”. „Trupul Etern al Omului este Imaginaţia: acela e Dumnezeu însuşi, Trupul Divin. [yod, shin, ayin; de la dreapta la stânga]: Iisus: noi suntem Membrele Sale.

Nu ştiu de vreo definiţie mai măreaţă şi mai adevărată a Imaginaţiei decât cea a lui Blake. Prin imaginaţie avem puterea de a fi orice dorim să fim.

Prin imaginaţie dezarmăm şi transformăm violenţa din lume. Cele mai intime, precum şi cele mai lipsite de importanţă relaţii devin imaginare odată treziţi la „Taina cea din veci ascunsă neamurilor” [Coloseni 1:26], anume, Hristos în noi este imaginaţia noastră. Abia atunci realizăm că, numai trăind prin imaginaţie putem spune cu adevărat că trăim.

Vreau ca această carte să fie cea mai simplă, clară şi directă lucrare care-mi stă în putere a o face, ca să te încurajez să funcţionezi imaginativ, ca să-ţi poţi deschide „Ochii nemuritori înspre Lumile Gândului” [William Blake], unde îţi ţii fiecare dorinţă a inimii ca holde coapte „gata albe de seceriş” [Ioan 4:35].

Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă. Ioan 10:10

Viaţa abundentă pe care Hristos ne-a promis-o este a noastră pentru a o experimenta acum, dar nu înainte de a-l înţelege pe Hristos ca imaginaţia noastră o putem experimenta.

Taina cea din veci ascunsă… adică Hristos cel dintru voi, nădejdea slavei,

Coloseni 1:26,27, este imaginaţia ta. Aceasta e taina pe care veşnic mă ostenesc să o înţeleg mai profund în mine şi îi îndemn şi pe alţii să o facă.

Imaginaţia e Mântuitorul nostru, „Domnul din Ceruri” născut din om dar nu făcut de om [Simbolul credinţei sau Crezul niceeano-constantinopolitan, 358/381 d.Hr.].

Fiecare om e Maria şi naştere lui Hristos trebuie să dea.

Dacă povestea concepţiei imaculate şi a naşterii lui Hristos pare iraţională omului e numai din cauză că e citită în mod eronat ca biografie, istorie şi cosmogonie, iar exploratorii moderni ai imaginaţiei nu ajută numindu-L minte inconştientă sau subconştientă. Naşterea şi creşterea imaginaţiei reprezintă tranziţia graduală de la un Dumnezeu al tradiţiei la un Dumnezeu al experienţei. Dacă naşterea lui Hristos în om pare lentă, este numai din cauză că omul nu se grăbeşte să lase confortabila dar falsa ancorare în tradiţie.

Când imaginaţia este descoperită ca întâi principiu al religiei, piatra înţelegerii literale va fi simţit toiagul lui Moise şi, la fel ca piatra din Sion [Isaia 28:16; Romani 9:33], va izvorî apa înţelesului psihologic pentru a potoli setea omenirii; şi toţi cei ce vor primi cupa oferită şi vor trăi o viaţă în concordanţă cu acest adevăr vor transforma apa înţelesului psihologic în vinul iertării. Apoi, la fel ca bunul samarinean [Luca 10:33-35], o vor turna pe rănile tuturor.

Fiul lui Dumnezeu nu e de găsit în istorie, nici în altă formă externă. El poate fi găsit numai ca imaginaţia din acela în care prezenţa Lui devine manifestare.

O, de-ar fi numai inima ta o iesle a Naşterii Sale! Dumnezeu ar deveni iar Prunc pe pământ. [Angelus Silesius, poet din secolul 17]

Omul este grădina în care acest singur-născut Fiu al lui Dumnezeu doarme. El trezeşte acest Fiu ridicându-şi imaginaţia spre ceruri şi înveşmântându-i pe oameni în straie dumnezeieşti. Trebuie să imaginăm mai bine decât am făcut-o vreodată.

În momentul trezirii sale la viaţa imaginativă, omul trebuie să treacă proba Filialităţii:

„Tată, dezvăluie-Ţi Fiul în mine” [James Montgomery]

şi

[…] a binevoit Dumnezeu […] să descopere pe Fiul Său întru mine. Galateni 1:15,16

Proba supremă a Filialităţii este iertarea păcatului. Proba că imaginaţia ta este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, e abilitatea ta de a ierta păcatul. „Păcat” înseamnă a rata drumul în viaţă, a eşua în idealuri, a eşua în a-ţi atinge ţinta. „Iertare” înseamnă identificarea omului cu idealul sau ţinta lui în viaţă. Aceasta e lucrarea imaginaţiei trezite, lucrarea supremă, fiindcă testează abilitatea omului de a intra în şi de a-şi însuşi natura opusului său.

„Cel slab să zică: „Eu sunt tare!” Ioel/Ioil 3:10/4:10

Din punct de vedere raţional, aceasta e cu neputinţă. Numai imaginaţia trezită poate intra în [natura] şi [poate] însuşi natura opusului său.

