Yog Ramacharaka – Renasterea

In capitolul precedent am explicat cum sufletul căzut în cel de-al doilea somn sufletesc, nimereşte în curentul de atracţie al carmei şi este dus spre renaştere, în mediul şi legăturile corespunzătoare complexităţii caracterului şi dorinţelor sale. După cum vom vedea în capitolul următor, unele suflete nu se supun acestui curent al renaşterii, fiind duse în schimb, în sferele superioare ale activităţii şi existentei. Dar, majoritatea covârşitoare a sufletelor din planul astral merg însă spre renaşterea pământească – aceasta este karma lor.

Aici însă trebuie să-l avertizăm pe discipol să nu creadă în rătăcirea atât de des întâlnită, presupunând că legea karmei este un sever distribuitor de recompense şi pedepse, condus de legile aride ale unui cod prestabilit. In realitate, karma este pur şi simplu legea cauzelor şi efectelor acţiunilor spirituale: noi nu suntem pedepsiţi in urma păcatelor noastre, ci de ele însele; noi suntem recompensaţi nu pentru faptele noastre bune, ci de ele însele. Intr-un cuvânt, recompensele şi pedepsele noastre depind de însăşi natura caracterului nostru, iar caracterul nostru reprezintă suma tuturor dorinţelor noastre. De aceea dorinţa este forţa de bază a karmei si, prin karma, a renaşterilor noastre.

Multora li se pare ca sufletul este silit sâ se renascâ pe pâmânt împotriva dorinţelor sale. Şi totuşi, este exact contrariul, deoarece tocmai suma dorinţelor sufleteşti constituie adevărata forţa care duce la renaştere.

Cei care se reîncarnează pe pământ, nu se reîncarnează împotriva voinţei sau dorinţei lor. Dimpotrivă, ei renasc pentru ca vor cu adevărat acest lucru. Ei cad în iureşul renaşterilor, deoarece dorinţele si gusturile lor au creat năzuinţele care pot fi satisfăcute numai într-o viată trupească. Dar, intuind ei înşişi aceasta, se întorc în mod instinctiv în sferele de acţiune ale Legii de atractie si sunt duşi spre renaştere, tocmai în mediul cel mai potrivit pentru retrăirea si epuizarea dorinţelor lor pentru exprimarea şt realizarea întregii forte a acelor dorinţe. Ei sunt însetati sa-si satisfacă dorinţele şi, până când această sete n-a fost potolită, dorinţele nu pot fi înlăturate. Aceasta nu înseamnă că fiecare dorinţa trebuie neapărat epuizata, deoarece se întâmplă adeseori ca noile concepţii si noile trăiri să-l facă să se întoarcă cu repulsie de la ţelul spre care a năzuit odinioară si astfel, dorinţa moare de la sine. Dar, atâta timp cât dorinţa exista, ea se străduieşte sâ atragâ sufletul spre obiectele si mediul care pot s-o satisfacă. Această lege este identică atât pentru sufletele din planul astral, cât si pentru cele de pe pământ. Dorinţa este întotdeauna principala forţă a sufletului, care-l îndeamnă la reîncarnare.

Sufletul care-si păstrează tendinţele spre materialism – spre fiinţele întrupaţe şi viaţa materială – nefiind în stare sâ se detaşeze de ele, cade în mod firesc în curentul renaşterii care-l duce spre condiţiile de viaţă, în care tendinţele acestea se pot manifesta şi înflori . Numai după ce retrăieşte multe vieţi pământeşti, sufletul începe să realizeze josnicia şi amăgirea dorinţelor pământeşti, începe sa simtă atracţia spre o viaţă de gen superior şi, evitând curentele renaşterii pământeşti, el se înalţă deasupra lor şi este dus spre sferele superioare.

De obicei oamenii, dupa mai multe retrăiri pământeşti, spun că nu mai simt dorinţa de a trai pe pământ, ca unica lor dorinţă este să părăsească pământul pentru totdeauna. Aceşti oameni sunt absolut sinceri în mărturisirile şi opiniile lor, însă dacă am pătrunde în adâncul sufletului lar, am descoperi cu totul altceva. De obicei, ei nu obosesc datorita unui anume gen de viaţâ pământească din timpul actualei reîncarnări. Ei au descoperit caracterul iluzoriu al unor suferinţe pământeşti şi sunt indignati de acestea. Ei mai sunt încă plini de dorinţe şi însetaţi de senzaţii pământeşti de alt gen. Ei n-au izbutit să gâsească fericire şi împlinirea propriilor lor trăiri, dar ei admit, daca sunt sinceri cu ei înşişi, că dacâ lucrurile s-ar fi desfăşurat şi ar fi fost în “cutare şi cutare fel”, în loc de “aşa şi pe dincolo”, atunci ei ar fi găsit fericirea şi mulţumirea. Acest “dacă” putea fi o iubire satisfăcută, bogătie, renume, o ambiţie împlinită, reuşite de tot felul etc. – dar, de orice natură ar fi acest “dacă”, el există mereu şi este sâmburele dorinţelor care mai există. Iar năzuinţele acestui “dacă” alcătuiesc temelia renaşterii.

Conform propriilor lor mărturisiri, foarte putini şi-ar dori să mai retrăiască viata lor pământească – şi mărturisirile acestea sunt sincere. Dar, după spusele anticului Omar, ei ar fi de acord să schimbe lumea actuală într-o lume corespunzătoare propriilor lor dorinţe şi atunci să-şi retrăiască viata pământească. Inţelegeţi semnificaţia acestora? Lor le este neplăcută nu viata pământească propriu-zisă; ei urăsc şi dispreţuiesc numai anumite suferinţe ale vietii. Dacă li s-ar da tinereţe, sănătate, avere, talent şi iubire, atunci majoritatea barbaţilor şi femeilor ar reincepe bucuroşi şirul de vieţi pământeşti. Numai lipsa acestora sau a unor virtuţi similare, sau eşecul suferit în timpul dobândirii lor, i-a adus la convingerea că viata lor este o nereuşită şi că va fi mai bine să se despartă de ea.

In timpul şederii în astral, sufletul se odihneşte, se împrospătează şi se întâreşte. El a uitat zbuciumurile din timpul reîncarnării trecute. El este iarăşi tânăr, plin de speranţe, forte şi ambiţii, năzuind din nou spre activitate, spre împlinirea dorinţelor, tendinţelor şi intenţiilor ambiţioase încă nerealizate. El cade bucuros în curentul care-i duce pe câmpul de acţiune unde se pot manifesta aceste dorinţe.

In viata pământească sunt multe exemple de asfel de metamorfoze ale simţurilor. La sfârşitul zilei sau a anului, a unei perioade de agitaţie, noi ne simtim obosiţi, decepţionaţi, încercăm chiar sentimentul de dezgust. Dar odihna, somnul, schimbarea anturajului şi a afluxului unor noi impresii ne schimbă şi iatâ-ne iarăşi plini de dorinţa de a acţiona, de a munci din nou. Majoritatea oamenilor nu sunt cu adevărat obosiţi de viaţă şi nu simt repulsie fată de fenomenele pământeşti. Ei resimt doar tendinţa – caracteristică întregii omeniri – spre “altceva”, spre alt loc. Schimbarea mediului şi a ocupaţiilor i-ar vindeca foarte repede. Nu lumea îi oboseşte; ei au obosit spiritual din cauza tuturor zbuciumurilor şi emoţiilor. Acelaşi lucru se petrece şi cu sufletul obosit. Lăsati-l să se mute în astral, să bea elixirul vieţii şi este gata sa joace un nou rol în drama vieţii.

O altă problemă, de cele mai multe ori prilej de neînţelegere, şe referă la inconştienta sufletului în alegerea noului mediu pentru reîncarnare. Este adevărat că sufletele mai puţin evoluate sunt călăuzite în întregime de instinct, aproape fără să-şi conştientizeze acest lucru şi fără o opţiune personala. Dar, pe măsură ce sufletul începe să se dezvolte si să dobândeasca cunoaşterea spirituala, se iveşte şi conştiinţa spirituala şi, în multe cazuri, el zareşte vag, ca prin vis (în timpul celui de-al doilea somn astral al sufletului) împrejurările spre care este atras şi, adeseori, el însuşi face alegerea hotărâtoare.

Dacă el este o personalitate proeminentă, ceea ce înseamnă că este de o puternică dezvoltare spirituală, alegerea sa nu este deloc vagă, deoarece un astfel de suflet îşi creează el însuşi în multe privinţe “împrejurările” pentru renaştere, desigur, întotdeauna în limitele karmei sale.

Incă un punct care se cere explicat, se referă la calităţile dorinţelor, servind ca fortă de bază pentru renaştere. Nu s-a spus că aceste dorinte trebuie neapărat să fie dorinţe sau năzuinţe josnice şi nedemne. Dimpotrivă, ele pot fi de natură superioară şi să merite denumirea de atracţii, năzuinţe sau scopuri înalte, însă în toate sălăşluieşte chiar principiul dorinţei. Toate dorinţele, fie ele superioare sau inferioare, constituie germenii acţiunilor. Trăsătura distinctivă a dorinţei este întotdeauna tendinta spre activitate. Dorinta vrea întotdeauna ca sufletul să dobândească ceva, sau să devină cineva. Iubirea, chiar şi cea mai dezinteresată, este un gen de dorinţă dar şi năzuinţa cea mai nobila. Dorinţa de a-ti ajuta aproapele este tot atât dorinţă, cât şi opusul ei. Intr-adevăr, multe suflete dezinteresate sunt atrase spre renaştere, numai din dorinţa persistentă de a săvârşi o mare operă în folosul omenirii, sau din dorinţa de a-i ajuta pe alţii, ori de a îndeplini o muncă oarecare, în suflată de iubire. Toate aceste dorinţe, fie ele înălţătoare sau josnice, devin baza şi cârma renaşterii numai dacă sunt legate prin ceva de cele pământeşti.

Dar, în cele din urmă, trebuie să mai spunem că nici un suflet, care nu doreşte să se avânte în adâncurile renaşterii pământeşti, nu se supune vreunei renaşteri. Un astfel de suflet este atras spre alte sfere, unde nu există gravitaţia pământului. Karma sa îl duce – departe de pământ, nu spre pământ. Prea puţine suflete fac parte din această categorie, deşi, încetul cu încetul, în decursul veacurilor, fiecare suflet va putea resimţi acest lucru pentru că ne aflăm “pe Cărare”, iar evoluţia spirituală, deşi încet, progresează cu certitudine. Ii sfătuim pe cei care se interesează de această viată superioară, să citească următorul capitol final. Dacă cuprinsul său se va dovedi pe placul vostru, aceasta înseamnă că primii paşi spre izbândă au fost facuti.

Dacă informațiile găsite aici te-au ajutat, spune "Mulțumesc" printr-o Donație: