Jan van Helsing – Exista forte intunecate?

Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să pătrundem puţin mai adânc în lumea spirituală şi să ne punem o alta: „Există oare lumea cealaltă?” Ştim că există creaturi omeneşti întunecate. Dar la ce se referă un Albert Pike atunci când vorbeşte despre un Lucifer? Este acesta un om? Puţin probabil. Este vorba despre o fiinţă spirituală, posibil un „înger căzut” sau „demon” (în limba greacă: daimon = Gintă supraomenească), care în mod evident îi inspiră pe domnii iluminaţi. Şi unde ar putea să se afle această fiinţă spirituală şi altele? Bineînţeles – pe lumea cealaltă! Lumea cealaltă – sau lumea spirituală – trebuie considerată propriul nostru cămin. Sunt dimensiunile din care venim; este propriul nostru domeniu de existenţă şi, în acelaşi timp, patria în care ne vom întoarce într-o zi. Tot acolo se afla acasă şi adevărata noastră familie – familia noastră de suflete – iar locul îl părăsim de bunăvoie, pentru a prelua o sarcină, o misiune sau, ceva mai vesel spus, pentru a juca „jocul vieţii” pământeşti.

Am putea să-l caracterizăm drept loc al teoriei pe care îl părăsim pentru a cunoaşte viaţa în practica materiei. Dacă după moartea fizică ne întoarcem acolo, la sosire ne regăsim în majoritatea cazurilor familia spirituală aşa cum am lăsat-o cândva, ca şi cum timpul nu s-ar fi scurs deloc (deoarece continuumul spaţiu-timp există numai în materie). După aceea ne analizăm viaţa, sarcinile pe care ni le-am pus şi felul cum le-am rezolvat; de cum le-am îndeplinit pe unele suntem mulţumiţi, de altele mai puţin. Ne-am întors, iar ultima viaţă poate să i se pară unuia un vis urât, altuia o lungă călătorie în jurul lumii din care a revenit în patrie.

Cel care a trăit măcar o dată aşa-numita experienţă în apropierea morţii va fi de acord cu mine. Experienţă în apropierea morţii este numita în mod curent o situaţie în care în urma unui accident a unei boli. stării de comă sau ceva asemănător, pentru un anumit timp omul respectiv este „mort”. Relatările acelora care au trăit această stare a „morţii” se aseamănă în următoarele privinţe:

• Este o senzaţia de ieşire din corpul omenesc, de parcă s-ar trece printr-un tunel, şi de plutire deasupra corpului.

• Se ajunge la întâlniri cu fiinţe spirituale (rude, prieteni, îngeri-păzitori…), care apar într-o lumină supranaturală.

• Este văzut derulându-se filmul propriei vieţi; se desfăşoară încă o dată şi se observă toate etapele importante ale vieţii.

• Are loc întâlnirea cu o fiinţă supremă, care radiază o lumină strălucitoare şi transmite un sentiment de armonie şi de fericire desăvârşite.

• Este transmis mesajul că sufletul acelui om trebuie să se vină încă o dată pe pământ, pentru a-şi îndeplini matricea.

• Intoarcerea în corpul fizic este percepută adesea ca o decepţie.

Cine a trăit odată aşa ceva ştie ce înseamnă nostalgia după această stare. Eu însumi am avut de două ori plăcerea să pot contempla din interior lumea cealaltă şi pot confirma enumerarea de mai sus. Pentru scurt timp poţi arunca o privire în „cer”, în căminul nostru, şi apare o licărire de dor de casă. Pentru scurt timp îţi aminteşti de locul de origine al călătoriei, o lume plină de lumină, o lume a armoniei, muzicii şi bucuriei.

Totuşi cum ne putem reprezenta lumea cealaltă?

Pentru aceasta voi cita mai târziu relatarea lui Harald. Harald este fiul unui cunoscut politician, membru al guvernului (pe care din păcate n-am voie să-l numesc… marepăcat!), care de altfel nu este prea fericit de înzestrarea fiului său: acesta, în vârstă de 23 de ani (în 2004), este foarte dotat ca mediu şi, pe lângă capacitatea de a vedea aura oamenilor – ceea ce l-a determinat să-şi părăsească tatăl şi pe „prietenii” acestuia – are şi posibilitatea să discute cu cei decedaţi. Harald este ceea ce în cercurile de specialitate este caracterizat drept un mediu spiritual.

Ce este un medium şi cum lucrează el?

Există diferite căi de comunicare cu lumea spirituală. Să ne imaginăm aceasta ca pe un radio ce funcţionează ca un emiţător de unde radio invizibile, integrat într-un program de radio care poate fi auzit. Mediumurile spirituale sunt intermediari între lumea spirituală şi lumea noastră materială sau între unitatea spirituală şi dualitatea materială. De aceea, ele sunt instrumentele care – prin cultivare sau din naştere – au capacitatea de a ne transmite mesaje şi de a permite o comunicare între aceste două lumi. În pelicula cinematografică Ghost, produsă la Hollywood, acest lucru a fost prezentat foarte sugestiv.

În cartea mea despre copiii cu însuşiri de medium am dat explicaţii foarte amănunţit în legătură cu aceste mediumuri diferite, iar aici aş dori să le amintesc numai pe cele mai importante: spre deosebire de orice practici oculte, mediile spirituale nu au nevoie de nici un ajutor pentru a lua legătura cu lumea cealaltă – prin urmare, de nici o pendulă, de nici o planşă Ouija-Brett, de frunze de palmier sau ceva asemănător.

Printre ei există astfel de medii care iau în posesie fiinţa spirituală a unui corp şi o pun să acţioneze, respectiv să scrie, să vorbească sau să materializeze ceva. Acesta/Acest corp/se cheamă ori mediu semitransă sau mediu-transă totală.???

Să-l luăm aici pe scurt drept exemplu pe tânărul Patrick:

Patrick, un tânăr din München cu însuşiri de medium, pe care îl vizitasem pe când avea 16 ani şi care scrie în mod automat, face următoarea descriere: „Simt dintr-o dată dorinţa de nestăpânit de a lua în mână ceva de scris. Se poate întâmpla să mă trezesc chiar la miezul nopţii şi o voce interioară să-mi spună că trebuie să merg la masă şi să scriu. Uneori, în câteva minute umplu mai multe pagini. În timpul scrisului, cuvintele nu mai păstrează alinierea, iar de cele mai multe ori scrisul arată mai degrabă ca o mâzgălitură, prin urmare cu totul altfel decât scriu de obicei. Apoi simt cum o putere invizibilă, împotriva căreia nu mă pot apăra, pune stăpânire pe mine. Pe hârtie se află întotdeauna expuneri referitoare la temele spirituale, la Dumnezeu şi la cum noi, oamenii, să ne purtăm mai bine. Părinţii mei se miră iui timpul de ceea ce se petrece. De semnat, semnez întotdeauna cu numele Dorian. Acesta este spiritul care scrie prin mine.”

O altă variantă este astăzi aşa-numitul Channeling; azi, în orice librărie găsim cărţi care au fost dictate astfel şi care conţin mesaje din lumea spirituală. Un aşa-numit Channel-medium (din engleză: canal) este „canalul” pentru o fiinţă spirituală; aceasta îi sugerează mediumului idei pe care apoi el le exprimă sau le scrie. Ideile sunt atât de puternic sugerate, încât în această situaţie gândurile proprii sunt înlocuite. În acest timp, fiinţa spirituală pune stăpânire pe corp, însă mediumul îşi menţine deplina cunoştinţă, iar ulterior poate şi să-şi amintească totul. În studiul său Zukunfts-Szenarien aus Geisteswissenschaft und Prophetic, Karl Schnelting scrie:

