Papus – Alcătuirea Fiinţei Astrale, Peisajul astral, Iubirea astrală
De cât timp am murit? Nu am cum să ştiu. Noţiunea timpului s-a modificat atât de mult de la transformarea mea, încât era imposibil de a determina o durată conform ideilor mele anterioare. Aveam amintirea vagă a unei letargii semiconştiente care a durat până acum. Îmi aduc aminte de adaptările treptate şi dificile pentru a vedea, a auzi, şi mai ales, deşi pare ciudat, de a privi gândirea fără a folosi nici unul din organele materiale pe care eram obişnuit să le folosesc pe pământ şi înţeleg înţelepciunea Divină care a determinat dispariţia acestor organe grosolane ale materiei, căci nu ar fi putut nici să conţină şi nici să suporte lumina intensă a fiinţei mele; corpul meu era în întregime luminos, dar îşi păstrase aproape în totalitate forma învelişului terestru. Din el iradia o lumină difuză de slabă intensitate; întrucât tocmai mă năşteam în noua mea stare şi mijloacele mele de acţiune se modificau fundamental.
Voinţa, pe care din fericire mi-o dezvoltasem cât mai mult pe pământ, era motorul veritabil al noului meu organism, iar dorinţa constituia axa tuturor acţiunilor mele. Într-adevăr, mişcarea se producea instantaneu, şi era suficient să doresc să ajung într-un anumit loc al acestei noi lumi şi să fac un uşor efort de voinţa pentru a ajunge instantaneu în locul dorit. Lipsa tranziţiei între punctul de plecare şi cel de sosire este una din senzaţiile cel mai greu de conceput pentru o fiinţă pământeană. În vis, atunci când eram întrupat, mi se întâmpla adeseori să zbor deasupra Pământului şi această senzaţie de legănare în aer nu poate da decât o idee palidă despre plăcerea oferită de aceste deplasări instantanee. În noua mea stare eram, de asemenea, total lipsit de simţ tactil, era suficient să-mi concentrez atenţia asupra unui copac pentru a observa cele mai mici detalii. Dacă aş îndrăzni să folosesc o imagine grosieră, aş putea spune că pipăiam cu ajutorul vederii. Lumina şi aerul sunt singurele elemente necesare organismelor noastre în această lume aparte, deoarece, dacă am menţionat că ne pierdem total caracteristicile materiale, am exagerat puţin. Ar trebui să spun că materia era atât de evoluată , încât devenea greu de recunoscut în învelişul său luminos faţă de ceea ce constituia pe pământ nămolul întunecat utilizat în acelaşi scop. Astfel, simţul tactil şi anexa sa, simţul gustativ, dispăruseră în acelaşi timp în care forma noului nostru corp suferise o uşoară transformare prin subţierea abdomenului care, devenit inutil, se atrofiase complet. Dintre simţurile receptoare, vederea şi auzul deveniseră deosebit de intense, ca şi mirosul, ultim vestigiu al formei noastre terestre. Se formaseră însă simţuri noi. Prin transformarea vederii, se născuse posibilitatea să observ profunzimea lucrurilor, pătrunzând în propria lor lumină; dar ceea ce mă făcea fericit şi temător în acelaşi timp, era posibilitatea, atât de nouă pentru mine, să aud gândurile celorlalţi atunci când doreau; mai ales ale fiinţelor astrale mai vechi decât mine în această lume. Intuiţia, atât de obscură pe pământ, devenise atât de amplă încât sentimentele înlocuiau aproape în întotdeauna senzaţiile vieţii curente. Aceasta este situaţia organelor de simţ.
Dacă aş încerca acum să descriu organele mele de acţiune, ar trebui să depun mari eforturi pentru a fi înţeles de către cei ce sunt încă întrupaţi.
