Allan Kardec – Reîncarnarea: Călătoria Spiritului prin Vălul Uitării spre Progres Etern
Cunosc Spiritele perioada în care vor fi reîncarnate? „Li se arată, așa cum un orb simte focul de care se apropie. Ele știu că trebuie să recapete un corp, tot așa cum voi știți că va trebui să muriți într-o zi, dar fără să știți când va sosi ziua aceea”. Reîncarnarea este deci o necesitate a vieții spiritiste, așa cum moartea este o necesitate a vieții corporale? „Cu siguranță, așa este”. Toate Spiritele se preocupă de reîncarnare? „Există și unele care nu se gândesc de loc, care nici măcar nu o înțeleg; depinde de natura lor mai puțin sau mai puțin avansată. Pentru unele incertitudinea cu privire la propriul viitor e o adevărată pedeapsă”. Spiritul poate apropia sau întârzia momentul reîncarnării sale? „Îl poate apropia apelând la dorințele sale; îl poate de asemenea îndepărta dacă dă înapoi în fața încercărilor, căci printre Spirite există de asemenea lași și indiferenți, dar nu o face nepedepsit; de aceea el suferă ca și cel care dă înapoi în fața leacului salutar ce-l poate vindeca”.
Dacă un Spirit s-ar găsi destul de fericit într-o condiție medie printre Spiritele rătăcitoare, și dacă nu ar avea ambiția de a mai urca, ar putea el să prelungească starea aceasta la nesfârșit? „Nu; progresul este o necesitate pentru Spirite; toate trebuie să urce, acesta-i destinul lor”. Unirea sufletului cu cutare sau cutare corp este predestinată, sau se realizează în ultimul moment? „Spiritul este întotdeauna desemnat cu anticipație. Alegându-și proba pe care vrea să o suporte, Spiritul cere să se reîncarneze; or Dumnezeu, care știe și vede totul, a știut și văzut cu anticipație modul în care un anumit suflet se va uni cu un anumit corp”.
Îi aparține Spiritului alegerea corpului în care trebuie să intre, sau numai a fâșiei de viață ce trebuie să-i servească de încercare? „El poate să-și aleagă corpul, deoarece imperfecțiunile acestui corp sunt pentru el încercări care îl ajută să progreseze dacă depășește obstacolele întâlnite; însă alegerea nu depinde întotdeauna de el, el o poate cere”. Ar putea Spiritul, în ultimul moment, să refuze intrarea în corpul ales pentru el? „Dacă ar refuza, ar suferi mai mult decât cel ce nu ar fi încercat nicio probă”. S-ar putea ajunge în situația ca un copil ce urmează să se nască să nu găsească un Spirit care să vrea să se încarneze în el? „Dumnezeu a prevăzut și aceasta. Copilul, atunci când trebuie să se nască viu, este întotdeauna predestinat să aibă un suflet; nimic nu a fost creat fără a fi gândit”.
Unirea Spiritului cu un anumit corp poate fi impusă de Dumnezeu? „Poate fi impusă chiar de diferitele încercări, mai ales când Spiritul nu este încă apt să facă o alegere în cunoștință de cauză. Ca ispășire, Spiritul poate fi constrâns să se unească cu corpul cutărui copil care, prin nașterea sa și poziția ce o avea în societate, va putea deveni pentru el un subiect de pedeapsă”. Dacă s-ar ajunge ca mai multe Spirite să se prezinte pentru un același corp ce trebuie să se nască, cine ar decide între ele? „O pot cere mai multe Spirite, dar numai Dumnezeu hotărăște care este cel mai capabil să împlinească misiunea căreia îi este destinat copilul; dar, am spus-o, Spiritul este desemnat înaintea momentului când trebuie să se unească cu corpul.
Este momentul încarnării însoțit de o tulburare asemănătoare cu cea care are loc la părăsirea corpului? „Mult mai mare și mai ales mai lungă. La moarte, Spiritul iese din sclavie; la naștere, intră în ea”.
Momentul în care un Spirit trebuie să se încarneze este pentru el un moment solemn? Îndeplinește acest act ca pe ceva grav și important pentru el?
„Este ca un călător ce se îmbarcă pentru o traversare periculoasă, neștiind dacă nu-și va afla moartea printre talazurile ce le înfruntă”. Călătorul care se îmbarcă știe căror pericole se expune, dar nu știe dacă va fi naufragiu; la fel stau lucrurile cu Spiritul – cunoaște probele cărora li se supune, dar nu știe dacă va sucomba. Așa cum moartea corpului este un fel de renaștere a Spiritului, reîncarnarea este pentru el un fel de moarte, sau mai degrabă un exil sau o claustrare. Părăsește lumea Spiritelor pentru lumea corporală, așa cum omul părăsește lumea corporală pentru lumea Spiritelor. Spiritul știe că se va reîncarna, așa cum omul știe că va muri; dar, ca și acesta, nu are cunoștință de faptul întrupării decât în ultimul moment, când a venit sorocul; în acel moment suprem, tulburarea coboară asupra lui, ca și la omul aflat în agonie, și această tulburare persistă până când noua existență se alcătuiește clar. Apropierea reîncarnării e un fel de agonie pentru Spirit.
Incertitudinea în care se găsește Spiritul în legătură cu eventualitatea trecerii cu succes a probelor pe care le va suporta în viață, este o cauză a anxietății sale înainte de încarnare? „O anxietate foarte mare, de vreme ce probele existenței sale îl vor întârzia sau avansa, după cum le-a suportat mai bine sau mai rău”. În momentul reîncarnării Spiritul este însoțit de alte Spirite ale prietenilor săi care vin să asiste la plecarea sa din lumea spiritistă, așa cum vin să-l primească la reîntoarcere? „Depinde de sfera locuită de Spirit. Dacă se află în sferele unde domnește dragostea, spiritele care-l iubesc îl însoțesc până în ultimul moment, îl încurajează, și adesea chiar îl urmează în viață”.
Spiritele prietene ce ne urmează în viață sunt câteodată cele pe care le vedem în vis, ce ne mărturisesc dragoste, și ni se prezintă sub trăsături necunoscute? „Foarte adesea sunt acestea; ele vin să vă viziteze, așa cum voi mergeți să vedeți un prizonier aflat după gratii”.
Unirea sufletului cu corpul
În ce moment se unește sufletul cu corpul? „Unirea începe odată cu concepția, dar nu este completă decât în momentul nașterii. Din momentul concepției, Spiritul desemnat să locuiască în acel corp se unește cu el printr-o legătură fluidă ce se strânge din ce în ce mai mult până în momentul când copilul vede lumina zilei; strigătul ce scapă copilului anunță că el face parte dintre cei vii și slujitori ai lui Dumnezeu”.
Unirea dintre Spirit și corp este definitivă din momentul concepției? În timpul acestei prime perioade, Spiritul ar putea renunța să locuiască corpul desemnat? „Unirea este definitivă, și în acest sens un alt Spirit nu l-ar putea înlocui pe cel ce a fost destinat acestui trup. Dar cum legăturile ce le țin laolaltă sunt foarte fragile, ele sunt ușor de rupt, și pot fi rupte prin voința Spiritului care dă înapoi în fața probei alese; dar atunci copilul nu mai trăiește”.
Ce ajunge Spiritul, atunci când corpul pe care l-a ales a murit înainte de naștere? „Alege un alt corp”. Care poate fi utilitatea acestor morți premature? „Imperfecțiunile materiei sunt cel mai adesea cauzele acestor morți”. Ce utilitate poate avea pentru un Spirit încarnarea într-un trup care moare la puține zile după naștere? „Ființa nu are conștiința existenței sale suficient de dezvoltată; importanța morții e aproape nulă; adesea, așa cum am mai spus, constituie o încercare pentru părinți”. Spiritul știe de la început când corpul ales nu are șansă de viață? „Câteodată o știe, dar dacă îl alege pentru acest motiv, este pentru că el dă înapoi în fața încercării”.
Atunci când pentru Spirit o încarnare este greșită, dintr-o cauză oarecare, ea este înlocuită imediat printr-o altă existență? „Nu întotdeauna imediat; Spiritului îi trebuie timp pentru a alege din nou, afară de cazul când reîncarnarea instantanee nu provine dintr-o determinare anterioară”. Spiritul, odată unit cu trupul unui copil, și atunci când nu se mai poate dezice de acesta, regretă câteodată alegerea făcută? „Vrei să spui că, asemenea omului, se plânge de viața ce o are? Că ar dori o alta? Odată încarnat, Spiritul nu poate regreta o alegere de care nu are cunoștință; dar poate găsi sarcina prea grea, și dacă o consideră mai presus de forțele sale, recurge la sinucidere”.
În intervalul dintre concepție și naștere, Spiritul se bucură de toate facultățile? „Mai mult sau mai puțin după o anumită perioadă, căci el încă nu este încarnat, ci atașat. Încă din momentul concepției, tulburarea începe să sesizeze Spiritul avertizând astfel că a venit momentul să înceapă o nouă existență. Această tulburare merge în crescendo până la naștere; în acest interval, starea sa este foarte apropiată de cea pe care Spiritul încarnat o are în timpul somnului corpului. Pe măsură ce momentul nașterii se apropie, ideile sale se șterg, astfel că, odată intrat în viață, el nu mai are cunoștință de amintirea trecutului său ca om; însă această amintire îi revine puțin câte puțin în memorie în starea sa de Spirit”. În momentul nașterii, Spiritul redobândește imediat plenitudinea facultăților sale? „Nu, ele se dezvoltă gradual odată cu organele. Pentru el este o nouă existență; trebuie să învețe să se servească de instrumentele sale; ideile îi revin puțin câte puțin ca unui om ce se trezește din somn și se găsește într-o stare diferită de cea avută în starea de veghe”.
Unirea Spiritului cu corpul nefiind complet și definitiv consumată decât după naștere, se poate considera fetusul ca având un suflet? „Spiritul ce trebuie să-l anime există într-un fel în afara lui; fetusul nu are deci un suflet propriu-zis, de vreme ce încarnarea este doar pe cale de a se efectua; dar este legat de cel ce trebuie să-l aibă”. Cum se explică viața intra-uterină? „Este ca cea a unei plante ce vegetează. Copilul trăiește viața animală. Omul are în el viața animală și viața vegetală completate la naștere cu viața Spirituală”.
Există, așa cum indică știința, copii care, încă de la sânul mamei, sunt hărăziți morții. În ce scop se petrece acest lucru? „Se întâmplă adeseori; Dumnezeu permite aceasta ca probă, fie pentru părinți, fie pentru Spiritul desemnat să-i ia locul”. Există copii născuți morți, care nu au fost deloc destinați încarnării unui Spirit? „Da, există unii care nu au avut niciodată un Spirit destinat trupului lor: pentru ei nu trebuie să se facă nimic. Acest copil a venit atunci doar pentru părinți”. O ființă de această natură poate veni la termen? „Da, câteodată, dar atunci nu trăiește”.
Orice copil care supraviețuiește nașterii are deci neapărat un Spirit încarnat în el? „Ce ar fi fără el? Nu ar mai fi o ființă umană”. Care sunt, pentru Spirit, consecințele avortului? „O existență fără valoare de reînceput.” Avortul voluntar este o crimă, indiferent care ar fi perioada de la concepție? „Avortul este întotdeauna o crimă din moment ce încălcați legea lui Dumnezeu. Mama, sau oricine altcineva va comite întotdeauna o crimă luând viața copilului înainte de naștere, căci împiedică sufletul să suporte probele pentru care corpul trebuie să fie instrumentul”. În cazul în care viața mamei ar fi în pericol prin nașterea copilului, este o crimă de a sacrifica copilul pentru a salva mama? „Este mai bine să sacrifici ființa care nu există în favoarea celei ce există”.
Este rațional de a acorda aceeași atenție unui fetus ca și corpului unui copil ce ar fi trăit? „În toate acestea, vedeți voința și lucrarea lui Dumnezeu; nu tratați deci cu ușurință lucruri pe care ar trebui să le respectați. De ce să nu respectăm operele creației ce sunt incomplete câteodată prin voința Creatorului? Toate acestea intră în proiectele sale pe care nimeni nu are dreptul să le judece”.
Facultăți morale și intelectuale
De unde-i vin omului calitățile sale morale, bune sau rele? „Sunt calitățile spiritului încarnat în el – cu cât Spiritul este mai pur, cu atât omul este condus spre bine”. Pare a rezulta de aici că omul de bine este încarnarea unui Spirit bun, și omul vicios a unui Spirit rău? „Da, dar spune mai degrabă un Spirit imperfect, altfel s-ar putea crede în Spirite rele pentru totdeauna, cele pe care le denumiți demoni”.
Care este caracterul indivizilor în care se încarnează Spiritele nebunatice și ușuratice? „Zăpăciți, nebunatici, și câteodată ființe răufăcătoare”. Au Spiritele pasiuni ce nu aparțin omenirii? „Dacă ar fi altele vi le-ar fi comunicat”. Același Spirit dă omului atât calitățile morale cât și cele legate de inteligență? „Cu siguranță, este același spirit, și este în funcție de gradul la care a ajuns. Omul nu are două Spirite în el”.
De ce oamenii foarte inteligenți, ceea ce denotă la ei un Spirit superior, sunt câteodată foarte vicioși? „Deoarece Spiritul încarnat nu este suficient de pur, și omul cedează influenței altor Spirite mai rele. Spiritul progresează pe nesimțite printr-un marș ascendent, dar progresul nu se realizează simultan în toate sensurile; într-o anumită perioadă el poate să avanseze în știință, în alta în moralitate”.
Ce gândești despre opinia conform căreia diferitele facultăți intelectuale și morale ale omului ar fi în aceeași măsură produsul diferitelor Spirite încarnate în el, și având fiecare o aptitudine specială? „Reflectând la ea, să recunoaștem că este absurdă. Spiritul trebuie să aibă toate aptitudinile; pentru a putea progresa, îi trebuie o voință unică; dacă omul ar fi un amalgam de Spirite, această voință nu ar exista, și nu ar exista deloc pentru el o individualitate, fiindcă la moartea sa toate aceste Spirite ar fi ca un zbor de păsări scăpate dintr-o colivie. Omul se plânge adesea că nu înțelege anumite lucruri, și este curios să vezi cum amplifică dificultățile, în timp ce are la îndemână o explicație atât de simplă și de naturală. Aceea de a lua efectul drept cauză; de a face cu omul ceea ce păgânii făceau cu Dumnezeu. Credeau în tot atâția dumnezei ai fenomenelor din univers, dar printre ei oamenii cu judecată nu vedeau în aceste fenomene decât efecte având drept cauză un Dumnezeu unic”.
Lumea fizică și lumea morală ne oferă în legătură cu acest subiect numeroase puncte de comparație. S-a crezut în existența multiplă a materiei, atâta timp cât ne-am oprit la aparența fenomenelor; astăzi se înțelege că aceste fenomene atât de variate pot foarte bine să nu fie decât modificări ale unei materii elementare unice. Diversele facultăți sunt manifestări ale unei aceleiași cauze care este sufletul, sau spiritul încarnat, și nu a mai multor suflete, așa cum diferitele sunete ale orgii sunt produsul aceluiași fel de aer, și nu mai multe feluri de aer există în aceeași măsură în sunetele ei. Ar rezulta din acest raționament că atunci când un om pierde sau câștigă anumite aptitudini, anumite înclinații, aceasta s-ar datora în aceeași măsură Spiritelor care vin sau pleacă, ceea ce ar face din el o ființă multiplă fără individualitate, și, prin urmare, fără responsabilitate. Mai mult, el este contrazis de exemplele atât de numeroase ale manifestărilor prin care Spiritele probează personalitatea și identitatea lor.
Influența organismului
Spiritul, odată unit cu corpul se identifică oare cu materia? „Materia nu este decât învelișul Spiritului, așa cum costumul este învelișul corpului. Spiritul, unindu-se cu trupul, păstrează atributele naturii spirituale”. Facultățile Spiritului se exercită în toată libertatea după unirea sa cu trupul? „Exercitarea facultăților depinde de organele care le servesc drept instrument; ele sunt slăbite de caracterul grosier al materiei”. După cele spuse, anvelopa materială ar fi un obstacol pentru libera manifestare a facultăților Spiritului așa cum o sticlă opacă se opune propagării libere a luminii”? „Da, chiar foarte opacă”. Se mai poate compara acțiunea materiei grosiere a corpului asupra Spiritului cu cea a unei ape noroioase care împiedică mișcările corpului ce se află cufundat în ea.
Libera exercitare a facultăților sufletului este subordonată dezvoltării organelor? „Organele sunt instrumentele manifestării facultăților sufletului; această manifestare este subordonată dezvoltării și gradului de perfecționare a acestor organe așa cum calitatea muncii este subordonată calității uneltelor”.
În legătură cu influența organelor – se poate deduce un raport între dezvoltarea organelor cerebrale și dezvoltarea facultăților morale și intelectuale? „Nu confundați efectul cu cauza. Spiritul are întotdeauna facultăți proprii; or, nu organele sunt cele ce dau facultățile, ci facultățile sunt cele care accelerează dezvoltarea organelor”. În consecință, diversitatea aptitudinilor omului țin doar de starea Spiritului? „Nu este întru totul exact; calitățile Spiritului, care poate fi mai mult sau mai puțin avansat – acolo trebuie văzut principiul, însă trebuie ținut seama de influența materiei ce împiedică mai mult sau mai puțin exercitarea facultăților sale”.
Spiritul, încarnându-se, poartă anumite predispoziții, și dacă se admite pentru fiecare un organ corespondent în creier, dezvoltarea acestor organe ar fi un efect și nu o cauză. Dacă facultățile și-ar avea principiul în organe, omul ar fi o mașină fără liber arbitru, și fără responsabilitatea actelor sale. Ar trebui să admitem că cele mai mari genii, savanți, poeți, artiști, nu sunt genii decât pentru că hazardul i-a înzestrat cu organe speciale de unde ar rezulta, că fără aceste organe, aceștia nu ar mai fi fost genii, și că ultimul imbecil ar putea fi un Newton, un Rafael, sau un Vergiliu dacă ar fi fost dotat cu anumite organe; supoziție și mai absurdă când se aplică și calităților morale. Astfel conform acestei logici, sfântul Vincent de Paul, dotat de natură cu cutare sau cutare organ, ar fi putut fi un scelerat, și nu ar lipsi celui mai mare scelerat decât un organ pentru a fi un sfânt Vincent de Paul. Admițând din contră că organele speciale, atâtea câte există, sunt consecutive, că se dezvoltă prin exercitarea facultății, ca și mușchii prin mișcare, nu veți avea nimic irațional. Să luăm o comparație vulgară în sprijinul adevărului: în anumite trăsături fizionomice, recunoașteți omul dedat băuturii; sunt aceste semne cele ce-l fac bețivan, sau beția este cea care dă naștere acestor trăsături? Se poate spune că organele primesc amprenta facultăților.
Idioțenia, nebunia
Opinia după care cretinii și idioții ar avea un suflet de o natură inferioară este fondată? „Nu; ei au un suflet omenesc, adesea mai inteligent decât gândiți, și care suferă datorită insuficienței mijloacelor ce le are la dispoziție pentru a comunica, așa cum cel mut suferă că nu poate să vorbească”.
Care este scopul Providenței atunci când creează ființe nenorocite, așa cum sunt cretinii și idioții? „Spiritele pedepsite sunt cele care locuiesc în trupurile idioților. Aceste Spirite suferă datorită constrângerii încercate și neputinței în care se află, adică de a se manifesta prin intermediul unor organe nedezvoltate sau stricate”. Nu este așadar exact să spui că organele sunt fără influență asupra facultăților? „Nu am spus niciodată că organele sunt fără influență; ele au una foarte mare asupra manifestării facultăților, dar ele nu creează facultățile; aici este diferența. Un bun muzician cu un instrument necorespunzător nu va face o muzică bună, dar acest lucru nu-l va împiedica să fie un bun muzician”.
Trebuie să distingem starea normală de starea patologică, în starea normală, ceea ce este moral depășește obstacolul pus de materie; dar sunt cazuri când materia oferă o astfel de rezistență încât manifestările sunt împiedicate sau denaturate, ca în cazul idioțeniei sau nebuniei; acestea sunt cazuri patologice. În aceste stări, sufletul, nebucurându-se de întreaga sa libertate, legea omenească îl eliberează de responsabilitatea actelor sale.
Care poate fi meritul existenței pentru făpturile ce nu pot progresa, neputând face nici binele nici răul, așa cum sunt idioții și cretinii? „Este o ispășire impusă datorită abuzului făcut față de anumite facultăți; este un timp de staționare”. Corpul unui idiot poate astfel să închidă un Spirit ce ar fi animat un om de geniu într-o existență anterioară? „Da, geniul devine câteodată un adevărat flagel când se abuzează de el”. Superioritatea morală nu este întotdeauna în acord cu superioritatea intelectuală, și cele mai mari genii au mult de ispășit; de aici, adesea o existență inferioară pentru ele față de cea pe care au efectuat-o deja, și o cauză a suferințelor; piedicile pe care Spiritul le încearcă în manifestările sale sunt pentru el asemenea lanțurilor ce împiedică mișcările unui om viguros. Se poate spune că idiotul și cretinul sunt handicapați la creier, așa cum șchiopul este la picioare, și orbul la ochi.
În starea de Spirit, are idiotul conștiința stării sale mentale? „Da, foarte adesea; el înțelege că lanțurile ce împiedică zborul său sunt o încercare și o ispășire”. Care este situația Spiritului în nebunie? „Spiritul, în stare de libertate, primește direct impresiile sale și își exercită direct acțiunea asupra materiei; dar, încarnat, se găsește în condiții total diferite și în necesitatea de a nu o face decât cu ajutorul organelor speciale. Dacă o parte sau întregul acestor organe sunt denaturate, acțiunea sau impresiile sale, în ceea ce privește aceste organe, sunt întrerupte. Dacă-și pierde ochii, devine orb, dacă-i auzul, devine surd etc. Imaginează-ți acum că organele ce dirijează efectele inteligenței și ale voinței sunt parțial sau în întregime atacate sau modificate, și-ți va fi ușor să înțelegi că Spiritul, nemaiavând în serviciul său decât organe incomplete sau denaturate, trebuie să rezulte de aici o perturbare despre care Spiritul, prin el însuși și în forul său interior, are perfect conștiință, dar nu este stăpân să-i oprească cursul”.
Atunci întotdeauna corpul și nicidecum Spiritul este dezorganizat? „Da, dar nu trebuie pierdut din vedere că, tot așa cum Spiritul acționează asupra materiei, și aceasta reacționează asupra lui într-o anumită măsură, și că Spiritul se poate găsi momentan impresionat de alterarea organelor prin care se manifestă și-și primește impresiile. Se poate ajunge cu timpul ca, atunci când nebunia a durat mult timp, repetarea acelorași acte să sfârșească prin a avea asupra Spiritului o influență de care nu se eliberează decât după completa separare de întreaga impresie a materiei”.
De unde provine faptul că uneori nebunia duce la sinucidere? „Spiritul suferă de constrângerea încercată și de neputința de a se manifesta liber, și de aceea caută în moarte un mijloc de a-și rupe lanțurile”. Spiritul alienatului se resimte după moarte datorită dezordinii facultăților sale? „Se poate resimți câtva timp după moarte până când se va fi degajat de materie, tot așa cum omul care se trezește se resimte câtva timp datorită tulburării în care l-a aruncat somnul”.
Cum este posibil ca, după moarte, alterarea creierului să acționeze asupra Spiritului? „Este o amintire; o greutate asupra Spiritului, și cum el nu a avut priceperea a tot ceea ce s-a întâmplat în timpul nebuniei sale, îi trebuie un anumit timp pentru a se pune la curent; de aceea cu cât mai mult a durat nebunia în timpul vieții, cu atât mai mult durează chinul, constrângerea după moarte. Spiritul degajat de corp continuă să resimtă un timp oarecare impresia lanțurilor sale”.
Despre copilărie
Spiritul care animă corpul unui copil este tot atât de dezvoltat ca și cel al unui adult? „Poate fi mai dezvoltat dacă a progresat mai mult; ceea ce îl împiedică să se manifeste sunt numai organele imperfecte. Este vorba într-adevăr despre instrumentul cu ajutorul căruia el poate să se manifeste”. La un copil de vârstă fragedă, Spiritul, în afara obstacolului pus liberei sale manifestări de către imperfecțiunea organelor, gândește ca un copil sau ca un adult? „În perioada copilăriei, când organele inteligenței nu sunt prea dezvoltate, Spiritul nu posedă întreaga intuiție a unui adult; el are, într-adevăr, inteligența foarte limitată, așteptând ca vârsta să-i maturizeze rațiunea. Tulburarea ce însoțește încarnarea nu încetează subit în momentul nașterii; ea nu se risipește decât treptat, odată cu dezvoltarea organelor”. O observație vine în sprijinul acestui răspuns: aceea că visurile unui copil nu au aceleași caracteristici cu cele ale unui adult; obiectul lor este aproape întotdeauna pueril, ceea ce este un indiciu al naturii preocupărilor Spiritului.
Este adevărat că la moartea copilului Spiritul își reia imediat vigoarea inițială? „Evident, de vreme ce s-a debarasat de învelișul său carnal; totuși el nu-și reia luciditatea sa inițială decât în momentul când separarea este completă, adică atunci când nu mai există nicio legătură între Spirit și corp”.
Spiritul încarnat suferă, în timpul copilăriei, datorită constrângerii impuse de imperfecțiunea organelor sale? „Nu, această stare este o necesitate, există în natură și e conformă vederilor Providenței: este un timp de odihnă pentru Spirit”.
Care credeți că este, pentru un Spirit, utilitatea trecerii prin starea copilăriei? „Spiritul încarnându-se în vederea perfecționării este mai accesibil, în acest răstimp, impresiilor receptate care au menirea să-l ajute în progresul său; la dezvoltarea lui trebuie să contribuie toți cei care sunt însărcinați cu educația sa”.
De ce primele strigăte ale copilului sunt plânsetele? „Pentru a stârni interesul mamei și a atrage îngrijirile ce-i sunt necesare. Nu înțelegi că dacă nu ar avea decât strigăte de bucurie când nu știe încă să vorbească, ar neliniști puțin în legătură cu ceea ce are nevoie? Admirați în toată înțelepciunea Providenței!”
De unde provine schimbarea ce apare în caracter la o anumită vârstă, și în mod special la sfârșitul adolescenței? Spiritul este cel ce se schimbă? „Este Spiritul care își reia natura și arată ceea ce era. Voi nu cunoașteți secretul ascuns de copii în inocența lor; nu știți ce sunt, nici ce au fost; și totuși îi iubiți. Îi îndrăgiți ca și cum ar fi o parte din voi înșivă, astfel încât dragostea unei mame pentru copiii săi este socotită drept cea mai mare dragoste pe care o poate nutri o ființă pentru altă ființă.
De unde vine această duioasă afecțiune, această tandră bunăvoință pe care chiar și străinii o încearcă pentru un copil? Tocmai asta vreau să vă explic. Copiii sunt ființe pe care Dumnezeu le trimite în noi existențe și pentru ca ei să nu-i poată reproșa o severitate prea mare, le dăruiește întreaga nevinovăție a inocenței; chiar la un copil de o răutate naturală, relele sale sunt apărate de lipsa de conștiință a faptelor săvârșite. Această inocență nu este o superioritate reală asupra a ceea ce erau înainte; nu, este imaginea a ceea ce ar trebui să fie, și dacă nu sunt, ele singure recad în suferință. Dar nu numai pentru ei le-a dat Dumnezeu acest aspect, ci mai ales pentru părinții a căror dragoste este necesară slăbiciunii lor, și această dragoste va fi mult diminuată la vederea unui caracter arțăgos și ursuz, în timp ce, crezându-și copiii buni și drăguți, părinții le oferă întreaga lor dragoste, și îi înconjoară cu atențiile cele mai gingașe.
Dar când copiii nu mai au nevoie de această protecție ce le-a fost acordată vreme de 15-20 ani, caracterul lor real și individual reapare în întreaga sa nuditate: rămâne bun dacă era fundamentul bun; dar este irizat întotdeauna de nuanțele ascunse în prima copilărie.
Vedeți cum căile Domnului sunt întotdeauna cele mai bune, și că atunci când există o inimă curată, este ușor de imaginat și o explicație? Într-adevăr, gândiți bine că Spiritul copiilor care se nasc printre voi poate veni dintr-o lume de unde a luat obiceiuri cu totul diferite; cum ați dori să fie în mijlocul vostru această nouă ființă care vine cu porniri total diferite de cele avute de voi, cu înclinații, cu gusturi opuse întru totul celor ale voastre? Cum ați dori să se integreze în rândurile voastre în alt fel decât așa cum a dorit-o Dumnezeu, adică prin sita copilăriei? Acolo vin să se amestece toate părerile, toate caracterele, toate varietățile de entități produse de această mulțime de lumi în care cresc ființe. Și voi înșivă, murind, vă veți găsi într-un fel de copilărie, în mijlocul noilor frați; și în noua existență non-pământeană, veți ignora obiceiurile, moravurile, raporturile acestei lumi noi pentru voi, veți folosi cu teamă o limbă cu care nu veți fi obișnuiți să o vorbiți, limbă mai vie decât este astăzi gândirea voastră. Copilăria mai are și o altă utilitate. Spiritele nu intră în viața corporală decât pentru a se perfecționa, pentru a se îmbunătăți; slăbiciunea vârstei tinere le face flexibile, accesibile sfaturilor experienței și celor ce trebuie să-i facă să progreseze; atunci li se poate reforma caracterul și li se pot reprima pornirile rele – aceasta este datoria conferită de Dumnezeu părinților lor, misiunea sacră de care vor fi răspunzători. În acest fel copilăria este nu numai utilă, necesară, indispensabilă, ci și consecința naturală a legilor stabilite de Dumnezeu și care conduc universul”.
Simpatii și antipatii terestre
Două ființe care s-au cunoscut și s-au iubit se pot întâlni și recunoaște într-o altă existență corporală? „Să se recunoască, nu; dar să fie atrase una față de alta, da; și adeseori legături intime fondate pe o afecțiune sinceră nu au o altă cauză. Două ființe sunt atrase una față de cealaltă prin circumstanțe fortuite în aparență, dar de fapt este atracția a două Spirite ce se caută în mijlocul mulțimii”. Nu ar fi mai agreabil pentru ele să se recunoască? „Nu întotdeauna; amintirea existențelor trecute ar avea inconveniente mai mari decât credeți. După moarte, ele se vor recunoaște și vor ști timpul petrecut împreună”. Este simpatia întotdeauna principiul unei cunoștințe anterioare? „Nu, două Spirite care se plac se caută în mod natural fără să se fi cunoscut ca oameni”.
Întâlnirile ce se întâmplă câteodată anumitor persoane și care sunt atribuite hazardului, nu ar fi efectul unui fel de raport de simpatie? „Există între ființele gânditoare legături pe care nu le cunoașteți încă. Magnetismul este călăuza acestei științe pe care o veți înțelege mai bine ceva mai târziu”.
De unde provine repulsia instinctivă încercată față de anumite persoane de la prima vedere? „Spiritele antipatice care se ghicesc și se recunosc fără a-și vorbi”. Antipatia instinctivă este întotdeauna un semn al relei naturi? „Două Spirite nu sunt neapărat rele, antipatia se poate naște dintr-o lipsă de similitudine în gândire; dar pe măsură ce ele se înalță, nuanțele se șterg și antipatia dispare”.
Antipatia între două persoane se naște în primul rând la cele al căror Spirit este mai rău sau mai bun? „Și la unele și la celelalte, dar cauzele și efectele sunt diferite. Un Spirit rău are antipatie față de oricine îl poate judeca și demasca; văzând o persoană pentru prima dată, el știe că va fi dezaprobat; repulsia lui se preschimbă în ură, în invidie și-i inspiră dorința de a face rău. Spiritul bun are repulsie pentru cel rău, deoarece știe că nu va fi înțeles și pentru că nu împărtășesc aceleași sentimente; dar, întărit de superioritatea sa, el nu are împotriva celuilalt nici ură, nici invidie: se mulțumește să-l evite și să-l compătimească”.
Uitarea trecutului
Din ce motiv Spiritul încarnat pierde amintirea trecutului său? „Omul nu poate și nu trebuie să știe totul; în înțelepciunea sa, Dumnezeu a dorit astfel. Fără vălul ce-i ascunde anumite lucruri omul ar fi orbit; ca și cel ce trece brusc de la întuneric la lumină. Prin uitarea trecutului, el este mai mult el însuși”.
Cum poate omul să fie responsabil de actele sale și să-și răscumpere greșelile de care nu-și amintește? Cum poate profita de experiența acumulată în existențele căzute în uitare? S-ar concepe că frământările vieții ar fi o lecție pentru el dacă-și amintea de ceea ce a putut să-l atragă; dar din moment ce nu și le amintește, fiecare existență este pentru el ca și cum ar fi prima, și astfel întotdeauna o ia de la început. Cum împăcați acestea cu dreptatea lui Dumnezeu? „Cu fiecare existență nouă omul are mai multă inteligență și poate mai bine să distingă binele și răul. Unde ar fi meritul, dacă-și amintea tot trecutul? Când Spiritul reintră în viața sa primordială (viața spiritistă), întreaga viață trecută se derulează în fața lui, vede greșelile comise și cauzele suferinței sale și ceea ce l-ar fi putut împiedica să le comită; înțelege că starea ce-i este dată este justă și caută atunci existența ce ar putea să o îndrepte pe cea care tocmai s-a scurs. Caută încercări asemănătoare celor prin care a trecut, sau prilejuri pe care le crede potrivite pentru progresul său, și cere Spiritelor superioare lui să-l ajute în această nouă misiune pe care o întreprinde, căci el știe că Spiritul ce-i va fi dat drept călăuză în această nouă existență va căuta să-l facă să-și îndrepte greșelile dându-i un fel de intuiție despre cele comise. Același fel de intuiție este în gândul, dorința criminală ce vă încearcă adesea și căreia îi rezistați instinctiv, atribuind de obicei rezistența voastră principiilor primite de la părinți, în timp ce vocea conștiinței este cea care vă vorbește și această voce este amintirea trecutului, voce ce vă avertizează să nu recădeți în greșelile deja săvârșite. Spiritul intrat în această nouă existență, dacă suportă și rezistă cu curaj acestor încercări, crește și se ridică în ierarhia Spiritelor, atunci când revine printre ele”.
Dacă în timpul vieții corporale nu avem o amintire precisă despre ceea ce am fost, și despre ceea ce am făcut bine sau rău în existențele noastre anterioare, avem totuși intuiția lor. Tendințele noastre instinctive sunt o reminiscență a trecutului nostru, cărora conștiința noastră, care este dorința de a nu mai comite aceleași greșeli, ne avertizează să rezistăm.
În lumi mai avansate decât a noastră, unde nu există deloc chinul tuturor nevoilor noastre fizice, al infirmităților noastre, oare înțeleg oamenii că sunt mai fericiți decât noi? Fericirea, în general, este relativă; se simte prin comparație cu o stare mai puțin fericită. În definitiv, cei care locuiesc în aceste lumi (lumi care, chiar dacă sunt mai bune decât a noastră, nu sunt totuși în starea de perfecțiune) ar trebui să aibă în felul lor și motive de plictiseală. În lumea noastră bogatul, care nu are neliniști provocate de nevoile materiale, nu are totuși mai puțin zbucium ce-i face viața amară. Or, întreb dacă nu cumva locuitorii acestor lumi se consideră tot atât de nefericiți ca și noi și nu se plâng de soarta lor, neavând amintirea unei existențe inferioare pentru comparație.
„Pentru aceasta trebuie să dăm două răspunsuri diferite. Există lumi, despre care și tu vorbești, ai căror locuitori au o amintire foarte clară și precisă cu privire la existențele lor trecute. Ei pot și știu să aprecieze fericirea pe care Dumnezeu le-a permis să o guste. Dar există și alte lumi unde locuitorii aflați acolo, așa cum spui, în condiții mai bune decât ale voastre, au unele necazuri, nenorociri chiar; aceia nu apreciază fericirea lor datorită faptului că nu au amintirea unei stări mai nefericite. Dacă nu o apreciază ca oameni o apreciază ca Spirite”.
Oare nu există în uitarea acestor existențe trecute, mai ales când sunt foarte dureroase, ceva providențial, și în care se revelează înțelepciunea divină? Așa și în lumile superioare, amintirea existențelor nefericite, dacă apare în memorie, nu este mai mult decât un vis urât. În lumile inferioare, relele prezente nu ar fi agravate de amintirea tuturor celor îndurate? Concluzionăm de aici că tot ceea ce Dumnezeu a făcut este bine făcut și nu suntem în măsură să criticăm operele sale, și să spunem cum ar fi trebuit să pună ordine în univers. Amintirea individualităților noastre anterioare ar avea inconveniente foarte grave; ar putea în anumite cazuri, să ne umilească în mod ciudat; între altele, să ne exalte orgoliul, și prin acest lucru să împiedice liberul nostru arbitru. Dumnezeu ne-a dat pentru a ne îmbunătăți, tot ceea ce ne este necesar și poate să ne ajungă: vocea conștiinței și tendințele noastre instinctive; a îndepărtat tot ceea ce ne putea face rău. Să mai adăugăm că dacă aveam amintirea actelor noastre personale anterioare, am fi avut-o în mod egal și pe cea a actelor celorlalți, și această consecință ar fi putut avea cele mai neplăcute efecte asupra relațiilor sociale; neavând întotdeauna motiv să ne mândrim cu trecutul nostru, adesea este mai bine ca un văl să fie aruncat asupra lui. Acest lucru concordă perfect cu doctrina Spiritelor despre lucrurile superioare lumii noastre. În aceste lumi, unde nu domnește decât binele, amintirea trecutului nu are nimic neplăcut; iată de ce ele își amintesc de existența precedentă ca și cum noi ne-am aminti de ceea ce am făcut în ajun. Cât despre șederea posibilă în lumile inferioare, așa cum am spus, nu este mai mult decât un vis rău.
Putem avea unele revelații despre existențele noastre anterioare? „Nu întotdeauna. Unii știu totuși ce au fost și ce făceau; dacă le-ar fi permis s-o spună pe față, ar face revelații originale despre trecut”. Anumite persoane cred că au o vagă amintire a unui trecut necunoscut, ce li se prezintă ca o imagine fugitivă a unui vis pe care încearcă în van să-l înțeleagă. Această idee nu este decât o iluzie? „Câteodată este real; dar adesea nu este decât o iluzie împotriva căreia trebuie să fim puși în gardă, căci poate fi efectul unei imaginații surescitate”.
În existențele corporale de o natură mai elevată decât a noastră, amintirea existențelor anterioare este mai precisă? „Da, pe măsură ce corpul este mai puțin material îți amintești mai bine. Amintirea trecutului este mai clară pentru cei care locuiesc în lumile de ordin superior”. Tendințele instinctive ale omului fiind o reminiscență a trecutului său, rezultă că, prin studiul acestor tendințe, se pot cunoaște faptele săvârșite de el? „Fără îndoială, până la un anumit punct; dar trebuie ținut cont de ameliorarea ce s-a putut efectua în Spirit și de hotărârile ce le-a luat în starea rătăcitoare; existența actuală poate fi mult mai bună decât precedenta”. Oare poate fi mai rea? Adică omul poate săvârși într-o existență greșeli necomise în existența precedentă? „Aceasta depinde de progresul său; dacă nu știe să reziste încercărilor, poate fi antrenat în noi greșeli; dar, în general, aceste greșeli acuză mai degrabă o stare staționară decât o stare retrogradă, căci Spiritul poate să avanseze sau să se oprească, dar nu dă înapoi”.
Vicisitudinile vieții corporale fiind în același timp o ispășire pentru greșelile trecute și probe pentru viitor, rezultă că, în funcție de natura acestor vicisitudini s-ar putea deduce modul existenței anterioare? „Foarte adesea, de vreme ce fiecare este pedepsit pentru ceea ce a greșit. În același timp, nu trebuie să se facă din aceasta o regulă absolută; tendințele instinctive sunt un indice mai sigur, căci încercările suferite de Spirit sunt atât pentru viitor cât și pentru trecut”. Ajuns la termenul stabilit de Providență pentru viața normală, Spiritul își alege el însuși probele cărora vrea să li se supună pentru a grăbi progresul său, adică felul de existență pe care o crede mai favorabilă lui, să-i furnizeze mijloacele, și aceste probe sunt întotdeauna în raport direct cu greșelile pentru care trebuie să ispășească. Dacă triumfă, se ridică; dacă sucombă, reîncepe.
Spiritul se bucură întotdeauna de liberul său arbitru; în virtutea acestei libertăți pe care o are în starea de Spirit el alege încercările vieții corporale, hotărăște ce va face și ce nu va face în starea de încarnare și alege între bine și rău. A tăgădui omului liberul arbitru, ar însemna să-l reduci la starea de mașină. Reintrat în viața corporală, Spiritul pierde pe moment amintirea existențelor sale anterioare, ca și cum un văl le-ar ascunde; totuși, el are câteodată despre ele o vagă conștiință; și ele îi pot fi chiar revelate în anumite circumstanțe; dar atunci numai prin voința Spiritelor superioare ce o fac în mod spontan, într-un scop util, și niciodată pentru a satisface o curiozitate deșartă. Existențele viitoare nu pot fi revelate, deoarece ele depind de felul în care se săvârșește existența prezentă, și de alegerea ulterioară a Spiritului.
Uitarea greșelilor comise nu este un obstacol în îmbunătățirea Spiritului, căci dacă el nu are o amintire precisă, cunoașterea ce o avea în starea rătăcitoare și dorința de a le îndrepta îl ghidează prin intuiție și îi dau rațiunea de a rezista răului; această rațiune este vocea conștiinței, în care este secondat de către Spiritele ce-l asistă dacă ascultă inspirațiile potrivite ce-i sunt sugerate. Dacă omul nu cunoaște actele săvârșite în existențele sale anterioare, ele poate întotdeauna să știe de ce fapte s-a făcut vinovat și care era caracterul său dominant. Îi este suficient să se studieze pe sine însuși, și poate judeca ceea ce a fost, dar nu prin ceea ce este, ci prin tendințele sale.
Vicisitudinile vieții corporale sunt în același timp o ispășire pentru greșelile trecute și probe pentru viitor. Ele ne purifică și ne înalță, dacă le suportăm cu resemnare și fără murmur. Natura vicisitudinilor și încercărilor pe care le suportăm poate de asemenea să ne lămurească cu privire la ceea ce am fost și ce am făcut, așa cum aici-jos judecăm faptele unui vinovat prin pedeapsa impusă de lege. Astfel, cutare va fi pedepsit în orgoliul său prin umilința unei existențe inferioare, bogatul rău și avar, prin mizerie; cel care a fost dur cu alții, prin duritățile ce le va suporta; tiranul, prin sclavie; copilul rău, prin ingratitudinea copiilor săi; leneșul, prin muncă forțată etc.
Cartile lui Allan Kardec se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