“Aici este omul de afaceri realizat, el însuşi uimit de cele mai multe ori că pe neaşteptate percepe o voce interioară care îl confruntă cu teme ale schimbării vieţii sale şi, în principiu, ale vieţii. E nevoit să constate că a devenit ‘medium’. Şi imediat înaintează o agenţie de informaţii care redă ceea ce aude ‘pe dinăuntru’.În aproape fiecare oraş se pot programa astăzi ‘şedinţe’ la mediumuri care, indiferent dacă se găsesc în semitransă ori în transă totală, se transpun într-o altă stare de conştiinţă şi uimesc clientul cu afirmaţii despre trecutul şi viitorul său. Deosebit de căutate sunt persoanele foarte sensibile, care-l pun pe cel interesat în contact cu însoţitorul său spiritual (‘îngerul-păzitor, în religie); acesta îşi cunoaşte cel mai îndeaproape protejatul şi îl poate sfătui cel mai bine în problemele materiale şi spirituale. […] Mediumurile care se înţeleg drept canal, drept ‘channel’pentru alte domenii ale conştiinţei, primesc o mulţime de sugestii pentru manuscrise întregi de cărţi, astfel că la nivel mondial s-a putut dezvolta o categorie aparte de astfel de cărţi. Calitatea celor comunicate depinde de domeniul din care vin mesajele. Pe de altă parte, domeniul la care se poate racorda un medium depinde de gradul său de sinceritate şi de neutralitate. Este puţin probabil ca un medium centrat pe ego-ul lui şi încărcat de emoţie să stabilească mesaje clare şi autentice.”

Copiii pe care i-arn testat în ultimii ani erau însă în mod preponderent copii care s-au născut cu însuşiri de medium, perfecţionându-le mai târziu în mod natural: persoana respectivă este ea însăşi atât de dotata în ce priveşte clarviziunea, auzul şi simţul tactil, încât nu are nevoie de o altă fiinţă pentru a obţine informaţii din lumea spirituală (de exemplu, copilul vede aura unei fiinţe).

Să examinăm mai îndeaproape această citire a aurei:

Vitalitatea care ne însufleţeşte, din care suntem alcătuiţi şi de care suntem străbătuţi, prin urmare corpul spiritual, nu încetează la graniţa dermei, ci se înalţă deasupra, radiind în afară. Ceea ce poate să perceapă clarvăzătorul se numeşte aura. Încă din vremuri străvechi ea este reprezentată drept aureolă (aureola, gloria).

Ce vede un clarvăzător, ce percepe un medium atunci când citeşte în aură?

Un om care are capacitatea să vadă aureola multicoloră, într-o aură armonioasă vede şi armonia temperamentului omului pe care îl studiază. Dacă aura este nearmonioasă, atunci aşa este şi omul. În aura omului evenimentele de natură spirituală se exprimă prin culori corespunzătoare. De exemplu, dacă un om este furios, atunci aura i se colorează în roşu; dimpotrivă, ideile religioase se colorează în violet.

Clarvăzătorul vede şi citeşte ce s-a acumulat în câmpul de energie al celui pe care îl studiază. De aceea, aura s-ar putea compara şi cu placa de memorie a unui computer. Cine cunoaşte codul de acces la memorie, acela poate să acceseze toate datele. Pentru clarvăzător sunt vizibile în aură toate scopurile pe care un om le-a urmărit vreodată, ideile, acţiunile, dorinţele şi speranţele sale. De aceea, el poate aprecia în bună măsură care va fi urmarea. Altfel spus: în cazul în care clarvăzătorul vede ce a semănat respectivul, el poate şi să evalueze cum va fi recolta – dacă prin decizii persoana nu schimbă ceva care să ducă la complicaţii. Evaluările de ordin temporal sunt dificile. Întrucât cauzele sunt stabilite, vor urma şi efectele, dar de cele mai multe ori clarvăzătorul poate vedea numai succesiuni de imagini. El nu poate aprecia sau evaluează nesatisfăcător intervalul de timp dintre imagini singulare.

Să analizăm acum o altă înzestrare care va prezenta interes pentru toţi: Vederea vizionară sau profeţia şi cititul in cronica Akasha fac parte, de asemenea, din clarviziune. O viziune „se întâmplă” cu persoana respectivă. Ea acţionează asupra acesteia din exterior sau din interior. Un exemplu pentru o asemenea viziune exterioară ar fi o apariţie a Maicii Domnului, în timp ce unei persoane i se transmite „vizibil” de către o fiinţă nefizică un mesaj, pe care aceasta îl transmite mai departe altor oameni.

La o viziune interioară se ajunge uneori prin vise, într-o profundă meditaţie, deseori în timpul unui accident sau într-o experienţă în apropierea morţii. În aceste situaţii celui carea avut viziunea unei întâmplări iminente îi este dificil să numească momentul exact, deoarece în mod normal el vede o succesiune de imagini distincte. De exemplu, în prima imagine vede un om care urcă într-o maşină roşie. În a doua, vede maşina pe un anumit drum naţional, iar în fandal o biserică. În a treia, vede maşina răsturnată într-un şanţ, iar alături o ambulanţă.

Cel care a avut viziunea nu poate să facă nici o precizare când anume s-ar putea întâmpla cele văzute. Totuşi, el poate să spună: „Fii atent când te vei urca într-o zi într-o maşină roşie…”

Altfel stau lucrurile în cazul cititului în cronica Akasha, prin care oameni cu însuşiri de mediu au acces la informaţiile altor oameni sau ale unei colectivităţi. Spre deosebire de vizionari, ei nu obţin imagini, ci caută ei înşişi în cronica Akasha.

Cum este posibil acest lucru?

După cum s-a arătat deja, toate fiinţele au un câmp de energie, în care sunt înmagazinate toate gândurile, sentimentele şi acţiunile lor, la fel ca pe un hard disk de calculator – ceea ce vede clarvăzătorul drept aură. La rândul său, câmpul magnetic pământesc a memorat toate informaţiile tuturor fiinţelor care trăiesc pe pământ şi de aceea evenimentul de importanţă mondială este o oglindă a ceea ce poartă în ele fiinţele. Această memorie universală, în care sunt înmagazinate toate datele tuturor fiinţelor acestei planete, se numeşte cronica Akasha. pe care cavalerii templieri o caracterizează drept câmp spiritual cosmic, iar prof. Rupert Sheldrake drept câmp morfogenetic.

Modelul energetic al fiecărui sentiment şi gând este memorat acolo ca într-o bancă de date, indiferent dacă memorarea a fost provocată de o catastrofă naturală, un animal sau un om. Deoarece totul înseamnă energie, ea depinde de cantitatea de energie activată care se stochează. Aceasta înseamnă că, cu cât manifestarea sentimentelor este mai puternică într-un om, cu atât mai puternic este şi modelul său memorat în cronica Akasha.

Există oameni care nu numai că pot citi aura unui om – prin urmare câmpul de energie personal – ci pot să şi arunce o privire în cronica Akasha, pentru a avea acces la toate datele tuturor fiinţelor şi a vedea care este starea unei persoane sau situaţia în lume. Dacă unui vizionar i se arată de către o fiinţa spirituală o reprezentare a pământului din viitor, şi în acest caz este vorba despre imagini din cronica Akasha. Aceasta este o înregistrare de moment a memoriei colective a pământului, la momentul în care i se arată lui. De aceea, vizionarul vede de ce anume efecte vor avea parte locuitorii pământului din cauza scopurilor lor, dacă nu se schimbă şi nu aleg altă cale.

Prin viziunile profeţilor, fiinţe spirituale superioare ne explică nouă, oamenilor, ce am „creat” până acum, spre a ne conştientiza ce urmări au faptele noatre. Pământul poate fi comparat cu un teren de sport, material, bipolar, pe care sufletele se pot dezvolta prin cele mai diferite experienţe: un fel de şcoală a vieţii.

Cu ajutorul şi cu sprijinul lumii spirituale, aşadar al unor fiinţe care există în afara spaţiului şi timpului şi, de aceea, au o privire de ansamblu mai largă decât noi, aceste reprezentări ne sunt arătate prin vizionari drept avertisment, deoarece este evident că ne-am folosit forţele creatoare într-un mod foarte recalcitrant şi distructiv. În acest fel se explică şi dublul caracter al profeţiei: ea este în acelaşi timp avertisment şi profeţie.

Dacă are succes ca avertisment şi determină la om o schimbare, atunci nu mai are nevoie de reuşita ca prezicere. Dacă prin profeţie omul îşi recunoaşte modul de acţiune şi din acest moment îşi schimbă gândirea şi acţiunea, aceasta înseamnă că a instituit noi cauze, care modifică datele în cronica Akasha. El va avea parte de noi efecte, profeţia şi-a atins scopul ca avertisment şi nu se va împlini.

Din această perspectivă, viitorul este reţea care se schimbă continuu, prin gândirea, simţirea şi acţiunea oamenilor. Viitorul nostru nu este un destin arbitrar şi implacabil, planificat de vreun Dumnezeu de gen masculin, ci este efectul cauzelor pe care stabilim noi acum!

În afară de auzul foarte fin, de mirosul foarte dezvoltat, de simţul tactil foarte fin, de muzicieni cu calităţi de mediu şi de călătoriile sufletului, astrale, mai există şi copii cu puteri telecinetice.

Cu siguranţă, cei mai mulţi au auzit deja de Uri Geller. El este omul care, prin puterea sa de concentrare, poate îndoi o lingură. Însă nu doar pentru aşa ceva îşi foloseşte puterea de concentrare. El caută de asemenea zăcăminte de diamante, de cărbune, de aur şi terenuri petrolifere, devenind un om foarte bogat. A fost testat în diferite universităţi şi institute de cercetare, prin urmare înzestrările sale sunt demonstrate ştiinţific.

Astfel de înzestrări nu are numai Uri Geller, ci fiecare dintre noi. Este doar o chestiune de concentrare, de credinţă şi de exerciţiu. În primul rând la copii am observat că le este foarte uşor să înfăptuiască astfel de „minuni”, precum şi altele asemănătoare. Probabil, motivul pentru care tocmai copiilor le este uşor să mişte sau să îndoaie prin forţa gândurilor obiecte este acela că sunt convinşi că pot face aceasta, pentru că raţiunea, lor – care la cei mai mulţi adulţi spune imediat „Asta nu e posibil, nu cred aşa ceva!” – încă nu este atât de superficială şi de aceea nu ajunge la o concluzie atât de limitată.

Eu personal am făcut experienţe cu trei copii din Hawaii. După ce mama lor, cu puternice  forţe telecinetice, le arătase cum să procedeze, au îndoit ei înşişi linguri.

Faptul că adulţii pot realiza aşa ceva a fost pentru mine deja aproape un lucru normal, după ce la un congres despre vindecarea spirituală discutasem o seară întreagă cu un grup de vindecători ruşi şi cu aşa-numiţi oameni-magnet. Pe lângă altele, pentru a-l necăji pe ospătar, doi i-au îndoit tacâmul şi au făcut un nod în cuţit Altul şi-a atârnat tacâmul de frunte, care a rămas lipit acolo, iar după ce am terminat cu masa, un altul a luat o lingură mare şi şi-a prins-o pe pieptul său păros. Altul şi-a împins farfuria cu forţa gândurilor – aşadar o cină absolut normală!

Personal, văzusem de mai multe ori copii care, prin puterea voinţei, deplasaseră obiecte pe o masă netedă, însă numai unul dintre ei, simpatica Tatiana din Uzbekistan, în vârstă de treisprezece ani, făcuse să zboare un pix prin faţa ochilor mei. Ea lucra deja de mai mulţi ani pentru KGB, care de altfel există şi astăzi, folosindu-i înzestrările în scopuri de spionaj. La întâlnirea noastră din Cehia a povestit că ar mai fi încă mulţi copii înzestraţi ca şi ea, însă cei mai mulţi sunt şi mai mici decât ea. A afirmat că ar exista adevărate centre pentru asemenea copii, care sunt luaţi de la părinţi (de altfel, aceştia, dându-şi consimţământul, nu pleacă cu mâna goală), pentru ca să primească o pregătire parapsihologică.

Într-un fel de internat, pe lângă frecventarea unui curs de şcoală puţin obişnuit Orice este posibil! Insă problema omului modern din societatea de consum este aceea că el nu mai crede în nici o minune, nu mai crede în el însuşi şi nu mai are destulă încredere în el însuşi. El are încredere în asigurări, în bănci, în politicieni, în papă… Cineva va judeca această situaţie. Gândirea independentă nu mai este ţelul sistemului nostru politic de astăzi şi în nici un caz nu mai constituie preocuparea vreunei religii.

Oameni care prin forţa gândurilor îndoaie linguri, fac să plutească prin camera pahare sau vindecă răni deschise sunt „periculoşi” pentru această lume. S-ar putea ca astfel temelia a tot ce există (ştiinţe, religii…) să cunoască o degringoladă. Nu vrem să facem ca oamenii să aibă idei proprii; dacă se va întâmplă asta, nu vor mai vrea să meargă la muncă, ci, la fel ca Uri Geller, să caute petrol şi să se îmbogăţească.

„Ce fac eu este real! Probabil că acesta este şi motivul pentru care unii oameni vor neapărat să mă aducă la tăcere!” – Uri Geller

În legătură cu forţa gândurilor îmi vine în minte un exemplu interesant. Drunvalo Melchizedek – un american care predă o tehnică de activare a propriului corp luminos (numit merkabah) printr-o combinaţie de meditaţie, ştiinţa şi sentimente, şi apoi de a-l face invizibil, a-l dematerializa şi rematerializa altundeva – a povestit la un seminar următoarea întâmplare:

Un tânăr a avut un accident de circulaţie pierzându-şi un picior. După câteva săptămâni, părinţii şi medicii au observat că piciorul a început să-i crească din nou. „Imposibil”, au exclamat toţi imediat. Problema nu se putea lămuri şi de aceea au început să-i înregistreze creşterea cu aparatul video. Drunvalo a afirmat la seminar că, în perioada când el a aflat de această întâmplare, degetele tocmai erau în creştere. Ce mister se ascunde în spatele acestui fenomen?

Ceea ce părinţii şi-au amintit la un moment dat a fost faptul că, în copilărie, băiatul se juca întotdeauna cu şopârle. Şi, după cum ştim cu toţii, şopârlelor li se regenerează coada ruptă sau căzută. Atât medicii, cât şi părinţii uitaseră să-i explice tânărului că oamenilor membrele nu mai cresc. Şi deoarece nimeni nu-i spusese acest lucru, băiatul a crezut că si la oameni este la fel ca la şopârle.

Vedem că forţa gândurilor şi a reprezentărilor reuşeşte să înfăptuiască adevărate minuni. Sau poate că nu este nici o minune? Este cumva normal să crească membrele? Cumva modul nostru limitat de gândire ne împiedică să realizăm acest lucru? In urmă cu mai bine de zece ani, am cunoscut în Noua Zeelandă o profesoară care mi-a povestit o întâmplare asemănătoare. La şcoală, la un curs de lucru manual, unei fetiţe i se desprinsese jumătate dintr-un deget. Copilul a fost dus la spital şi după câteva zile a revenit la şcoală. Profesoara a luat-o pe micuţă de-o parte şi a vorbit cu ea confidenţial. I-a declarat fetiţei că degetul îi va creşte din nou, însă numai dacă ea nu va vorbi cu nimeni despre aceasta. Profesoara s-a jurat că va rămâne secretul lor personal şi nu trebuie spus nimănui. Ştiţi ce s-a întâmplat? În decurs de doi ani degetul a crescut din nou.

De ce îi ceruse profesoara fetei să nu divulge nimic nimănui? Pentru că reacţia altor oameni ar fi avut influenţat convingerea fetei că degetul îi va creşte, dacă nu ar fi acţionat chiar în mod distructiv. Adulţii sau ceilalţi copii ar fi spus că un deget nu poate să crească şi ar fi fost posibil ca însăşi fata să nu mai fi crezut în aşa ceva.

Însă credinţa fermă în ceva este premisa reuşitei. Trebuie să fim convinşi de aceasta. Orice îndoială poate să aibă consecinţe distructive. Desigur, forţa credinţei poate fi folosită exact la fel şi în direcţie negativă. Mulţi oameni sunt bolnavi sau se îmbolnăvesc de cancer, întrucât se tem că se vor îmbolnăvi cândva de cancer, iar alţii sunt chiar convinşi că se vor îmbolnăvi de cancer, deoarece au avut fratele, mătuşa…

Să ne întoarcem acum la tânărul Harald – fiul politicianului din guvern -, care ar dori să ne relateze despre lumea cealaltă, la care a avut acces datorită înzestrărilor sale de medium. Harald pierduse un prieten care decedase într-un accident de maşină. Câteva săptămâni mai târziu, acest prieten s-a arătat şi i-a declarat lui Harald următoarele:

„Dacă un suflet îşi părăseşte corpul fizic, indiferent că este vorba de un accident, un asasinat sau de o moarte naturală de bătrâneţe, acesta trece dincolo în lumea spirituală. Pentru aceia care pe pământ au dus o viaţă cinstită, plină de dragoste şi grijă, este un loc frumos, pentru că sufletul este întâmpinat de prieteni, de cunoscuţi şi de membri de familie, care au trecut deja aici. Sunt şi grădini, case, pajişti, iar soarele nu apune niciodată.