Pe pământ puteam acţiona asupra mediului extern în 4 feluri: prin mers (picioarele), prin gesturi (braţele), prin vorbire (laringele) şi prin privire (ochii). Simţul tactil a dispărut, mersul nu mai există, iar gestul s-a transformat. Atunci când vreau să acţionez asupra unui punct fără să ajung acolo, este suficient să întind braţele către obiect şi imediat din mâinile mele apare o rază de lumină colorată care se amestecă cu lumina obiectului. Voi vorbi imediat despre această lumină caracteristica lucrurilor. Privirea este aici motorie şi totul e pus în mişcare prin intermediul privirii. Această mişcare este întreţinută la nevoie de către lumina proprie a operatorului. Dar cea mai minunată dintre noile mele posibilităţi, aproape divină, este puterea de a transforma, prin cuvânt, o idee într-o fiinţă reală. Am auzit adeseori pe pământ propoziţia „cuvântul este creator”; dar numai aici am putut să realizez adevărata sa semnificaţie. Dacă îmi place una din ideile pe care le concep, este suficient să o evoc în cuvinte şi ideea se întrupează imediat, împrumutând un strop din propria mea lumină. Aceasta determină o uşoară oboseală; dar cum să compari acest travaliu plăcut cu efortul ce trebuie depus pe pământ pentru a forţa materia să ia forma unei idei, fie ea atât de simplă ca aceea a unei mese. Numai aici am putut admira la adevarata lor valoare, eforturile excepţionale ale artiştilor de pe pământ ce vin printre noi în căutarea inspiraţiei, aşa cum voi arăta imediat. Dar ceea ce arată că suntem oriunde sub imperiul sumbrei fatalităţi, este faptul că formele noastre vii create aici de fiecare dintre noi sunt efemere căci după fiecare din dulcile letargii care sunt pentru noi ca şi somnul vostru nu mai rămâne nimic din creaţiile din ajun. Aici cel puţin mi se pare că suntem condamnaţi la eternul travaliu al Penelopei. Totuşi, fericirea noastră este suficientă pentru a nu mă gândi la lucrurile mai puţin plăcute. Putem atinge o asemenea perfecţiune a creaţiilor noastre ideatice prin intermediul rugăciunii, încât nu vă putem da nici măcar o imagine aproximativă.
Iată, în câteva cuvinte, un rezumat al alcătuirii mele fizice: vom vorbi despre mediul ce mă înconjoară.
„Peisajul astral”
…Pe Pământ totul este întunecat pe un fond vag luminos, iar lumina terestră permite observarea culorilor şi formelor numai prin reflexia lor pe pereţii corpurilor. Aici totul este luminos, pe un fond albastru închis, iar fiecare fiinţă îşi are propria lumină.
Îmi este aproape cu neputinţă, din această cauză, să descriu un peisaj astral. Să fiu deci iertat pentru neclarităţile inevitabile.
În acest moment, observ la picioarele mele mici luminiţe viu colorate ce sunt rămăşitele noastre minerale, pietrele noastre. Printre ele, subţiri şi numeroase, tulpinile luminoase ale unei mulţimi de plante cu flori multicolore şi strălucitoare. Din când în când, strălucirea rapidă a unei gâze trecătoare tulbură armonia culorilor atât de variate şi totuşi atât de calde. Cu cât este mai sus în ierarhia naturii o fiinţă, cu atât lumina pe care o degajă este mai intensă; astfel, trecerea unei fiinţe umane iluminează natura pe care o traversează mai iute ca fulgerul, dacă voinţa sa nu o face să încetinească. Deoarece am descris capacitatea noastră de a ajunge în locul dorit fără tranziţie, trebuie să precizez că ne putem încetini deplasarea după dorinţă; ne deplasăm în zbor, prin spaţiu, numai cu ajutorul voinţei. Dar, să revenim la câmpia pe care o descriam. Aceasta este împrejmuită de o pădure întinsă, ale cărei intense lumini vegetale se întind în faţa mea până în depărtare. Deasupra capului, întunecatul ocean eteric îşi agită valurile fluide, deoarece lumea noastră este înconjurată de acest ocean, ai cărui curenţi, deşi mai uşori decât aerul pământesc, sunt suficient de puternici pentru a antrena în abis fiinţele a căror astralitate nu este complet eliberată. El ne separă de lumea pământeană şi între el şi pământ se întinde regiunea luminii elementare, cea pe care şi voi o vedeţi şi în care sunt cufundate cele mai inferioare entităţi ale lumii noastre, larve multiple şi polimorfe ce dizolvă orice urmă de materie terestră ce ar putea împiedica existenţa noastră aici.
Aceşti curenţi puternici se opun eforturilor pe care le-am putea face pentru a comunica cu anumite fiinţe încă întrupate pe Pământ.
Numai în urma unei dorinţe deosebit de intense şi pentru că am fost chemat prin rugăciunea ta, am putut, dragul meu copil, să ajung în preajma conştiinţei tale; dar curentul astral devine prea puternic şi trebuie să plec. Roagă-te, speră şi voi reveni.