Această concepţie a lui Iisus Hristos ca imaginaţie omenească ridică aceste întrebări fundamentale: este imaginaţia o forţă suficientă, nu numai să-mi îngăduie să asum că sunt tare, dar şi capabilă prin sine să execute ideea? Presupunând că doresc să fiu într-un alt loc sau situaţie; aş putea, imaginându-mă în acea situaţie sau loc, să produc înfăptuirea lor fizică? Presupunând că nu mi-aş permite călătoria şi presupunând că statutul meu social şi financiar actual se opune ideii pe care vreau să o realizez; ar fi imaginaţia suficientă în sine pentru a încarna aceste dorinţe? Cuprinde imaginaţia raţiunea? Prin raţiune, înţeleg deducţiile din observaţiile simţurilor.

Recunoaşte ea lumea externă a lucrurilor? În modul practic al vieţii de zi cu zi, este imaginaţia un ghid complet de comportare? Presupunând că sunt capabil să acţionez prin imaginaţie continuă, adică, presupunând că sunt capabil să menţin sentimentul dorinţei mele împlinite, se va întări supoziţia mea în evidenţă?

Şi, dacă se întăreşte în evidenţă, să constat, reflectând, că acţiunile mele din perioada de incubaţie au fost rezonabile? Este imaginaţia mea o putere suficientă, nu numai să asume sentimentul dorinţei împlinite, dar este, de asemenea, capabilă prin sine să încarneze ideea? După ce asum că deja sunt ceea ce vreau să fiu, trebuie să mă ghidez continuu de idei raţionale şi acţiuni pentru a aduce împlinirea asumpţiei mele?

Experienţa m-a convins că, o asumpţie, deşi falsă, dacă se persistă în ea, se va întări în evidenţă, că imaginarea continuă e suficientă pentru toate lucrurile, dar toate planurile şi acţiunile mele raţionale nu vor suplini vreodată lipsa mea de imaginare continuă.

Nu este adevărat că învăţăturile Evangheliilor pot fi primite numai în condiţiile credinţei şi că Fiul lui Dumnezeu caută neîncetat semne ale credinţei în oameni – adică, credinţă în propria lor imaginaţie?

Nu este promisiunea, Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea, Marcu 11:24, aceeaşi cu „imaginează-te că deja eşti şi vei fi”? Nu a fost o stare imaginară cea în care Moise „a rămas neclintit, ca cel care vede pe Cel nevăzut” [Evrei 11:27]?

Nu prin puterea propriei sale imaginaţii a rămas neclintit?

Adevărul depinde de intensitatea imaginaţiei, nu de lucruri externe. Lucrurile sunt fructele ce aduc mărturie bunei sau proastei folosiri a imaginaţiei.

Omul devine ceea ce imaginează. El are o istorie auto-determinată. Imaginaţia este calea, adevărul, viaţa dezvăluită. Nu putem cuprinde adevărul cu mintea logică. Unde omul obişnuit vede cu simţurile un boboc, imaginaţia vede un trandafir înflorit.

Adevărul nu poate fi cuprins de lucruri. Pe măsură ce ne trezim la viaţa imaginativă, descoperim că a imagina un lucru înseamnă a-l crea, că o judecată adevărată nu trebuie să se supună realităţii externe cu care relaţionează.

Omul imaginativ nu neagă Devenirea realităţii lumii exterioare a simţurilor, dar el ştie că lumea interioară a Imaginaţiei continue este acea forţă prin care Devenirea realităţii lumii exterioare a simţurilor se creează. El vede lumea exterioară şi toate întâmplările ei ca proiecţii ale lumii interioare a Imaginaţiei. Pentru el, totul e o manifestare a activităţii mentale care se petrece în imaginaţia omului, fără ca omul raţional al simţurilor să fie conştient de ea. Dar el realizează că fiecare om trebuie să devină conştient de această activitate interioară şi să vadă relaţia dintre lumea internă cauzală a imaginaţiei şi lumea externă senzitivă a efectelor.

E un lucru extraordinar să descoperi că te poţi imagina într-o stare a dorinţei tale împlinite şi să evadezi din închisorile pe care le-a construit ignoranţa.

Omul Adevărat este o Imaginaţie Magnifică. Este acest sine cel ce trebuie trezit.

Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos. Efeseni 5:14

În clipa în care omul descoperă că imaginaţia lui este Hristos, înfăptuieşte lucruri care, la acest nivel pot fi numai numite drept miraculoase. Dar, până ce omul nu va avea sensul de Hristos ca propria sa imaginaţie, „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi”, Ioan 15:16, va vedea totul pur obiectiv, fără nicio relaţie subiectivă. Fără să realizeze că tot ceea ce întâlneşte este parte din el, se răzvrăteşte la gândul că el şi-a ales condiţiile din viaţă, că ele sunt relaţionate cu afinităţile propriei sale activităţi mentale. Omul trebuie să înceapă să creadă cu fermitate că realitatea stă în el şi nu în afara lui.

Deşi ceilalţi au trupuri, o viaţă a lor, realitatea lor e înrădăcinată în tine, se sfârşeşte în tine, aşa cum a ta se sfârşeşte în Dumnezeu.

Vezi online cu traducere:

Dacă informatiile găsite aici ti-au fost de folos, spune "mulțumesc" printr-o donație de sustinere: