Yog Ramacharaka – Conștiința Lăuntrică: Arhitectul Raiului și Iadului în Planul Astral

Una din maximele scriitorului ocultist despre care am vorbit în capitolul precedent, sună astfel: “Fiecare om este propriul său judecător, aducător de fericire sau de suferințe, singur își determină viața, răsplătirea sau pedepsirea propriei sale persoane”. Acesta este adevărul nu numai în privința vieții de pe pământ, dar și în privința vieții sufletului în planul astral, deoarece fiecare suflet dezîncarnat duce cu sine propriul său rai sau iad, create de sine însuși, corespunzător credinței sale, având parte astfel de fericire sau necazuri, în funcție de meritele sale. Judecătorul care îl condamnă la pedeapsă sau la recompensă nu este însă o Autoritate din afară, ci o Autoritate Lăuntrică – adică propria sa Conștiință. În planul astral, conștiința sufletului se afirmă foarte tare, iar vocea tăcută care a fost poate înăbușită în timpul vieții pământești, răsună acum ca o goarnă, iar sufletul o aude și i se supune.

Conștiința omului, având posibilitate de a se manifesta limpede, vădit, este cel mai riguros judecător dintre toți câți există. Lăsând la o parte orice autoînșelăciune și fățărnicie, conștientă sau inconștientă, ea obligă sufletul să apară gol-goluț în fața propriei sale priviri spirituale. Iar sufletul, exprimându-se ca proprie conștiință, se condamnă pe sine însuși, în conformitate cu noțiunile personale despre bine și rău și își recunoaște soarta ca fiind dată conform meritelor. Omul se poate ascunde de judecata altor oameni, dar îi este cu neputință să evite judecata propriei sale conștiințe și se conduce pe sine însuși la recompensă sau la pedeapsă. Astfel este justiția poetică a Naturii, care întrece cu mult toate conceptele cugetărilor religioase ale muritorului.

Observați imparțialitatea desăvârșită și dreptatea manifestată în toate. Omul este judecat conform calităților superioare atinse de propriul său suflet care, desigur, oglindește realizările din mediul și timpul său. Ceea ce este mai bun în el, superioritatea sa, constă în a judeca și examina tot ce este mai prejos de aceste realizări. În consecință, ceea ce rațiunea superioară recunoaște a fi dreptate desăvârșită servește drept balanță sufletului pentru sine însuși. Cei mai eminenți învățați sunt aproape de aceeași părere că fiecare criteriu arbitrar de pedeapsă care a fost elaborat de codul legii omenești nu corespunde nici pe departe adevăratei dreptăți, deoarece este posibil ca mediul în care a trăit infractorul și educația primită să fie de așa natură, încât săvârșirea crimei să devină pentru el aproape un lucru firesc; în timp ce aceeași crimă, săvârșită de un altul, poate fi în directă contradicție cu conștiința sa și o violare conștientă a legii morale. E puțin probabil ca cineva să considere drept crimă faptul că vulpea fură un pui sau pisica linge pe ascuns paharul cu lapte de pe masă. Există mulți oameni, ale căror noțiuni despre dreptul moral sau prohibiție nu întrec cu mult noțiunile animalelor mai sus amintite. De aceea, chiar legea omenească tinde, cel puțin teoretic, să nu pedepsească, ci să oprească de la rău prin exemple și îndrumări.

În legătură cu ideea exprimată în paragraful anterior, trebuie să reținem că justiția desăvârșită nu recunoaște pedeapsa ca atare. După cum am mai spus, cel puțin teoretic, chiar și legea omenească se străduiește să nu pedepsească delicventul, ci caută doar să atingă următoarele scopuri: 1) să prevină pe alții în a săvârși infracțiuni; 2) să-l rețină pe delicvent de la săvârșirea altor infracțiuni, închizându-l sau supunându-l altor pedepse care să-l izoleze; 3) să-l corecteze pe delicvent, arătându-i avantajul faptelor sale bune și dezavantajul celor rele. Dacă acestea sunt năzuințele legii mărginite a oamenilor, atunci ce ne putem aștepta în cazul dat de la legea nemărginită a universului? Nici mai mult, nici mai puțin, desigur, decât la pedeapsa care promovează și însuflețește dezvoltarea însușirilor “bune” și înăbușă instinctele “rele”. Și tocmai acest lucru îl întâlnește ocultistul evoluat în planul astral.

În legătură cu aceasta, trebuie să reținem că pedepsele care alimentează cel mai bine sufletul cu idealuri josnice, n-ar avea nici o însemnătate pentru sufletul mai dezvoltat și invers. Pe scurt, în fiecare caz în parte, felul pedepsei adecvate se oglindește limpede prin felul idealului despre rai sau iad pe care și l-a făurit omul în timpul vieții sale pământești, acest ideal fiind menținut în suflet și la trecerea sa din trup în planul astral. Rațiunea unora este pe deplin satisfăcută de idealul care oferă un loc cenușiu pentru cei păcătoși și o prea frumoasă locuință în ceruri, cu străzi de aur, coloane și melodii de harpe pentru cei binecuvântați. Alții, mult mai evoluați, care au renunțat la ideile anterioare despre cer ca spațiu și despre iadul plin de chinuri, consideră că fericirea supremă posibilă ar consta în stările sau în condițiile în care idealurile lor, scopurile lor superioare s-ar realiza, visurile lor s-ar transforma în realitate; iar drept pedeapsă supremă ei consideră acea stare în care ar putea să urmărească singuri consecințele logice ale răului pe care l-au pricinuit. Și ambele categorii de suflete menționate își găsesc în planul astral raiurile și iadurile, așa cum și le-au imaginat, deoarece și-au creat raiul și iadul din propriile conștiințe lăuntrice. Astfel de noțiuni mintale nu par ireale pentru cei care și le-au creat, iar bucuria sau suferința nu-și pierde realitatea din cauză trupului.

În plan astral, “păcătosul” care crede în iadul cu pucioasă și flăcări care-l așteaptă pentru “crimele nerușinate comise în timpul vieții” pământești, nu va fi dezamăgit. Credințele îi asigură mediul necesar, iar conștiința îl condamnă la pedeapsa în care crede. Chiar dacă rațiunea lui se străduiește să se dezbrace de aceste credințe, rămân totuși amintirile subconștiente ale copilăriei, povețele și tradițiile neamului său iar el se va găsi în aceleași condiții. Lui îi revine să suporte (desigur numai în închipuire) chinurile și suferințele tradiționale, până când va căpăta îndrumările prețioase, ale căror triste amintiri îl vor asedia în următoarea încarnare. Acesta este, desigur, un caz extrem. Sunt multe alte categorii și nivele de “iaduri” pe care le îndură sufletele în planul astral, în funcție de nuanța credinței religioase. Fiecare își primește pedeapsa care i se potrivește cel mai bine pentru a devia îndemnul și influența negativă a acesteia asupra vieții viitoare.

Același lucru se petrece și cu idealurile despre “rai”. Sufletul se poate bucura de tot binele celor binecuvântați, conform propriilor idealuri pentru faptele și acțiunile bune, înscrise în folosul său în infailibilele cărți ale memoriei sale. Nici un suflet nu este în întregime “rău” sau în întregime “bun”, iar de aici reiese că fiecare suflet este predispus la recompensă și pedeapsă în funcție de meritele sale, determinate de conștiința trezită. Sau, altfel spus, conștiința trage “concluzia de mijloc” pentru suflet, concluzie care se potrivește întocmai cu credințele care predomină în sufletul respectiv.

Aceia, care în timpul vieții pământești au ajuns voit la convingerea că pentru suflet nu există o viață viitoare, sunt pasibili de trăiri mai deosebite.

Ei se întâlnesc în planul respectiv cu oameni din aceeași categorie, închipuindu-și că au emigrat pe o altă planetă și că se află încă în trup. Ei trebuie să participe acolo la marea dramă a karmei, suferind pentru durerile cauzate altora și delectându-se cu binele pe care l-au făcut altora. Ei nu sunt pedepsiți pentru necredință – ar fi extrem de nedrept – însă ei își învață lecția despre bine și rău în spiritul propriului lor crez. Trăirile acestea sunt tot de natură spirituală și provin numai de la exprimarea în astral a amintirilor din viața pământească, ce sunt stârnite de conștiința trezită care dă cu răzbunare “ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”.

Credința sau lipsa de credință în viața de apoi nu schimbă legea universală despre răsplată și “purificare” astrală. Legile karmei nu pot fi nimicite prin refuzul de a crede în viața de apoi sau prin refuzul de a admite deosebirea dintre bine și rău. În fiecare ființă se ascunde, oricât de adânc ar fi tăinuită, conștiința intuitivă a faptului că sufletul rămâne în viață și că fiecare suflet posedă o conștiință profundă despre un oarecare cod de lege morală. Iar aceste opinii subconștiente și această credință se manifestă în planul astral.

Sufletele evoluate care ne-au lăsat cele mai bune și superioare rapoarte despre viața sufletului “de dincolo” conțin puncte comune în comunicările lor referitoare la fericirea supremă și la suferința cea mai profundă a sufletului fără trup evoluat și cult, care provin fie din cauza înțelegerii faptelor și gândurilor bune din viața pământească, fie din pricina unei înțelegeri similare a rezultatelor faptelor și gândurilor negative din timpul vieții de pe pământ. Când privirea sufletului se înseninează într-atât încât poate să se orienteze în hățișul încurcat al cauzei și efectului și poate urmări fiecare fir separat care intră în acest hățiș, atunci se obține în suflet raiul sau iadul, având o dimensiune atât de înaltă, încât nici Dante n-a visat-o.

Nu există bucurie mai mare a sufletului reîncarnat, care s-ar putea compara cu cea simțită în momentul când acesta pricepe consecințele logice ale faptelor bune; după cum nu poate fi durere care să poată fi comparată cu cea simțită în clipa când pricepe rezultatul faptei negative, la care se mai adaugă și gândul amar că “totul putea să fie altfel”.

În cele din urmă, chiar și acestea dispar din suflet. De fapt, aceste înțelegeri care îi par o veșnicie sufletului, durează uneori numai un minut, în planul astral nu există fericire veșnică sau suferință veșnică. Toate acestea trec, iar sufletul apare în viața pământească pentru a intra din nou în Școala Vieții, în Grădinița de copii a lui Dumnezeu, pentru a învăța și reînvăța acolo lecțiile sale. Și țineți minte întotdeauna că și raiul și iadul fiecărui suflet sălășluiește chiar în acest suflet. Fiecare suflet își creează propriul său rai sau iad, deoarece nici primul, nici al doilea nu au o existență reală. Raiul și iadul fiecărui suflet sunt consecințele karmei lui și o creație pur spirituală a sa. Din această cauză însă, fenomenul nu este mai puțin real pentru suflet: în viața lui pământească nu există nimic mai real. Și mai rețineți că raiul și iadul din planul astral nu-i sunt date sufletului ca mită sau pedeapsă, ci doar ca mijloc firesc de dezvoltare și de desfășurare a calităților mai înalte și ca zăgăzuire a celor josnice, cu scopul înaintării sufletului pe Cărare.

Așadar, noi vedem încă odată cele citate la începutul capitolului acesta: “Fiecare om este propriul său judecător, aducător de fericire sau de suferință, singur își determină răsplătirea sau pedepsirea propriei sale persoane “în planul astral”.

Viața din planul astral nu constă însă în întregime din rai și infern. Acolo se trăiesc bucurii care nu au nimic comun cu faptele bune sau rele din viața pământească, dar care decurg din nevoia de a-și exprima propriile calități creatoare și de a-și exersa mai puternic rațiunea – bucuriile exprimării și ale cunoașterii, mai presus de care muritorul nu poate simți nimic.”