După mai mult de un an, am avut marea fericire de a relua studiile întrerupte; vom prezenta mai departe rezultatele noilor noastre cercetări…
Iubirea astrală
«Copil din vis, te regăsesc, în sfârşit, şi mă grăbesc să-ţi descriu cât mai bine noile mele impresii. Ce transformare a suferit fiinţa mea! Atunci când, în trecut, am cunoscut fericirea de a putea comunica cu un suflet întrupat, a fost necesar la început să abandonez, în vârtejul astral, particulele materiale ce aderaseră la mine. Aceasta a generat o suferinţă pe care am îndurat-o cu curaj, tot aşa cum o voi îndura şi pe cea cauzată de noua noastră convorbire; deoarece sacrificiul constituie o lege divină universală, iar iubirea m-a învăţat să accept sacrificiul.
Am cunoscut iubirea şi sufletul-soră, ce mi s-a devotat, m-a iniţiat în noi şi mari mistere pe care voi încerca să ţi le revelez. Evoluţia mea era lentă şi lumina aurei mele era slabă, atunci când în faţa mea s-a oprit o entitate a cărei aură pură şi strălucitoare m-a umplut de teamă şi de admiraţie. Atunci am cunoscut un nou sentiment şi am trimis către această entitate o rază încărcată de o dorinţă arzătoare; dar eforturile mele s-au dovedit zadarnice şi o voinţă blândă, dar mai puternică decât a mea, mi s-a opus. Apoi, dintr-o dată, minunata viziune dispare şi aud: „Trebuie să meriţi dragostea sufletului-soră”.
Dragostea, idee nouă pentru mine în această lume… o voi merita oare? Şi, deoarece exista posibilitatea de a nu mai revedea acel suflet a cărui voinţă blândă îmi paraliza toate eforturile, i-am transmis imaginea dorinţei şi suferinţei mele. În faţa mea s-a format un vârtej luminos din propria-mi lumină, iar această lumină se materializează şi apare o minunată fiinţă, pe care o privesc cu admiraţie.
O, creaţia mea, …o, copilul meu! …mare e puterea ce-mi dă putinţa să te creez atât de frumoasă. Dar destinul necruţător va curma firul zilelor tale încă din această seară şi poate că niciodată iubirea nu-mi va permite să te recreez atât de strălucitoare… o, creaţie a mea, o, tu copil al celui mai frumos din visele mele. Mergi la EA, caută-i lumina şi transmite-i speranţele şi suferinţele mele.
Creaţia mea dispare imediat, iar eu mă gândesc la cea care, dacă voi fi demn de aceasta, îmi va revela misterele dragostei divinizate. Către mine urcă o melodie suavă, iar spre mine se îndreaptă lumina EI, înconjurându-mă cu strălucirea sa.
Apoi aud vocea ei: „Fie ca lumina mea să se topească într-a ta, pentru a nemuri minunata idee, o, dragostea mea, …o, sărmană fiinţă părăsită!” La apariţia ei, strălucirea fericirii noastre lumină întreaga natură!
Atunci am aflat că dragostea unei femei imortalizează ideile vii create de dorinţa şi voinţa noastră.
Şi, atunci când, într-o străfulgerare de credinţă, un suflet pământean, artist, savant sau poet, animă prin dorinţele sale tărâmul nostru, atunci când traversând vârtejurile oceanului astral, chemarea şi rugăciunea sa se vor ridica până la noi, va apărea o idee vie, copil al dragostei noastre ce va ilumina geniul pământean şi care va deveni IDEALUL pe care acesta trebuie să-l îndeplinească pe Pământul duşmănos şi înşelător. Acesta este marele mister al creării geniului tău de către iubirea noastră. Spune-le, rod al visului nostru, cuvintele mele fraţilor tăi: roagă-te, munceşte, speră şi mă voi reîntoarce curând, căci acum plec să mă purific prin suferinţă. Adio.»
Acestea au fost cuvintele Fiinţei astrale. Istorie sau legendă, realitate sau vis, eu le dedic tuturor artiştilor si iniţiaţilor.
De fapt, cei pe care-i numim morţi sunt strâns legaţi de viaţă, iar acţiunea lor se manifestă permanent. Iată de ce chinezii împodobesc un strămoş atunci când un întrupat realizează o operă socială importantă şi iată de ce, în China, viaţa morţilor este în strânsă legătură cu cea a celor vii, pe de o parte, şi cu pământul generator pe de altă parte, în faptele de fiecare zi. Putem spune, parafrazându-l pe Swedenborg: Cerul este acolo unde îţi este aşezată inima, arătând că sursa fericirii în plan divin este întotdeauna de sorginte sentimentală, în exprimarea pământeană. Toată informaţia adunată în timpul unei existenţe rămâne stocată căci natura este prea avară cu evoluţiile sale pentru a permite ca o inteligenţă să piardă roadele muncii depuse pe Pământ sau ale încercărilor la care a fost supusă.
Vom reveni asupra necesităţii încercărilor pământene; acum vom rămâne la starea spiritului învelit în propria lumină care-şi recapătă stăpânirea asupra lumii pe care a părăsit-o.
Orice s-ar spune, se cunosc mai multe cazuri ale unor fiinţe decedate ce au revenit pe pământ după ce au trecut prin ceea ce în Egipt se numeau porţile morţii, în egipteană Ro; această denumire o aveau şi ghindele cu pete negre, ceea ce explică teama Egiptenilor şi Pitagoricienilor de ele, fiind considerate simbolul forţelor morţii şi al misterelor Proserpinei.
Iniţiatul se dedubla, urmând să traverseze în mod conştient porţile morţii. La revenire era tot atât de sigur de existenţa celuilalt tărâm ca de existenţa soarelui şi a lunii. Din această cauză, îşi lua titulatura de scrib al celor două vieţi, născut de două ori (Dwidja, în sanscrită) sau de botezat.
Menţionăm, mai jos, impresiile unei persoane resuscitate descrise de o materialistă contemporană, celebra Louise Michel.
La apropierea morţii
„Probabil că în afara unor generalităţi, fiecare din noi are, la apropierea morţii, unele sentimente faţă de el însuşi.
Iată care au fost sentimentele mele şi circumstanţele în care au apărut.
În februarie 1904 am susţinut un lung turneu de conferinţe împreună cu camaradul meu, Girault; ca titlu, eu alesesem Luarea în stăpânire, iar Girault: Către o lume mai bună, cele două conferinţe completându-se între ele. Puteam ţine conferinţele de o sută de ori, deoarece luarea în stăpânire a Pământului de către umanitate începe printre ruinele vechii lumi ce sunt străpunse de noul germene. Printre aceste ruine popoarele încearcă să se îndrepte către o existenţă mai bună şi mai elevată.
Turneul trebuia să se desfăşoare în 30 de oraşe din Franţa, Corsica şi Algeria. Calais, Roubaix, Tourcoing şi Liancourt au fost locurile primelor conferinţe, pentru că eu mă întorceam din Anglia. La Liancourt ne-a surprins o furtună de zăpadă, iar eu am început să mă lupt cu o gripă rebelă.
La Troyes, unde am petrecut câteva zile, medicul şi prietenii mei se opuneau să conferenţiez la Chaumont, dar eram convins că voinţa mea va fi mai puternică; mi se părea că mergând la Chaumont mă voi vindeca; la Chaumont mi-am făcut studiile, iar Chaumont şi Parisul erau singurele oraşe pe care le vizitasem înainte de călătoria mea în Caledonia.
Când mă îndreptam către conferinţa din Toulon, am fost convins că am învins boala şi mi-am încheiat discursul cu această convingere. Dar, odată ajuns la hotelul Terminus, unde hotărâsem să mă odihnesc o zi sau două, a trebuit să mă recunosc învins; gripa se transformase în congestie pulmonară.
Am căzut cu iuţeală într-o asemenea stare, încât mă gândeam la expresia ce descrie anihilarea tuturor forţelor trupeşti, zdreanţă umană; mi se părea că întregul meu corp zăcea ca o cârpă; mintea, ca urmare a exteriorizării, îl privea ca pe ceva străin.
În apropierea morţii, totul devine senzaţie; la început, asemănător acului unei busole ce caută nordul în timpul unui ciclon, simţurile se puteau utiliza unul în locul altuia; apoi se reunesc într-unul singur. Mi se părea că citesc printre degete mesajele pe care prietena mea, Charlotte, le ţinea în mână.
Principala componentă a agoniei este dezorientarea şi nu durerea; ai sentimentul că pluteşti printre elemente, având două senzaţii, prima că aş curge ca pe firul apei, iar cealaltă, că fiinţa mea se împrăştie în spaţiu, că moleculele ei se dezagregă ca o aromă ce se împrăştie în aer sau ca un colorant într-un lichid. Această senzaţie nu este lipsită de blândeţe; ea pare să dureze o perioadă indefinită de timp.
Gândirea se materializează în simboluri, în reprezentări şi, în această formă, devine mai intensă şi mai elevată.
Amintirile se compun din impresiile de altădată ce se manifestă însă cu putere. Astfel, îmi reaminteam senzaţii pe care le percepeam ca şi când ar fi fost resimţite în prezent.
În Caledonia, în timpul unui ciclon, cerul, pământul şi oceanul se contopiseră într-o singură negură în care gemeau elementele descătuşate, în timp ce torente de apă se deversau în valurile ce urcau grăbite şi încercau să escaladeze malul cu ghearele lor albe de spumă; mă agăţam, de stânci pentru a rezista mugetelor adâncurilor ce mă atrăgeau în abis; gândindu-mă că, în timpuri imemoriale, am vieţuit în mijlocul elementelor, alunecarea în infinit îmi producea aceeaşi impresie şi-mi conferea certitudinea că moartea este o reîntoarcere la starea elementară.
Îmi amintesc o impresie resimţită ca din infinit, dar totuşi de un alt ordin; unul din prietenii noştri, dl Huot, cânta la vioară o piesă a unui compozitor nihilist ce murise anonim; retrăiam senzaţia de altădată, cea a unei prăpăstii ai cărei pereţi îi loveşti cu braţele în întuneric, în timpul căderii; auzeam elementele ca şi în timpul ciclonului, numai că acum aveau o muzică proprie.
Când îţi pierzi vocea, când aceasta nu mai este decât un suflu, putând cu greu să amintească vibraţia corzilor vocale din gâtul ce nu mai simte setea, atunci când membrele devin grele ca piatra, se instalează o stare de linişte; tot ce se întâmplă pare natural; te poţi privi din înaltul gândului; nu te întrebi dacă trupul întins în faţa ta va trăi sau va muri; priveşti şi atât. Priveşti încoace şi încolo, întreaga lume s-a micşorat, devenind prea mică pentru ca rasa umană să poata fi considerată un singur popor.
Cei morţi şi cei vii se situează mai aproape sau mai departe, formând cercuri concentrice ca acelea din jurul unei pietre aruncate în apă, iar aceste unde electrice se îndepărtează către infinit…
Timpul cântăreşte cât un bloc de piatră, urmele trecutului se întrevăd, începe să se zărească viitorul, personalitatea a dispărut şi singurul lucru rămas este privirea în care te-ai transfigurat.
În faţa ochilor se desfăşoară ceaţa unei nebuloase; în cameră nu mai deosebesc persoanele decât prin formă şi statură, ca şi când ar fi devenit personajele unui joc de umbre.
În depărtare, gândirea se materializează tot prin imagini. Războiul apare ca o imensă pată de sânge, morţi, muribunzi, cai ce aleargă bezmetic cu coama în vânt… Şi mai departe, se produce marele dezastru: mamele, copiii, bătrânii sunt părăsiţi; incendiile luminează ruinele; apare foamea, ciuma timpurilor trecute; apoi omenirea, parcă întinerită, îşi reface adăpostul ce devine din ce în ce mai luminos, inundat de ştiinţă şi adevăr, tot aşa cum au fost invadate peşterile pline de sălbăticiuni de către oamenii primitivi cu torţe în mâini.
Nu ştiu cum am revenit din abis; la reunirea moleculelor dispersate şi la reluarea parcursului ascendent al vieţii se produce o durere sfâşietoare, în timpul căreia vocea, altădată stinsă, se poate strecura din nou printre buzele până nu de mult imobile.
Oare Charlotte şi savantul dr. Bertholet au fost ajutaţi de fluxul ce parcurge depărtările şi se îndreaptă spre mine? M-a izbit un singur lucru, faptul că trebuie să încerc să merit această iubire prea mare pentru o singură fiinţă, în timp ce atâţia alţii sunt daţi uitării.
În studiul făcut asupra propriei personalităţi, am evalut greşit timpul. Acesta mi s-a părut mai scurt, în ciuda avatarurilor bolii.
Când am început să mă simt mai bine, am evaluat la 8 zile agonia ce durase aproape 4 săptămâni; atunci mi-am reamintit poveştile în care somnul care a durat mai mult de 100 de ani pare să se fi scurs în câteva ore.
Iar în tot acest timp, în Orient, viaţa se desfăşoară în violenţă; orezul manciurian încolţeşte în sânge în folosul bancherilor ruşi şi japonezi şi pentru eterna glorie a ţarului, dacă studenţii şi mujicii vor rata momentele din ‘89 şi din ‘93 ale Nordului.
Fraternitatea dintre popoare se cimentează prin atât de mult sânge vărsat, încât agresiunile tiranilor şi ale trupelor lor nesăbuite nu o pot distruge.
În ceea ce priveşte războiul şi dezastrele, dacă toate lecţiile sângeroase oferite rasei umane de către marii măcelari de oameni nu au fost încă înţelese, trebuie să credem că oamenii sunt cu mult mai proşti decât animalele.” – LOUISE MICHEL
După moarte…
Conform experienţelor iniţiatice şi după povestirile celor ce au revenit de pe celălalt tărâm, putem descrie situaţia fiinţei umane imediat după moarte.
Cu excepţia sinuciderii, în evoluţia sa normală, senzaţia morţii nu este dureroasă. Această senzaţie e asemănătoare cu plutirea unei corabii pe apă; de aici imaginea luntrei lui Isis, luntrei lui Caron şi toate celelalte imagini mitologice ale Antichităţii ce descriau, pentru neiniţiaţi, senzaţia planului astral.
Pentru contemporani, senzaţia este analogă unui drum lin pe calea ferată. Fiinţa nu crede că a ajuns sub imperiul a ceea ce noi numim moarte; ea crede că este doar adormită şi visează. În acelaşi timp, deoarece moartea echivalează cu naşterea planurilor pe care le-am denumit aici invizibile, îşi regăseşte toate rudele, pe toţi cei pe care-i considera pierduţi, care-i sărbătoresc sosirea cu entuziasm, în timp ce sărmanii părăsiţi pe pământ îi plâng plecarea definitivă.
Tradiţia iniţiatică afirmă că, timp de 3 zile, spiritul, însoţit de ghidul său, poate vizita orice punct al pământului pe care ar dori să-l vadă. Fie în vis, fie direct (fantoma pentru cei vii), el poate apărea fiinţelor dragi abandonate pe pământ; adeseori, el poate să-şi urmeze calea stării astrale; iar apoi începe somnul…
Noile organe astrale trebuie să se adapteze planurilor în care vor evolua de acum şi deoarece natura nu face salturi, această nouă adaptare se produce lent, ulterior evoluţiei spiritului.
Pentru iniţiaţi, pentru cei ce au călătorit deja în plan astral, această evoluţie este eliminată, iar trecerea prin porţile zodiacale se face cu uşurinţă. Pentru neiniţiaţi şi profani, cei ce nu au mai trecut în acest plan (reprezentat în marea cruce a masonilor rozicrucieni prin scheletul aşezat atât la intrarea cât şi la ieşirea din camera purpurie), pentru aceştia, evoluţia este mai lentă, iar trezirea poate necesita de la o lună la un an. Hinduşii au studiat perfect aceste diferenţe şi ne arată că 1 an în plan divin este echivalentul a 365 de ani pământeni.
Astfel că Spiritele au multe greutăţi în determinarea timpului terestru a cărui noţiune au pierdut-o, fenomen vizibil la şedinţele de spiritism.
Este limpede că nu putem intra în detalii cu privire la ocupaţiile Spiritului în plan divin, pentru că acest lucru constituie o evoluţie individuală: unele vor participa la defilarea entităţilor astrale acesta fiind idealul egiptenilor (participarea la viaţa lui Ra); celelalte, mai modeste, vor participa la evoluţia unui mineral, iar altele, la crearea invenţiilor pământene sau marţiene. Pentru a descrie în detaliu aceste subiecte ar fi necesare mai multe volume, iar aici nu putem decât să le menţionăm existenţa.
În momentul trezirii, spiritul îşi foloseşte organele astrale, iniţial pentru a susţine evoluţia generală şi, ulterior, pentru a construi viitoarele sale locaşuri pământene… Folosim expresia pământene, pentru că vorbim de Pământ; dar reîntruparea poate avea loc pe orice altă planetă a oricărui sistem solar, considerând că sistemul astronomic elaborat de savanţii noştri contemporani este exact, ceea ce nu vom afla decât după moarte.
Cartile lui Papus se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
Donații: Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.
