Allan Kardec – Viata spiritista

După separarea sa de corp, sufletul se reîncarnează imediat? „Câteodată imediat, dar cel mai adesea la intervale mai mult sau mai puţin lungi, în lumile superioare reîncarnarea este aproape întotdeauna imediată; materia corporală fiind aici mai puţin grosieră, Spiritul încarnat în ea se bucură de aproape toate facultăţile sale; starea sa normală este cea a somnambulilor voştri lucizi”. Ce devine sufletul în intervalul dintre încarnări? „Spirit rătăcitor care aspiră la noua sa destinaţie”. Care poate fi durata acestor intervale? „De la câteva ore la câteva mii de secole, în rest, la propriu vorbind, nu există de loc limită extremă asociată stării rătăcitoare, căci ea se poate prelungi un timp foarte lung, dar totuşi ea nu este niciodată perpetuă; Spiritul este în stare oricând, mai curând sau mai târziu, să reînceapă o existenţă care serveşte purificării existenţelor sale precedente”.

Această durată este subordonată voinţei Spiritului, sau poate fi impusă ca o ispăşire? „Este o consecinţă a liberului arbitru; Spiritele ştiu perfect ce au făcut, dar există unele dintre ele pentru care durata este o pedeapsă impusă de Dumnezeu; altele cer a fi prelungită pentru învăţături ale căror roade nu pot fi culese decât în starea de Spirit”.

Este starea rătăcitoare, prin ea însăşi, un semn de inferioritate a Spiritelor? „Nu, căci există Spirite rătăcitoare de toate gradele. Încarnarea este o stare tranzitorie, am mai spus-o: în starea sa normală, Spiritul este desprins de materie”. Se poate spune că toate Spiritele neîncarnate sunt rătăcitoare? „Cele care trebuie să se reîncarneze, da; dar spiritele pure, care au ajuns la perfecţiune nu sunt rătăcitoare: starea lor este definitivă”. Sub raportul calităţilor intime, Spiritele sunt de diferite ordine sau grade pe care le parcurg în mod succesiv pe măsură ce se purifică. Ca stare, ele pot fi: încarnate, adică ataşate unui corp; rătăcitoare, adică degajate de corpul material şi aşteptând o nouă încarnare pentru a se ameliora; Spirite pure, adică perfecte, nemaiavând nevoie de încarnare.

În ce mod se instruiesc Spiritele rătăcitoare? Fără îndoială, nu o fac în acelaşi mod ca şi noi. „Ele îşi studiază trecutul şi caută mijloacele de a se înălţa. Ele văd, observă ceea ce se petrece în locurile parcurse; ascultă discursurile oamenilor luminaţi şi părerile Spiritelor superioare lor, şi aceste lucruri le dau idei pe care nu le aveau”.

Păstrează Spiritele câteva pasiuni omeneşti? „Spiritele îmbunătăţite, pierzând învelişul lor, abandonează pasiunile rele şi nu păstrează decât pe cele bune; dar Spiritele inferioare le păstrează; altfel, ar fi de ordinul întâi”. De ce Spiritele părăsind pământul nu lasă aici toate pasiunile rele, de vreme ce le văd inconvenientele? „Tu vezi în această lume oameni care sunt invidioşi; crezi că de îndată ce o părăsesc pierd acest defect? El rămâne şi după plecarea de aici, mai ales la cei ce au avut pasiuni bine conturate, un fel de atmosferă care îi înconjoară şi le lasă toate aceste lucruri rele, căci Spiritul nu este în întregime degajat; el nu întrevede adevărul decât pentru moment, adevăr care să-i arate drumul cel bun”.

Poate Spiritul să progreseze în starea rătăcitoare? „Se poate îmbunătăţi mult, întotdeauna după voinţa şi dorinţa sa; dar în existenţa corporală în care pune în aplicare ideile noi pe care le-a acumulat”. Spiritele rătăcitoare sunt fericite sau nefericite? „Mai mult sau mai puţin, după meritul lor. Ele suferă datorită pasiunilor dacă le-au păstrat esenţa, sau sunt fericite în funcţie de gradul de materializare. În starea rătăcitoare Spiritul întrevede ceea ce îi lipseşte pentru a fi mai fericit şi atunci începe să caute mijloacele pentru a deveni astfel. Dar dacă nu-i este permis întotdeauna să se reîncarneze după plac, atunci aceasta este o pedeapsă”.

În starea rătăcitoare, Spiritul poate merge în toate lumile? „Depinde; atunci când Spiritul a părăsit corpul, el nu este complet degajat de materie, şi aparţine încă lumii în care a vieţuit, sau unei lumi de acelaşi grad, afară de cazul când, în timpul vieţii sale, nu s-ar fi îmbunătăţit, şi acesta este scopul către care
trebuie să tindă, fără aceasta nu se va perfecţiona niciodată. El poate totuşi să meargă în anumite lumi superioare, dar atunci este acolo ca un străin; altfel spus el nu face decât să le întrevadă, şi acest lucru îi dă dorinţa de a se îmbunătăţi pentru a fi demn de fericirea de care se va bucura acolo, şi de a putea locui mai târziu în ele”.

Spiritele deja purificate vin în lumile inferioare? „Vin adesea pentru a le ajuta să progreseze; fără călăuzele atât de necesare îndrumării lor, lumile ar fi părăsite”.

Lumi tranzitorii

Există, aşa după cum s-a mai spus, lumi ce servesc Spiritelor rătăcitoare drept staţii şi locuri de repaus? „Da, există lumi destinate în mod special entităţilor rătăcitoare, lumi în care acestea pot locui temporar; un fel de tabere de odihnă după o lungă şi obositoare rătăcire. Acestea au poziţii intermediare printre celelalte lumi, cu anumite deosebiri în funcţie de natura Spiritelor ce pot ajunge aici, şi care se bucură de mai multă sau mai puţină
bunăstare”. Spiritele care populează aceste lumi pot să le părăsească după voinţă? „Da, Spiritele aflate în aceste lumi se pot desprinde pentru a merge acolo unde trebuie să ajungă. Închipuiţi-vă păsări călătoare abătându-se asupra unei insule, aşteptând să-şi refacă forţele pentru a ajunge la destinaţie”.

Progresează Spiritele în timpul staţionărilor în lumile tranzitorii? „Cu siguranţă; cele ce se reunesc astfel, o fac în scopul de a se instrui, de a putea
obţine mai uşor permisiunea de a ajunge în locurile mai bune, şi de a parveni într-o poziţie pe care o obţin doar cei aleşi”. Sunt lumile tranzitorii veşnice şi, prin natura lor specială, destinate Spiritelor rătăcitoare? „Nu, starea lor nu este decât temporară”. Sunt locuite în acelaşi timp şi de entităţi corporale? „Nu, suprafaţa lor este sterilă. Cei care le populează nu au nevoie de nimic”. Această sterilitate este permanentă şi ţine de natura lor specială? „Nu, sunt sterile în timpul tranziţiei”. Atunci aceste lumi trebuie să fie lipsite de frumuseţi naturale? „Natura se traduce în frumuseţi ale nemărginirii ce nu sunt mai puţin admirabile decât acelea pe care le numiţi frumuseţi naturale”. De vreme ce starea acestor lumi este tranzitorie, într-o zi şi pământul nostru se va număra printre ele? „El a fost”. În ce epocă? „În timpul formării sale”. Nimic nu este inutil în natură; fiecare lucru are scopul său, destinaţia sa. Nimic nu este gol, totul este populat, viaţa este peste tot. Astfel, în timpul lungii succesiuni de secole scurse până la apariţia perioadei de tranziţie atestate de straturile geologice, înainte chiar de formarea primelor fiinţe organice, pe această masă informă, în acest arid haos unde elementele erau cufundate, viaţa nu era absentă. Entităţi care nu aveau nici nevoile, nici senzaţiile noastre fizice aflau aici un refugiu, însă Dumnezeu a dorit ca lumea aceasta, chiar în stare imperfectă, să servească la ceva. Cine ar putea să spună că, dintre miliardele de lumi care circulă în imensitatea universului, doar una singură, una dintre cele mai mici, pierdută în mulţime, a avut privilegiul exclusiv de a fi populată? Care ar fi fost deci utilitatea celorlalte? Dumnezeu nu le-ar fi făcut decât pentru plăcerea ochilor noştri? Supoziţie absurdă, incompatibilă cu înţelepciunea divină ce străluminează în toate operele, şi inadmisibilă când se reflectează la ceea ce noi nu putem întrezări. Nimeni nu va contesta că există, conform acestei idei, lumi încă improprii vieţii materiale, şi totuşi populate de entităţi vii adaptate acestui mediu.

Percepţiile, senzaţiile şi suferinţele Spiritelor

Sufletul odată intrat în lumea Spiritelor, mai are încă percepţiile pe care le avea în timpul vieţii? „Da, şi altele pe care nu le avea, deoarece corpul său era ca un văl ce le întuneca. Inteligenţa este un atribut al spiritului, dar se manifestă mai liber atunci când nu are piedici”.

Percepţiile şi cunoştinţele Spiritelor sunt infinite, cu alte cuvinte cunosc ele toate lucrurile? „Cu cât se apropie de perfecţiune, cu atât cunosc mai mult; dacă sunt Spirite superioare, au cunoştinţe vaste.” Înţeleg Spiritele principiul primordial al lucrurilor? „Aceasta depinde de nivelul lor de elevare şi puritate. Spiritele inferioare nu ştiu mai mult decât oamenii”. Oare Spiritele percep timpul, durata ca şi noi? „Nu; de aceea voi nu puteţi să ne înţelegeţi întotdeauna atunci când e vorba de a stabili date sau epoci”. Spiritele trăiesc în afara timpului aşa cum îl înţelegem noi; durata pentru ele se anulează şi secolele
atât de lungi pentru noi, nu sunt în ochii lor decât clipe ce se pierd în eternitate, aşa cum neregularităţile solului se şterg şi dispar pentru cel ce se înalţă în văzduh.

Spiritele au despre prezent o idee mai precisă şi mai justă decât noi? „Aşa cum cel ce vede clar are o idee mai justă despre lucruri decât un orb. Spiritele văd ceea ce voi nu vedeţi; ele judecă deci altfel decât voi, dar încă odată aceasta depinde de elevaţia lor”.

Cum au Spiritele cunoştinţă despre trecut, şi dacă această cunoaştere este fără limite? „Trecutul, când ne ocupăm de el, este un prezent, aşa cum îţi aminteşti negreşit un lucru ce te-a frapat în decursul exilului. Numai că, nemaiavând vălul material ce întuneca inteligenţa, ne reamintim lucruri ce sunt şterse pentru tine, dar nu totul este cunoscut de spirite: mai întâi facerea lor”.

Cunosc Spiritele viitorul? „Depinde tot de gradul lor de perfecţiune; adesea ele nu fac decât să-l întrevadă, dar nu le este permis întotdeauna să-l reveleze; când îl văd, li se pare prezent. Spiritul vede viitorul cu atât mai clar pe măsură ce se apropie de Dumnezeu. După moarte, sufletul vede şi îmbrăţişează dintr-o privire călătoriile trecute, dar nu poate vedea ce îi pregăteşte Dumnezeu”.

Spiritele ajunse la perfecţiunea absolută au o cunoaştere completă a viitorului? „Completă nu e cuvântul potrivit, căci singur Dumnezeu este stăpânul suveran, şi nimeni nu-l poate egala”. Spiritele îl văd pe Dumnezeu? „Doar Spiritele superioare îl văd şi-l înţeleg; Spiritele inferioare îl simt şi îl intuiesc”. Când un Spirit inferior spune că Dumnezeu îi interzice sau îi permite un lucru, cum ştie că aceasta vine de la el? „El nu-l vede pe Dumnezeu, dar îi simte suveranitatea şi, atunci când un lucru nu trebuie făcut sau un cuvânt nu trebuie spus, îl resimte ca pe o intuiţie, ca pe un avertisment invizibil ce îi interzice să le facă. Oare nu aveţi voi înşivă presentimente ce sunt ca nişte avertismente secrete de a face sau de a nu face cutare sau cutare lucru? La
fel este şi pentru noi, numai că la un nivel superior, căci esenţa spiritelor fiind mai subtilă decât a voastră, ele pot să primească mai bine avertismentele divine”.
Ordinul îi este transmis direct de către Dumnezeu, sau prin intermediul altor Spirite? „Nu-i vine direct de la Dumnezeu; pentru a i se comunica, trebuie să fie demn de aceasta. Dumnezeu îi transmite ordinele prin Spiritele cele mai elevate în perfecţiune şi instrucţie”.

Vederea, la spirite, este circumscrisă, ca şi la făpturile corporale? „Nu, ea rezidă în ele însele”. Au Spiritele nevoie de lumină pentru a vedea?
„Ele văd prin ele însele şi nu au nevoie de lumină exterioară; pentru ele nu există tenebre, în afară de cele în care se pot găsi prin ispăşire”. Au nevoie Spiritele să se deplaseze în două puncte diferite de pe Pământ pentru a vedea? Pot ele să vadă, de exemplu, simultan în cele două emisfere ale globului? „Deoarece Spiritul se deplasează cu rapiditatea gândului, se poate spune că el vede pretutindeni dintr-o dată. Gândirea sa se poate propaga şi transmite în acelaşi timp în mai multe puncte, dar această facultate depinde de puritatea sa; cu cât este mai puţin
purificat, cu atât vederea sa este mai limitată; numai Spiritele superioare pot cuprinde întregul”. Facultatea de a vedea, la Spirite, este o proprietate inerentă naturii lor, şi care rezidă în toată fiinţa lor, aşa cum lumina rezidă în toate părţile unui corp luminos; este un fel de luciditate universală ce se întinde peste tot, ce îmbrăţişează dintr-o dată spaţiul şi timpul şi pentru care nu există nici tenebre, nici obstacole materiale. Se subînţelege că trebuie să fie astfel; la oameni, vederea operând prin jocul unui organ impresionat de lumină, fără lumină el se află în obscuritate; la Spirit, facultatea de a vedea fiind un atribut propriu, abstracţie făcând de orice agent exterior, vederea este independentă de lumină.

Vede Spiritul lucrurile tot atât de clar ca şi noi? „Mult mai clar, căci vederea sa penetrează ceea ce voi nu puteţi penetra; nimic nu o întunecă”.
Oare Spiritul percepe sunetele? „Da, şi în plus percepe ceea ce simţurile voastre mărginite nu pot percepe”. Facultatea de a înţelege aparţine întregii fiinţe, ca şi facultatea de a vedea? „Toate percepţiile sunt atribute ale Spiritului şi fac parte din fiinţa sa; cât timp este înveşmântat într-un corp material, percepţiile îi parvin prin canalele organelor; dar în stare de libertate ele nu mai sunt localizate”.

Percepţiile fiind atribute ale Spiritului însuşi, acesta li se poate sustrage? „Spiritul nu vede şi nu înţelege decât ceea ce vrea. Aceasta în general vorbind, dar mai ales pentru Spiritele elevate, căci spiritele imperfecte înţeleg şi văd adesea fără voia lor ceea ce poate fi util pentru propria îmbunătăţire”.

Sunt Spiritele sensibile la muzică? „Vrei să spui la muzica voastră? Ce este ea fată de muzica celestă? Fată de această armonie despre care nimic de pe pământ nu vă poate da o idee? Una fată de alta reprezintă ceea ce este cântecul sălbaticului fată de suava melodie. Totuşi, Spiritele comune pot încerca o anumită plăcere în perceperea muzicii voastre, deoarece nu le este dat încă să înţeleagă una mai sublimă. Muzica are pentru Spirite un farmec infinit, datorită calităţilor senzitive foarte dezvoltate; muzica celestă este tot ceea ce imaginaţia spirituală poate concepe mai frumos şi mai suav”.

Sunt Spiritele sensibile la frumuseţile naturii? „Frumuseţile naturii planetelor sunt atât de diferite, încât trebuie mult pentru a le cunoaşte. Da, sunt sensibile la aceste frumuseţi după aptitudinea lor în a le aprecia şi înţelege; pentru Spiritele elevate există frumuseţi de ansamblu fată de care se estompează, ca să spunem aşa, frumuseţile de detaliu”.

Încearcă Spiritele nevoile şi suferinţele noastre fizice? „Le cunosc, deoarece le-au suportat, dar nu le încearcă material, ca voi; ele sunt spirite”.

Încearcă Spiritele oboseala şi nevoia de repaus? „Nu pot resimţi oboseala aşa cum o înţelegeţi voi şi, în consecinţă, nu au nevoie de repausul vostru corporal, de vreme ce nu au organe ale căror forţe trebuie să fie refăcute; dar Spiritul se odihneşte în sensul că nu se găseşte într-o activitate constantă; nu
acţionează într-o manieră materială; acţiunea sa este întru totul intelectuală, iar repausul său întru totul moral; adică există momente când gândirea sa încetează de a mai fi atât de activă şi nu se mai îndreaptă asupra unui obiect bine determinat; este un veritabil repaus, dar care nu este comparabil cu cel al corpului. Oboseala pe care o pot încerca Spiritele se datorează inferiorităţii lor; căci cu cât sunt mai elevate, cu atât mai puţin repausul le este necesar”.

Atunci când un Spirit suferă, de ce natură este suferinţa pe care o încearcă? „Angoase morale ce le torturează mai dureros decât suferinţele fizice”. De unde provine atunci faptul că Spiritele se plâng de suferinţa provocată de frig sau căldură? „Amintire a ceea ce au îndurat în timpul vieţii; tot atât de dureros ca şi în realitate; este adesea o comparaţie prin care, în lipsă de altceva, îşi exprimă situaţia. Când îşi amintesc de corpul lor, încearcă un fel de senzaţie, ca atunci când lepezi o haină, şi crezi că încă o mai porţi un timp după aceea”.

Eseu despre senzaţie la Spirite

Corpul este instrumentul durerii; este sinonim cu cauza primă, dar mai puţin cu cauza imediată. Sufletul are percepţia acestei dureri; percepţia este efectul. Amintirea pe care i-o păstrează poate fi foarte dureroasă, dar nu poate avea acţiune fizică. În adevăr, nici frigul şi nici căldura nu pot dezorganiza urzeala sufletului; sufletul nu poate nici îngheţa, nici arde. Nu vedem în fiecare zi amintirea sau teama de un rău fizic producând un efect în realitate, ocazionând chiar
moartea? Intreaga lume ştie că persoane amputate resimt durerea în membru chiar când acesta nu mai există. Cu siguranţă, acest membru nu este de loc sediul, nici chiar punctul de plecare al durerii; creierul i-a păstrat impresia, aceasta-i totul. Se poate crede că există ceva analog în suferinţele Spiritului după moarte. Un studiu mai aprofundat al perispiritului, ce joacă un rol atât de important în toate fenomenele spiritiste, apariţiile ceţoase sau tangibile, starea Spiritului în momentul morţii, ideea atât de frecventă la cel ce este încă viu, tabloul atât de emoţionant al sinucigaşilor, torturaţilor, al oamenilor ce sunt absorbiţi de bucuriile materiale, şi atâtea alte fapte au aruncat o lumină asupra acestei chestiuni şi au făcut loc explicaţiilor pe care le redăm aici în rezumat.

Perispiritul este liantul ce uneşte Spiritul cu materia corpului; el apare din mediul ambiant, din fluidul universal; el ţine în acelaşi timp de electricitate, de fluidul magnetic şi, până într-un anumit punct, de materia inertă. S-ar putea spune că este o chintesenţă a materiei; este principiul vieţii organice, dar nu şi al vieţii intelectuale; viaţa intelectuală este în Spirit. Este, în plus, agentul senzaţiilor exterioare. În corp, aceste senzaţii sunt localizate în organe care le servesc drept canale. Corpul fiind distrus, senzaţiile sunt vagi. Iată de ce Spiritul nu spune că suferă mai degrabă de cap decât de picioare. În rest, trebuie să ne ferim a confunda senzaţiile perispiritului, rămas independent, de cele ale corpului; nu le putem lua pe ultimele nici ca termen de comparaţie şi nici ca analogie. Eliberat de corp, Spiritul poate suferi, dar această suferinţă nu este cea a corpului; nu este totuşi o suferinţă în exclusivitate morală, ca remuşcarea, de vreme ce se plâng de frig şi de căldură; ele nu suferă mai mult în iarnă decât în vară; le-am văzut trecând prin mijlocul flăcărilor fără a încerca nici o senzaţie de durere; deci temperatura nu are asupra lor nici o influenţă.

Durerea pe care o resimt nu este deci o durere fizică propriu-zisă; este un vag sentiment intim despre care Spiritul însuşi nu-şi dă seama perfect întotdeauna, tocmai pentru că durerea nu este localizată şi nu e produsă de agenţi exteriori; e mai degrabă o amintire a unei realităţi, dar o amintire tot atât de dureroasă. Câteodată totuşi este mai mult decât o amintire, e ca şi cum am vedea-o.

Experienţa ne învaţă că în momentul morţii perispiritul se eliberează mai repede sau mai încet de corp. În primele clipe, Spiritul nu-şi explică situaţia; nu crede că este mort şi se simte viu; vede corpul său alături, ştie că este al lui, şi nu înţelege că s-au separat; această stare durează atâta timp cât există o legătură între corp şi perispirit. Un sinucigaş ne spunea: „Nu, nu sunt mort”, şi adăuga: „Şi totuşi simt viermii care mă rod”. Or, cu siguranţă, viermii nu rodeau perispiritul, cu atât mai puţin Spiritul, nu rodeau decât corpul. Dar cum separarea corpului şi perispiritului nu era completă, rezulta de aici un fel de repercusiune morală ce-i transmitea senzaţia a ceea ce se petrecea în corp. Poate nu repercursiune să fie cuvântul, căci ar putea face să creadă că este un efect foarte material, e mai degrabă vederea a ceea ce se petrece în corpul de care era legat perispiritul, şi care îi producea o iluzie luată drept realitate. Aceasta nu era o amintire, din moment ce, în timpul vieţii, nu fusese ros de către viermi; era sentimentul actualităţii.

Se observă deci deducţiile ce se pot trage din fapte, atunci când sunt observate cu atenţie. În timpul vieţii, corpul primeşte impresiile exterioare şi le transmite Spiritului prin intermediul perispiritului ce constituie, probabil, ceea ce numeşte fluid nervos. Corpul fiind mort nu mai resimte nimic, pentru că nu mai există în el nici Spirit nici perispirit. Perispiritul, eliberat de corp, încearcă senzaţia; dar cum ea nu-i mai parvine printr-un canal limitat, este vagă. Or, cum este în realitate doar un agent de transmisie, de vreme ce Spiritul este cel ce are conştiinţă, rezultă că dacă ar putea exista un perispirit fără Spirit, el nu ar simţi mai mult decât corpul după moarte. La fel, dacă spiritul nu ar avea de loc perispirit, ar fi inaccesibil tuturor senzaţiilor dureroase; aceasta se întâmplă la Spiritele complet purificate. Ştiu că pe măsură ce se purifică esenţa perispiritului devine din ce în ce mai eterată; urmează deci că influenţa materială se diminuează pe măsură ce Spiritul progresează, adică pe măsură ce însuşi perispiritul devine mai puţin grosier.

Dar, se va spune, senzaţiile agreabile sunt transmise Spiritului prin perispirit, ca şi senzaţiile dezagreabile; or, dacă spiritul pur este inaccesibil unora, trebuie să fie în mod egal şi celorlalte. Da, fără îndoială, pentru cele ce provin doar din influenţa materiei pe care o cunoaştem; sunetul instrumentelor noastre, parfumul florilor nu-i fac nici o impresie, şi totuşi are senzaţii intime de un farmec nedefinit, despre care nu ne putem face nici o idee, deoarece suntem în această privinţă ca orbii din naştere faţă de lumină; ştim că aceasta există; dar prin ce mijloc? Ştiinţa noastră se opreşte aici.

Ştim că există percepţii, senzaţii, audiţii, viziuni; că aceste facultăţi sunt atribuite întregii fiinţe, şi nu, ca la om, doar unei părţi a fiinţei; dar încă o dată, prin ce intermediar? Nu cunoaştem. Spiritele însele nu ne pot face să înţelegem, deoarece limbajul nostru nu este făcut pentru a exprima idei pe care nu le avem, aşa cum în limbajele sălbaticilor nu există termeni pentru a exprima artele, ştiinţele şi înaltele doctrine filozofice. Spunând că Spiritele sunt inaccesibile impresiilor date de materia noastră, vrem să vorbim despre spiritele foarte elevate al căror înveliş eterat nu are ceva analog aici-jos. Nu sunt la fel cu cele al căror perispirit este mai dens; cele dintâi percep sunetele şi mirosurile noastre dar nu printr-o parte limitată a individualităţii, ca în timpul vieţii.

S-ar putea spune că vibraţiile moleculare se fac simţite în întreaga lor fiinţă şi ajung astfel la senzorium comun care este însuşi Spiritul, deşi într-un mod diferit, şi poate astfel cu o impresie diferită, ceea ce produce o modificare în percepţie. Ele aud sunetul vocii noastre, şi totuşi ne înţeleg fără ajutorul cuvântului, prin simpla transmisie a gândului; şi ceea ce vine în sprijinul celor spuse de noi, este că această penetraţie este cu atât mai uşoară cu cât Spiritul este mai dematerializat. Cât despre vedere, ea este independentă de lumina noastră. Facultatea de a vedea este un atribut esenţial al sufletului: pentru vedere nu există
obscuritate; dar ea este mai întinsă, mai penetrantă la Spiritele purificate. Sufletul, sau Spiritul, are prin urmare în el însuşi facultatea tuturor percepţiilor; în viaţa corporală, ele sunt obturate de grosolănia organelor proprii; în viaţa extracorporală, percepţiile cresc puţin câte puţin pe măsură ce învelişul semi-material se luminează.

Ivită în mediul ambiant, acest înveliş variază după natura lumilor. Trecând dintr-o lume în alta, Spiritele îşi schimbă învelişul aşa cum noi ne schimbăm îmbrăcămintea trecând din iarnă în vară, sau de la pol la ecuator. Spiritele cele mai elevate, atunci când vin să ne viziteze, adoptă deci perispiritul terestru şi ca urmare percepţiile lor operează ca şi la Spiritele noastre obişnuite; dar toate, inferioare sau superioare, nu înţeleg şi nu simt decât ceea ce vor să înţeleagă sau să
simtă. Fără a avea organe senzitive, ele îşi pot face după voinţă active sau nule percepţiile; nu există decât un singur lucru pe care sunt forţate să-l asculte, şi anume sfaturile Spiritelor bune.

Vederea este întotdeauna activă, dar ele pot în mod reciproc să se facă invizibile unele faţă de celelalte. În funcţie de rangul ocupat, se pot ascunde de cele ce le sunt inferioare, dar nu şi de cele ce le sunt superioare. În primele momente ce urmează morţii, vederea Spiritului este întotdeauna tulbure şi confuză; ea se luminează pe măsură ce Spiritul se eliberează, şi poate obţine aceeaşi claritate ca şi în timpul vieţii, independent de penetraţia prin corpurile ce sunt opace pentru noi. Cât despre extensia sa de-a lungul spaţiului infinit, în viitor şi în trecut, aceasta depinde de puritatea şi de elevaţia Spiritului.

Toată această teorie, s-ar spune, nu este liniştitoare de loc. Am gândi că odată debarasaţi de învelişul grosier, instrument al durerilor noastre, nu vom mai suferi, şi iată că ne arătaţi că încă suferim; că are loc într-un mod sau altul, nu înseamnă că suferi mai puţin. Oh! da, mai putem suferi încă, şi mult, şi timp îndelungat, dar putem de asemenea să nu mai suferim, chiar din momentul când părăsim această viaţă corporală.

Suferinţele de aici-jos sunt câteodată independente de noi, dar totuşi multe sunt consecinţe ale voinţei noastre. Dacă s-ar merge la surse s-ar vedea că majoritatea suferinţelor reprezintă urmarea unor cauze pe care le-am fi putut evita. Atâtea rele, atâtea infirmităţi, pe care omul le datorează exceselor ambiţiei, pasiunilor sale! Omul care ar fi trăit întotdeauna cu sobrietate, care nu ar fi abuzat cu nimic, care ar fi fost întotdeauna simplu în gusturi, modest în dorinţe, ar fi fost
mai cruţat de zbucium. La fel se întâmplă cu Spiritul; suferinţele pe care le îndură sunt întotdeauna consecinţa modului în care a vietuit pe pământ; fără îndoială, el nu ar avea gută sau reumatism, dar ar avea alte suferinţe ce nu sunt cu nimic mai bune. Am văzut că aceste suferinţe sunt rezultatul legăturilor ce continuă să existe între el şi materie; cu cât este mai degajat de influenţa materiei, sau altfel spus este dematerializat, cu atât are mai puţine senzaţii dureroase.

Or, depinde de el de a se elibera de această influenţă încă din timpul vieţii; îi aparţine liberul arbitru şi, în consecinţă, alegerea între a face şi a nu face; dacă i se îmblânzesc pasiunile animalice, dacă nu are nici ură, nici invidie, nici gelozie, nici orgoliu; dacă nu este dominat de egoism; dacă îşi purifică sufletul prin sentimente bune; dacă face ceea ce este bine; dacă nu atribuie lucrurilor din această lume decât importanţa ce o merită, atunci chiar sub învelişul său corporal, el este deja purificat, este deja desprins de materie, şi atunci când părăseşte acest înveliş, nu-i mai suferă influenţa; suferinţele fizice pe care le-a încercat nu-i mai lasă nici o amintire dureroasă; nu-i mai rămâne nici o impresie dezagreabilă, deoarece nu i-a fost afectat decât corpul, nu şi Spiritul; este fericit de a se fi eliberat, şi calmul conştiinţei sale îl dezleagă de întreaga suferinţă morală.

În legătură cu aceasta am întrebat mii de spirite ce au aparţinut tuturor nivelurilor societăţii, tuturor poziţiilor sociale; le-am studiat pe parcursul perioadelor vieţii lor spiritiste, chiar din momentul părăsirii corpului; le-am urmărit pas cu pas în această viaţă de dincolo de moarte pentru a observa schimbările ce se petreceau cu ele, în ideile, în senzaţiile lor, şi sub acest raport oamenii cei mai comuni nu sunt cei ce ne-au furnizat subiectele de studiu mai puţin preţioase. Or, am văzut întotdeauna că suferinţele sunt în raport cu conduita căreia îi suportă consecinţele, şi că această nouă existenţă este sursa unei fericiri inefabile pentru cei ce au urmat calea cea bună; de unde decurge că cei ce suferă o fac pentru că au binevoit-o, şi că trebuie să se facă răspunzători pe ei înşişi, tot atât în cealaltă lume cât şi în cea de aici.

Alegerea probelor

Aflat în stare rătăcitoare, şi având de început o nouă existenţă corporală, are Spiritul conştiinţa şi previziunea lucrurilor ce i se vor întâmpla în timpul vieţii? „Alege el însuşi felul probelor pe care vrea să le îndure, şi în aceasta constă liberul său arbitru”. Nu Dumnezeu este cel care îi impune zbuciumul vieţii ca pedeapsă? „Nimic nu se face fără permisiunea lui Dumnezeu, căci el este cel ce a stabilit legile ce conduc universul. Întrebaţi deci de ce a făcut astfel legea şi nu altfel. Dând Spiritului libertatea alegerii, Dumnezeu îi lasă întreaga responsabilitate a actelor sale şi a consecinţelor lor, nimic nu împiedică viitorul său; ale lui sunt şi calea binelui şi cea a răului. Dacă sucombă, îi mai rămâne o consolare, aceea că nu s-a sfârşit totul pentru el, şi că Dumnezeu, în bunătatea sa, îl lasă liber să ia de la capăt ceea ce a făcut rău. De altfel trebuie să se facă distincţie între ceea ce este opera voinţei lui Dumnezeu, şi ce este opera omului. Dacă vă ameninţă un pericol, nu voi sunteţi cei care aţi creat acest pericol, ci Dumnezeu, dar voi aveţi voinţa de a vă expune acestui pericol, deoarece aţi văzut în el un mijloc de avansare, iar Dumnezeu o permite”.

Dacă spiritului îi aparţine alegerea felului probei pe care trebuie să o suporte, urmează că toate frământările pe care le încercăm în viaţă au fost prevăzute şi alese de noi? „Toate” nu este cuvântul potrivit, căci nu înseamnă că aţi ales şi prevăzut tot ceea ce vi se întâmplă în lume până la cele mai neînsemnate lucruri. Voi aţi ales doar felul probei, faptele de detaliu sunt consecinţa poziţiei şi adesea propriilor voastre acţiuni. Dacă Spiritul a dorit să se nască printre răufăcători, de exemplu, ştia căror acţiuni se expunea, dar nu ştia fiecare dintre actele ce le va săvârşi; aceste acte sunt efectul voinţei sale sau liberul său arbitru.

Alegând cutare cale, Spiritul ştie că va avea cutare fel de luptă de dus; el ştie deci natura vicisitudinilor pe care le va întâlni, dar nu ştie dacă va apărea mai degrabă un anumit eveniment decât altul. Evenimentele de detaliu se nasc din circumstanţe şi prin forţa lucrurilor. Nu există decât mari evenimente, cele ce influenţează destinul, care sunt prevăzute. Dacă o iei pe un drum plin de vehicule, ştii că trebuie să-ţi iei precauţiile de rigoare, căci ai şansa să te răstorni, dar nu ştii în ce parte vei cădea, şi se poate chiar să nu cazi, dacă eşti destul de prudent. Dacă mergând pe drum îţi cade o piatră în cap, nu trebuie să crezi că aşa era scris, după cum se spune în mod obişnuit.

Cum pot dori Spiritele să se nască printre oameni cu o viaţă urâtă? „Trebuie ca ele să fie trimise într-un mediu unde să poată îndura proba pe care au
cerut-o. Ei bine! trebuie deci să existe o analogie; pentru a lupta împotriva instinctului de tâlhărie, ele trebuie să se găsească printre oameni de acest fel”. Dacă nu s-ar găsi oameni cu o viaţă urâtă pe pământ, Spiritul nu ar putea deci să găsească aici mediul necesar anumitor probe? „Ar trebuie să vă plângeţi pentru asta? Lucrul acesta se întâmplă în lumile superioare unde răul nu are acces, căci acolo nu există decât Spirite bune. Astfel va fi curând şi pe
pământul vostru”.

În încercările pe care trebuie sa le suporte pentru a atinge perfecţiunea, Spiritul trebuie să resimtă tot fel de tentaţii; e nevoie ca el să treacă prin toate circumstanţele ce îi pot excita orgoliul, invidia, avariţia, senzualitatea etc. ? „Cu siguranţă nu, de vreme ce ştiţi că există unele care, încă de la început, o iau pe o cale ce le eliberează de o parte din probe; dar cel ce se lasă antrenat pe o cale greşită încearcă toate pericolele acestei căi. Un Spirit, de exemplu, poate cere bogăţie, şi aceasta poate să-i fie acordată; atunci, după caracterul său, ar putea deveni avar sau risipitor, egoist sau generos, sau se va abandona tuturor bucuriilor date de senzualitate; dar asta nu înseamnă că va trebui să treacă prin forţa lucrurilor prin filiera tuturor acestor predispoziţii”.

Cum poate Spiritul care, la originea sa, este simplu, ignorant şi fără experienţă, să aleagă o existenţă în cunoştinţă de cauză, şi să fie responsabil de această alegere? „Dumnezeu suplineşte lipsa de experienţă a Spiritului trasându-i calea pe care trebuie să o urmeze, aşa cum faci cu un copil încă din leagăn; dar îi lasă puţin câte puţin libertatea de a alege pe măsură ce liberul său arbitru se dezvoltă, şi atunci se întâmplă ca el să se rătăcească luând-o pe o cale greşită dacă nu ascultă sfaturile bune – este ceea ce s-ar putea numi decăderea omului”.

Atunci când Spiritul se bucură de liberul arbitru, alegerea existenţei corporale depinde întotdeauna în exclusivitate de voinţa sa, sau această existenţă îi poate fi impusă de voinţa lui Dumnezeu ca ispăşire? „Dumnezeu ştie să aştepte, el nu se grăbeşte cu pedeapsa. Totuşi Dumnezeu poate impune o existenţă unui Spirit atunci când acesta, datorită inferiorităţii sale sau relei voinţe, nu este apt să înţeleagă ceea ce i-ar putea fi mai util, şi atunci când vede că această existenţă îi poate servi Spiritului la purificare şi în perfecţionare, găsind în acelaşi timp în ea şi o ispăşire”.

Alegerea Spiritului se face imediat după moarte? „Nu, unii cred într-o eternitate a suferinţelor; vi s-a mai spus, este o pedeapsă”.
Cine îndrumă Spiritul în alegerea probelor pe care vrea să le suporte? „El le alege pe acelea care pot fi pentru el o ispăşire, după natura greşelilor sale, şi care îl fac să avanseze mai repede. Unele îşi pot deci impune o viaţă de mizerie şi de privaţiuni pentru a încerca să o suporte cu curaj; altele ar dori să se pună la încercare prin tentaţiile norocului şi ale puterii, cu atât mai periculoase prin abuzul şi reaua utilizare ce li se pot da, şi prin pasiunile abjecte pe care le dezvoltă; altele, în sfârşit, vor să se pună la încercare prin lupta ce o au de susţinut la contactul cu viciul”.

Dacă anumite Spirite aleg contactul cu viciul ca probă, există în aceasta ceva ce le face să aleagă prin simpatie şi prin dorinţa de a trăi într-un mediu conform gusturilor lor, sau pentru a se putea abandona în mod absolut predispoziţiilor materiei? „Există şi aceasta, în anumite cazuri, dar numai la Spiritele al căror simţ moral este încă puţin dezvoltat; proba vine de fapt din ele însele şi o suportă în timp mult mai lung. Mai devreme sau mai târziu, înţeleg că potolirea pasiunilor brutale are pentru ele consecinţe deplorabile pe care le vor suporta un timp ce li se va părea etern, şi că Dumnezeu le-ar putea lăsa în această stare până când şi-au înţeles greşelile, şi dacă ele însele vor să şi-o răscumpere prin încercări profitabile”.

Nu pare natural în a alege încercările mai puţin dureroase? „Pentru voi, da; pentru Spirit, nu. Atunci când este eliberat de materie, iluzia încetează şi el gândeşte altfel”. Omul pe pământ, aflat sub influenţa ideilor cărnii, nu vede în aceste încercări decât partea dureroasă, de aceea i se pare natural să aleagă pe cele care, din punctul său de vedere, pot să genereze bucuriile materiale. Dar în viaţa spirituală, el compară aceste bucurii trecătoare şi grosolane cu fericirea inalterabilă pe care o întrevede – ca urmare, cu ce-l afectează cele câteva suferinţe trecătoare? Spiritul poate deci alege proba cea mai dură, şi, în consecinţă, existenţa cea mai dureroasă în speranţa ajungerii mai rapide la o stare mai bună, aşa cum bolnavul alege adesea remediul cel mai dezagreabil pentru a căuta să se vindece mai repede. Cel ce vrea să-şi lege numele de descoperirea unui tărâm necunoscut nu alege o cale uşoară; cunoaşte pericolele care-l pândesc, dar cunoaşte şi gloria ce-l aşteaptă dacă reuşeşte.

Doctrina libertăţii în alegerea existenţelor noastre şi a probelor la care trebuie să ne supunem încetează de a mai părea extraordinară, dacă se consideră că Spiritele eliberate de materie apreciază lucrurile într-un mod diferit, aşa cum noi înşine nu o facem. Ele zăresc scopul, ce li se pare foarte grav fată de bucuriile fugare ale lumii; după fiecare existenţă, ele văd pasul pe care l-au făcut şi înţeleg ceea ce le lipseşte încă în puritate pentru a-l atinge. Iată motivul pentru care ele se supun de bunăvoie tuturor vicisitudinilor vieţii corporale cerând ele însele ceea ce le poate face să-şi atingă scopul mai repede. Deci pe nedrept ne mirăm de a nu vedea Spiritul având preferinţă pentru existenţa cea mai plăcută. Această viaţă scuteşte de amărăciune, dar el nu se poate bucura în starea sa de imperfecţiune; o întrevede şi pentru a ajunge la ea caută să se îmbunătăţească.

De altfel, nu avem zilnic sub ochi exemplul unei alegeri asemănătoare? Pentru omul care munceşte o parte a vieţii sale fără încetare pentru a aduna cele ce aduc bunăstarea, ce înseamnă asta, dacă nu o sarcină ce şi-o impune în vederea unui viitor mai bun? Soldatul care suferă într-o misiune primejdioasă, călătorul ce înfruntă mari pericole în interesul ştiinţei sau soartei sale, ce sunt toate astea, dacă nu încercări voluntare ce le procură glorie şi profit dacă vor reuşi? La ce nu se supune şi nu se expune omul pentru interesul şi gloria sa? Toate concursurile nu sunt oare probe voluntare cărora li se supune în vederea avansării în cariera pe care şi-a ales-o? Nu se ajunge într-o poziţie socială decât avansând prin ştiinţe, arte, industrie, decât trecând prin filiera poziţiilor inferioare ce sunt tot atâtea probe.

Viaţa omenească este astfel copia vieţii spirituale; regăsim la ea în mic incidente de acelaşi fel. Prin urmare, dacă în viaţă alegem adesea încercările cele mai dure în vederea unui scop mai înalt, de ce Spiritul care vede mai departe decât corpul, şi pentru care viaţa corpului nu este decât un incident trecător, nu ar alege o existenţă dureroasă şi laborioasă, dacă ea trebuie să-l conducă la o fericire eternă? Cei ce spun că, dacă oamenii şi-ar alege existenţa, atunci ar cere să fie prinţi sau milionari, sunt asemenea miopilor care nu văd decât ceea ce ating, sau precum copiii gurmanzi pe care dacă-i întrebi cear dori să fie, răspund: patiser sau cofetar.

La fel este şi călătorul care, aflat pe fundul unei văi acoperite de ceată, nu vede nici lungimea şi nici capătul drumului său; dar odată ajuns în vârful muntelui, el cuprinde cu privirea drumul deja parcurs, şi ceea ce i-a mai rămas. Vede ţinta sa, obstacolele ce le mai are de trecut, şi-şi poate alege mai sigur mijloacele pentru a izbândi. Spiritul încarnat e asemeni călătorului aflat la poalele muntelui; odată debarasat de legăturile pământeşti, el domină ca şi cel aflat în vârful muntelui. Pentru călător, scopul este repausul după oboseală; pentru Spirit, e fericirea supremă după frământări şi încercări. Toate Spiritele afirmă că în starea rătăcitoare ele caută, studiază, observă pentru a alege. Nu avem un exemplu de acest fel în viaţa corporală? Nu căutăm adesea pe parcursul anilor carierea la care ne fixăm
în mod liber alegerea, deoarece credem că este cea mai bună pentru a ne face să reuşim în viaţă? Dacă eşuăm într-una, încercăm în alta. Fiecare carieră pe care o îmbrăţişăm este o fază, o perioadă a vieţii. Fiecare zi nu este oare utilizată pentru a chibzui ce vom face în ziua următoare? Or, ce sunt diferitele existenţe corporale pentru spirit, dacă nu faze, perioade, zile pentru viaţa sa spiritistă, care este, aşa cum ştim, viaţa sa normală, viaţa corporală nefiind decât trecătoare?

Ar putea spiritul să facă alegerea sa în timpul stării corporale? „Dorinţa sa poate fi influenţată; depinde de intenţie, dar când este Spirit el vede
adesea lucrurile cu totul diferit. Dar încă o dată, el o poate face şi în această viaţă materială, căci Spiritul este întotdeauna independent de materia pe care o animă”. Mulţi oameni îşi doresc grandori şi bogăţii ceea ce, cu siguranţă, nu reprezintă nici ispăşiri şi nici încercări. „Fără îndoială, materia este cea care doreşte această grandoare pentru a se bucura de ea, iar Spiritul o doreşte pentru a-i cunoaşte vicisitudinile”.

Până în clipa când ajunge la starea de puritate perfectă, Spiritul are de trecut încercări în mod continuu? „Da, dar nu sunt cele pe care le ştiţi voi; voi numiţi încercări frământările materiale. Or, Spiritul ajuns la un anumit nivel, fără a fi perfect, nu mai are de îndurat din pricina aceasta; dar el are întotdeauna îndatoriri care-l ajută să se perfecţioneze, ce nu au nimic dureros pentru el, astfel că ajutând pe alţii se perfecţionează el însuşi”.

Se poate înşela Spiritul asupra eficacităţii probei alese? „El poate să aleagă o încercare mai presus de puterile sale şi, atunci, sucombă. El poate de asemenea să aleagă una după care să nu profite de loc – când îşi caută un fel de viaţă trândavă şi inutilă; dar o dată intrat în lumea Spiritelor, el întrezăreşte că nu a câştigat nimic şi cere să recupereze timpul pierdut”.

De ce ţine vocaţia anumitor persoane şi voinţa lor de a urma o carieră mai degrabă decât alta? „Mi se pare că puteţi răspunde voi înşivă la această întrebare. Nu este consecinţa a tot ce am spus despre alegerea încercărilor şi despre progresul realizat într-o existenţă anterioară?

Odată ajuns în starea rătăcitoare, studiind diversele condiţii în care ar putea să progreseze, cum gândeşte Spiritul că ar putea să o facă născându-se, de exemplu, printre canibali? „Cele care se nasc printre canibali nu sunt defel spirite avansate, ci Spirite având o natură asemănătoare cu a canibalilor, sau care le sunt inferioare”. Ştiu că antropofagii nu sunt chiar de ultim grad, şi că există lumi unde abrutizarea şi ferocitatea nu au analogie pe pământ. Aceste Spirite sunt deci inferioare chiar şi celor mai inferioare Spirite din lumea noastră, şi venirea lor printre sălbatici este pentru ele un progres, aşa cum ar fi un progres pentru antropofagi să exercite o profesie care i-ar obliga să verse sânge. Dacă nu năzuiesc mai sus, este pentru că inferioritatea lor morală nu le permite să realizeze un progres mai complet. Spiritul nu poate avansa decât gradual; el nu poate acoperi dintr-un salt distanţa ce separă barbaria de civilizaţie, şi vedem şi în aceasta una din necesităţile reîncarnării, ceea ce este cu adevărat conform dreptăţii lui Dumnezeu. De altfel, ce vor deveni aceste milioane de fiinţe care mor în fiecare zi în ultima stare de degradare, dacă nu ar avea mijloacele de a atinge superioritatea? De ce i-ar dezmoşteni Dumnezeu de favorurile acordate altor oameni?

Spiritele venind dintr-o lume inferioară pământului, sau dintr-un popor foarte înapoiat, cum ar fi canibalii, de exemplu, ar putea să se nască printre popoarele civilizate? „Da, există unele Spirite care se rătăcesc dorind să urce prea sus; dar atunci ele arată un comportament aberant, căci au obiceiuri şi instincte deosebite de ale noastre”.
Un om aparţinând unui neam civilizat ar putea, prin ispăşire, să fie reîncarnat în mijlocul unui neam sălbatic? „Da, dar depinde de felul ispăşirii; un stăpân care va fi fost dur cu sclavii săi va putea deveni sclav la rândul său şi va fi făcut să îndure cele mai rele tratamente. Cel ce a condus într-o epocă poate, într-o nouă existenţă, să asculte chiar de cei ce se înclinau în faţa voinţei sale. Este o ispăşire dacă el a abuzat de puterea sa, şi Dumnezeu i-o poate
impune. Un Spirit bun poate de asemenea să aleagă o existenţă influentă printre aceste popoare, pentru a le face să avanseze, şi atunci este o misiune”.

Relaţiile de dincolo de moarte

Diferitele ordine ale Spiritelor stabilesc între ele o ierarhie de putere? Cu alte cuvinte, există între ele subordonare şi autoritate? „Da, foarte mare; Spiritele au unele fată de altele o autoritate relativă conformă superiorităţii lor, pe care o exercită printr-un ascendent moral irezistibil”. Spiritele inferioare se pot sustrage autorităţii spiritelor care le sunt superioare? „Am spus: irezistibil!”.

Autoritatea şi consideraţia de care s-a bucurat un om pe pământ îi conferă o supremaţie în lumea Spiritelor? „Nu, căci cei umili se vor ridica şi cei mari se vor umili. Citeşte Psalmii”. Cum trebuie să înţelegem această ridicare şi această umilire? „Nu ştii că Spiritele sunt de diferite ordine în funcţie de meritul lor? Ei bine, cel mai mare de pe pământ poate să se situeze la ultimul nivel printre Spirite, în timp ce servitorul său va fi primul. Înţelegi asta? Oare n-a spus Isus: Oricine se coboară se va înălţa, şi oricine se ridică se va coborî?”

Cel ce a fost mare pe pământ şi se găseşte inferior printre Spirite, încearcă din acest motiv o umilire? „Adesea una foarte mare, mai ales dacă era orgolios şi invidios”.

Soldatul care, după bătălie, îşi regăseşte generalul în lumea Spiritelor, îl mai recunoaşte ca superior al său? „Titlul nu înseamnă nimic, superioritatea reală este totul”.

Spiritele de diferite ordine stau laolaltă? „Da şi nu; adică se frecventează, dar se disting unele de altele. Se evită sau se împacă, după analogia sau antipatia sentimentelor lor, aşa cum este şi printre voi. Este o întreagă lume faţă de care a voastră este o reflectare întunecată. Cele de acelaşi rang se reunesc printr-un fel de afinitate şi formează grupuri sau familii de Spirite unite prin simpatie şi un ţel comun: cele bune prin dorinţa de a face bine, cele rele prin nesaţul de a
face rău şi dorinţa de a se regăsi printre fiinţe asemănătoare lor”. La fel ca într-un mare oraş unde oamenii de toate rangurile şi de toate condiţiile sociale se
frecventează şi se întâlnesc fără a sta laolaltă; unde societăţile se formează prin analogia gusturilor; unde viciul şi virtutea stau alături fără a comunica.

Au toate Spiritele acces în mod reciproc unele la celelalte? „Cele bune merg peste tot, şi trebuie să fie aşa pentru a-şi putea exercita influenţa asupra celor rele; dar zonele locuite de cele bune sunt interzise Spiritelor imperfecte, pentru ca acestea să nu poată aduce aici tulburarea dată de pasiunile nefaste”.

Care este natura relaţiilor dintre Spiritele bune şi cele rele? „Cele bune îşi dau silinţa de a combate înclinaţiile rele ale celorlalte, pentru a le ajuta
să se ridice; este o misiune”.

De ce le place Spiritelor inferioare să ne împingă spre rău ? „Din invidia de a nu fi meritat să se numere printre Spiritele bune. Câtă vreme continuă să fie spirite neexperimentate, dorinţa lor este să împiedice pe oricine să ajungă la binele suprem; vor să-i facă şi pe alţii să încerce ceea ce încearcă ele însele. Nu vedeţi acelaşi lucru şi printre voi?”

Cum comunică Spiritele între ele? „Se văd şi se înţeleg; cuvântul este material, este o reflectare a Spiritului. Fluidul universal stabileşte între ele o comunicare constantă; este vehiculul transmisiei gândului, aşa cum pentru voi aerul este vehiculul sunetului; un fel de telegraf universal ce leagă toate lumile şi permite Spiritelor să corespondeze dintr-o lume în alta”.

Pot Spiritele să-şi tăinuiască reciproc gândurile; se pot ascunde unele de altele? „Nu, pentru ele totul este la vedere, mai ales atunci când sunt perfecte. Ele pot să se îndepărteze dar se frecventează întotdeauna. Nu este totuşi de loc o regulă absolută, căci anumite Spirite pot foarte bine să devină invizibile pentru alte spirite, dacă ele consideră că este util să o facă”.

Cum pot Spiritele care nu mai au corp, să-şi constate individualitatea şi să se distingă de alte entităţi spirituale ce le înconjoară? „Îşi constată individualitatea prin perispiritul care le face existenţe distincte unele fată de altele, aşa cum face corpul printre oameni”.

Spiritele se cunosc dacă au coabitat pe pământ? Fiul îşi recunoaşte tatăl, prietenul pe prieten? „Da, şi tot aşa din generaţie în generaţie”. Cum se recunosc în lumea Spiritelor oamenii care s-au cunoscut pe pământ? „Vedem viaţa noastră trecută şi citim în ea ca într-o carate; văzând trecutul
prietenilor noştri şi al inamicilor noştri vedem întreaga lor trecere de la viaţă la moarte”.

Spiritul părăsind rămăşiţele pământeşti se întâlneşte imediat cu părinţii şi prietenii ce i-au precedat în lumea Spiritelor? „Imediat nu este întotdeauna cuvântul potrivit: căci, aşa cum am mai spus-o, îi trebuie ceva timp pentru a se regăsi şi a scutura vălul material”.

Cum este întâmpinat sufletul la întoarcerea în lumea Spiritelor? „Spiritul celui drept, ca un frate mult-iubit aşteptat vreme îndelungată; spiritul celui
rău, ca o fiinţă pe care o dispreţuieşti”.

Ce sentiment încearcă Spiritele impure la vederea unui alt Spirit rău care soseşte? „Cele rele sunt satisfăcute să vadă fiinţe asemănătoare lor şi lipsite, ca şi ele, de fericirea infinită, aşa cum ar fi pe pământ un escroc printre cei de-o seamă cu el”.

Părinţii şi prietenii noştri vin câteodată să ne reîntâlnească atunci când părăsim pământul? „Da, vin în întâmpinarea sufletului pe care-l iubesc; îl felicită ca la reîntoarcerea dintr-o călătorie dacă a scăpat de pericolele drumului, şi îl ajută să se elibereze de legăturile corporale. Este o favoare pentru Spiritele bune atunci când cei pe care i-au iubit vin să le întâlnească. În timp ce acela care este pătat rămâne în izolare sau nu este înconjurat decât de Spirite asemănătoare lui; este o adevărată pedeapsă”.

Părinţii şi prietenii sunt întotdeauna reuniţi după moarte? „Depinde de elevaţia lor şi de drumul urmat pentru progresul propriu. Dacă unul dintre ei este mai avansat şi înaintează mai repede decât altul, nu va putea rămâne împreună; se vor putea vedea câteodată, dar nu vor fi întotdeauna împreună decât dacă
vor putea merge împreună, sau când vor fi atins acelaşi nivel al perfecţiunii. Şi apoi, privaţiunea de a-şi vedea părinţii şi prietenii este câteodată o pedeapsă”.

Raporturile de simpatie şi antipatie ale Spiritelor. „Jumătăţile” eterne.

Dincolo de simpatia generală bazată pe similitudine, au Spiritele între ele relaţii de afecţiune deosebite? „Da, ca şi oamenii, dar legătura ce uneşte Spiritele este mult mai puternică când corpul este absent, deoarece nu mai este supusă vicisitudinilor pasiunii.

Există ură între Spirite? „Există numai printre Spiritele impure, şi acestea sunt cele ce vă insuflă duşmăniile şi disensiunile”

Două fiinţe ce vor fi fost inamice pe pământ vor păstra resentimentul uneia faţă de cealaltă şi în lumea Spiritelor? „Nu, vor înţelege că ura lor era stupidă şi subiectul pueril. Spiritele imperfecte păstrează o parte de animozitate până când se vor fi epurat. Dacă nu era decât un interes material ceea ce le-a divizat, ele nu se vor mai gândi la el, decât până când se dematerializează. Dacă nu mai există antipatie între ele, nemaiexistând subiect de discuţie, pot să se revadă cu plăcere – aşa cum doi şcolari ajunşi la vârsta raţiunii recunosc puerilitatea certurilor avute în copilărie şi încetează să-şi mai poarte pică”.

Amintirea faptelor rele pe care le-au putut săvârşi doi oameni unul fată de celălalt este un obstacol pentru simpatia reciprocă? „Da, îi duce la antipatie”.

Ce sentimente încearcă după moarte oamenii cărora le-am făcut rău aici-jos ? „Dacă sunt buni, ei iartă în raport cu căinţa voastră. Dacă sunt răi, pot să-şi păstreze resentimentul şi, câteodată, vă urmăresc până în cealaltă existenţă. Dumnezeu le-o poate permite ca pedeapsă”.

Iubirile individuale ale Spiritelor sunt susceptibile de denaturare? „Nu, căci nu se pot înşela; ele nu mai au masca sub care se ascund ipocriţii; de
aceea, atunci când Spiritele sunt pure iubirile lor sunt inalterabile. Dragostea ce le uneşte este pentru ele izvorul unei fericiri supreme”.

Dragostea ce şi-au împărţit-o două fiinţe pe pământ continuă întotdeauna în lumea Spiritelor? „Da, fără îndoială, dacă este fondată pe o simpatie adevărată; dar când cauzele fizice ocupă o parte mai mare decât simpatia, dragostea încetează. Iubirile dintre Spirite sunt mai durabile decât pe pământ, nefiind subordonate capriciilor intereselor materiale şi orgoliului”.

Sufletele ce trebuie să se unească sunt cumva predestinate acestei uniri încă de la originea lor? Oare fiecare dintre noi are undeva în univers jumătatea sa cu care întro zi va fi în mod inevitabil reunit? „Nu, nu există o unire specială şi inevitabilă între două suflete. Unire există între
toate Spiritele, dar de diferite grade în raport cu rangul pe care-l ocupă, adică după perfecţiunea atinsă; cu cât sunt mai perfecte, cu atât sunt mai unite. Din discordie se nasc toate relele omeneşti; din concordie rezultă fericirea desăvârşită”.

În ce sens trebuie înţeles cuvântul „jumătate” de care anumite Spirite se servesc pentru a desemna Spiritele cu care simpatizează? „Expresia este inexactă; dacă un Spirit ar fi fost jumătatea altuia, separat de aceasta, ar fi fost incomplet”.

Două Spirite perfect simpatice, odată reunite, o fac pentru veşnicie, sau mai pot să se separe şi să se unească şi cu alte Spirite? „Toate Spiritele sunt unite între ele; vorbesc de cele ajunse la perfecţiune. În sferele inferioare, atunci când un Spirit se ridică, nu mai există aceeaşi simpatie pentru cele pe care le-a părăsit”.

Două Spirite simpatice sunt complementare unul altuia, sau mai bine spus este această simpatie rezultatul unei identităţi perfecte? „Simpatia ce atrage un spirit către altul este rezultatul unei perfecte concordanţe între înclinaţiile şi instinctele lor; dacă unul trebuia să-l completeze pe celălalt, îşi pierdea propria individualitate”.

Identitatea necesară pentru simpatia perfectă constă în similitudinea gândurilor şi a sentimentelor, sau mai degrabă în uniformitatea cunoştinţelor acumulate? „În egalitatea nivelurilor de elevaţie”.

Spiritele care nu sunt simpatice astăzi, pot deveni mai târziu? „Da, toate vor fi. Astfel, Spiritul care astăzi este într-o anumită sferă inferioară, perfecţionându-se, va ajunge într-o sferă unde rezidă un altul. Întâlnirea lor va avea loc mai prompt dacă Spiritul mai elevat, suportând greu probele la care este supus, a rămas în aceeaşi stare”.

Două Spirite simpatice pot înceta de a mai fi astfel? „Desigur, dacă unul este leneş”. Teoria jumătăţilor eterne este o figură de stil ce descrie unirea a două Spirite simpatice; este o expresie uzitată chiar în limbajul obişnuit şi care nu trebuie de loc luată ad litteram, Spiritele care au generat-o nu aparţin cu siguranţă ordinului cel mai elevat; sfera ideilor lor este în mod necesar limitată, şi ele şi-au putut lua gândurile prin intermediul termenilor de care se vor fi servit în timpul vieţii lor corporale. Trebuie deci să respingem această idee după care Spiritele create unul pentru altul trebuie în mod inevitabil să se reunească într-o zi pentru eternitate, după ce au fost separate un interval de timp mai lung sau mai scurt.

Amintirea existenţei corporale

Îşi aminteşte Spiritul de existenţa sa corporală? „Da, adică vieţuind de câteva ori ca om, el îşi aminteşte apoi ce a fost şi te asigur că uneori râde cu îngăduinţă de sine însuşi”. Ca şi omul care, atingând vârsta raţiunii, râde de nebuniile tinereţii sale sau de năzdrăvăniile copilăriei sale.

Amintirea existenţei corporale se prezintă Spiritului în mod complet şi dintr-o dată după moarte? „Nu, îi revine puţin câte puţin, asemenea unui lucru ce iese din ceată, şi pe măsură ce iese îi fixează atenţia”.

Spiritul îşi aminteşte amănunţit toate evenimentele vieţii sale; dar oare cuprinde el şi ansamblul într-o privire retrospectivă? „Îşi aminteşte de lucruri datorită consecinţelor pe care acestea le au asupra stării sale ca Spirit; dar îţi închipui că există circumstanţe în viaţa sa cărora nu le acordă nici o importanţă, şi despre care nici nu încearcă să-şi amintească”.

Şi le-ar putea aminti dacă ar dori? „El poate să-şi amintească detalii şi incidente dintre cele mai amănunţite, fie despre evenimente, fie chiar despre gândurile sale; dar când acestea sunt fără folos, nu o face”.

Întrevede oare scopul vieţii pământene în raport cu viaţa viitoare? „Cu siguranţă îl vede şi înţelege mai bine decât în timpul vieţii corpului; înţelege
nevoia de purificare pentru a ajunge la infinit, şi ştie că în fiecare existenţă lasă o parte din necurăţenia sa”.

În ce fel evocă memoria Spiritului viaţa trecută? Printr-un efort al imaginaţiei sale sau ca un tablou ce se află în faţa ochilor? „Şi una şi alta; toate acţiunile despre care are interes să-şi amintească sunt pentru el ca şi cum ar fi prezente; celelalte sunt mai mult sau mai puţin vagi în gândire, sau date
complet uitării. Cu cât este mai dematerializat, cu atât mai puţin dă importantă lucrurilor materiale. Tu evoci adesea un Spirit rătăcitor care tocmai a părăsit pământul şi care nu-şi mai aminteşte numele persoanelor iubite, nici prea multe detalii care, pentru tine, păreau importante; lui îi pasă prea puţin şi acestea cad în uitare. Ceea ce îşi aminteşte foarte bine sunt faptele principale ce-l ajută să se îmbunătăţească”.

Îşi aminteşte Spiritul toate existenţele ce au precedat ultima existenţă pe care tocmai o părăseşte? „Tot trecutul său se derulează în faţa lui, ca nişte etape parcurse de un călător; dar, am mai spus-o, el nu-şi aminteşte într-o manieră absolută toate actele sale; îşi aminteşte în raport de influenţa pe care acestea o au asupra stării sale prezente. Cât despre primele existenţe, cele ce pot fi privite ca o copilărie a Spiritului, acestea se pierd în gol şi dispar în noaptea uitării”.

Cum consideră Spiritul corpul pe care tocmai îl părăseşte? „Ca pe o haină nepotrivită care îl jena şi de care este fericit să se debaraseze”. Ce sentiment resimte la vederea corpului său aflat în descompunere? „Aproape întotdeauna indiferentă, ca şi pentru un lucru la care nu mai tine”.

La sfârşitul unei perioade de timp, Spiritul recunoaşte osemintele sau alte obiecte ca apartinându-i? „Câteodată; însă depinde de punctul de vedere mai mult sau mai puţin elevat sub care consideră lucrurile terestre”.

Respectul purtat lucrurilor materiale ce rămân în urma Spiritului îi atrage acestuia atenţia asupra obiectelor respective? Vede el cu plăcere acest respect? „Spiritul este întotdeauna fericit de amintirea ce dăinuie despre el; lucrurile păstrate de la el sunt readuse în memorie, dar ceea ce îl atrage la voi este amintirea, şi nicidecum aceste obiecte”.

Păstrează Spiritele amintirea suferinţelor îndurate în timpul ultimei lor existenţe corporale? „Deseori, ele o păstrează şi această amintire le face să simtă mai mult preţul fericirii de care se pot bucura ca Spirite”.

Omul care a fost fericit aici-jos regretă bucuriile sale atunci când a părăsit pământul? „Doar Spiritele inferioare pot regreta bucuriile ce concordă cu impuritatea naturii lor şi pentru care ispăşesc prin suferinţe. Pentru Spirite elevate, fericirea eternă este de mii de ori preferabilă plăcerilor efemere ale pământului”.

Cel care a început mari lucrări într-un scop înalt, şi care se vede întrerupt de către moarte, regretă, în cealaltă lume, că le-a lăsat neterminate? „Nu, căci vede că alţii sunt destinaţi să le termine. Din contră, el îşi dă silinţa să influenţeze alte Spirite omeneşti să le continue. Scopul său, pe pământ, era binele umanităţii; scopul în lumea Spiritelor este acelaşi”.

Cel ce a lăsat lucrări de artă sau de literatură păstrează pentru operele sale dragostea ce o avea în timpul vieţii? „În raport cu elevaţia sa, el le judecă sub un alt punct de vedere şi, adesea, desfide ceea ce admira mai mult”.

Spiritele se mai interesează de lucrările ce se fac pe pământ, de progresul artelor şi al ştiinţelor? „Depinde de elevaţia lor sau de misiunea ce o au de îndeplinit. Ceea ce vouă vă apare magnific reprezintă adesea foarte puţin pentru unele Spirite; ele îl admiră aşa cum savantul admiră lucrarea unui şcolar. Însă ele examinează tot ce poate dovedi elevaţia Spiritelor încarnate şi progresul lor”.

După moarte, mai păstrează Spiritele dragostea de patrie? „Întotdeauna acelaşi principiu: pentru Spiritele elevate patria este universul; pe pământ ea este acolo unde există cele mai multe persoane cu care simpatizează”. Situaţia Spiritelor şi modul lor de a vedea lucrurile variază la nesfârşit în raport de gradul dezvoltării lor morale şi intelectuale. În general, Spiritele dintr-un ordin elevat nu fac pe pământ decât popasuri foarte scurte; tot ceea ce se face aici este atât de meschin în comparaţie cu grandorile infinitului! Lucrurile cărora oamenii le dau cea mai mare importantă sunt atât de puerile în ochii lor, încât se simt prea puţin atrase, în afară de cazul când sunt chemate să conlucreze la progresul omenirii. Spiritele dintr-un ordin mediu rămân pe pământ mai frecvent; deşi consideră lucrurile dintr-un punct de vedere mai elevat, ele sunt aici într-un fel sedentare, şi constituie mulţimea populaţiei lumii invizibile; ele au păstrat aproape aceleaşi idei, gusturi şi înclinaţii ce le aveau în învelişul corporal; se amestecă în întâlnirile, afacerile şi distracţiile oamenilor, la care iau parte mai mult sau mai puţin activ, după caracterul lor. Neputându-şi satisface pasiunile, ele se bucură de cei care se abandonează acestora şi îi excită. În mulţimea lor există şi unele mai serioase care văd şi ascultă pentru a se instrui şi perfecţiona.

Ideile Spiritelor se modifică în starea de spirit? „Mult; ele suferă foarte mari modificări pe măsură ce Spiritul se dematerializează; Spiritul poate rămâne câteodată mult timp cu aceleaşi idei, dar puţin câte puţin influenţa materiei se diminuează, şi el vede lucrurile mai clar; atunci caută mijloacele de a se îmbunătăţi”.

De vreme ce Spiritul a trăit deja viaţa spiritistă înainte de încarnarea sa, de unde-i provine mirarea la revenirea în lumea Spiritelor? „Nu este decât efectul primului moment şi al tulburării ce urmează trezirii; mai târziu, el se recunoaşte perfect pe măsură ce îi revine amintirea trecutului şi se şterge
impresia vieţii terestre”.

Comemorarea morţilor. Funeraliile

Sunt Spiritele sensibile la amintirea celor pe care i-au iubit pe pământ? „Mult mai mult decât puteţi crede; această amintire se adaugă fericirii lor dacă sunt fericite; dacă sunt nefericite, este pentru ele o alinare”.

Ziua comemorării morţilor are ceva mai solemn pentru Spirite? Se pregătesc oare să-i viziteze pe cei care urmează să vină să se roage la mormintele lor? „În ziua aceea, la locurile respective Spiritele prezente sunt mai numeroase, deoarece numărul persoanelor care le invocă este mai mare; dar fiecare dintre ele vine aici pentru prieteni, şi nu pentru mulţimea indiferenţilor”.

Sub ce formă vin aici şi cum ar fi posibil ca să se facă vizibile? „În acea formă în care au fost cunoscute în timpul vieţii lor”.

Spiritele uitate şi la care nimeni nu vine să le viziteze mormintele vin totuşi aici şi încearcă regretul de a nu vedea nici măcar un prieten evocându-le memoria? „Ce le oferă pământul? Tot ce ţine de el se face prin inimă. Dacă dragoste nu există, nu există nimic care să lege Spiritul; întregul univers este al lui”.

Oare vizita la mormânt îi dă Spiritului o satisfacţie mai mare decât o rugăciune făcută pentru sine? „Vizita la mormânt e un mod de manifestare a faptului că ne gândim la Spiritul absent: este un simbol. V-am spus, rugăciunea este cea care sfinţeşte actul amintirii; puţin importă locul, dacă este spusă din inimă”.

Spiritele persoanelor cărora li se ridică statui sau monumente asistă la aceste inaugurări, şi le frecventează cu plăcere? „Multe vin atunci când pot, dar sunt mai puţin sensibile la onoarea ce li se face decât la amintire”.

De unde provine dorinţa anumitor persoane de a fi înmormântate într-un anumit loc? Oare ele revin aici cu mai mare bucurie după moarte – este această importanţă acordată unui lucru material un semn de inferioritate al unui Spirit? „Afecţiunea Spiritului pentru anumite locuri dovedeşte o inferioritate morală. Ce contează un colt de pământ fată de altul pentru Spiritul elevat? Nu ştie că sufletul său va fi reunit cu ale celor pe care îi iubeşte, chiar când oasele lor sunt separate?”.

Reunirea rămăşiţelor pământeşti ale tuturor membrilor unei aceleaşi familii trebuie să fie considerată ca un lucru fără valoare? „Nu; este o deprindere pioasă şi o mărturie de simpatie pentru cei pe care i-am iubit. Dacă această reunire este puţin importantă pentru Spirit, înseamnă că este utilă oamenilor: amintirile sunt laolaltă”.

Sufletul, reintrând în viaţa spirituală, este sensibil la onorurile aduse rămăşiţelor sale pământeşti? „Când Spiritul a ajuns deja la un anumit grad de perfecţiune, el nu mai are vanitate terestră, şi înţelege inutilitatea tuturor acestor lucruri. Dar ştii bine că adesea există Spirite care, în primul moment de la moartea lor materială, simt o mare plăcere faţă de onorurile ce li se aduc, sau o supărare la abandonarea învelişului lor; căci ele încă mai păstrează unele prejudecăţi avute aici-jos”.

Asistă Spiritul la cortegiul său funerar? „Foarte adesea asistă, dar câteodată nu înţelege ce se petrece, fiind încă în stare de tulburare”. Este flatat de mulţimea asistenţei la cortegiul său funerar? „Mai mult sau mai puţin în raport cu sentimentele avute”.

Spiritul celui care tocmai a murit asistă oare la întrunirile moştenitorilor săi? „Aproape întotdeauna; Dumnezeu o doreşte pentru propria lui învăţătură şi pedepsirea vinovaţilor. Acolo toate sentimentele sunt la vedere, iar decepţia încercată văzând lăcomia celor care îşi împart moştenirea sa îl luminează asupra sentimentelor acestora; căci va veni şi rândul lor”.

Respectul instinctiv pe care omul îl dovedeşte pentru morţi este un efect al intuiţiei ce o are despre existenţa viitoare? „Da, este o consecinţă firească a acestei intuiţii, fără ea şi respectul ar fi fără obiect”.

 

---

Cartile lui Allan Kardec se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

---

 

---

Dacă informațiile găsite aici te-au ajutat, spune "Mulțumesc" printr-o Donație:

---