Aici nu eşti obosit niciodată şi poţi citi, studia, te poţi perfecţiona, poţi discuta sau să faci ce-ţi doreşte inima…

Însă aceia care au dus o viaţă plină de ură, de invidie, de îndoială, au dat dovadă de egoism sau chiar au comis crime, sunt întâmpinaţi aici de cei care în viaţă au fost la fel şi au murit. Este ceea ce oamenii numesc ‘infernul’.

De aici sufletele se întorc din nou într-un nou corp, pentru ca într-o nouă viaţă să înfăptuiască lucruri mai bune. Însă şi aici, în lumea spirituală, pot învăţa şi pot tinde spre lumină.

Cine cere aici ajutor îl va primi imediat. Există multe spirite ale luminii care se ocupă de astfel de suflete şi le dau sfaturi pentru calea pe care o vor urma. Cât de mult rămân aici sufletele care se întorc într-un corp nou depinde de mai mulţi factori. În mod normal, copiii decedaţi se întorc foarte repede. Se poate spune, de asemenea, că, cu cât un suflet părăseşte mai devreme un corp fizic, cu atât se şi întoarce mai repede, întrucât adesea misiunea nu a fost îndeplinită.

Adulţii decedaţi rămân aici în mod diferenţiat. Unii se întorc imediat, alţii rămân săptămâni, unii ani de zile sau chiar decenii. Pentru noi, timpul nu are aici nici o importanţă.

Aici nu există aşa ceva. S-a schimbat însă ceva în lumea spirituală: pentru că pe pământ a început o epocă specială, în care se vor produce mari schimbări, tot mai multe suflete ar dori ‘să fie de faţă’ la ele. Multe suflete vor să înveţe. Pe pământ există doar un număr limitat de corpuri, însă vin din ce în ce mai multe suflete, care au trăit anterior pe alte planete şi acum vor să se încarneze şi pe pământ. S-ar putea spune că aici se  aşteaptă mult la rând. Aşadar, totul a devenit altfel. Uneori, sufletele nu mai aşteaptă absolut deloc, ci iau un corp în care se găseşte un suflet care şi-a îndeplinit misiunea şi pur şi simplu fac schimb [Walk-In]. Astfel un suflet economiseşte mult timp, iar altul optează pentru calea naşterii.

Apoi, cu ajutorul protectorilor spirituali – voi îi numiţi îngeri-păzitori -, aleg părinţi, ceea ce corespunde planului conceput pentru o nouă viaţă.”Unii cred probabil că lumea cealaltă se află în cer, îndărătul sistemului nostru solar sau poate chiar în afara galaxiei noastre, însă această viziune este la fel de greşită ca şi credinţa că Dumnezeu ar fi un bătrân cu barbă. În fapt, lumea cealaltă se găseşte chiar în mijlocul nostru.

Totuşi noi nu o percepem, pentru că are o frecvenţă de oscilaţie mai fină, mai înaltă. Aceasta îl împiedică pe cetăţeanul obişnuit să perceapă lumea cealaltă. Am spus în mod special „cetăţeanul obişnuit”, întrucât lumea spirituală, aşa cum am luat la cunoştinţa, nu este ferecată pentru toată lumea. Clarvăzătorul vede câmpul de energie care luminează sau aura din jurul omului. Cum de poate să facă aceasta? El reuşeşte pentru că percepe o frecvenţă mai înaltă, o bandă mai amplă. Aşa cum în mod normal urechea omenească percepe numai o anumită bandă de frecvenţe, la fel este şi cu ochiul.

Să luăm, de exemplu, fluierul pentru câini. Sunetele lui înalte sunt perceptibile pentru câini, nu şi pentru oameni în mod obişnuit. Există însă oameni care pot să perceapă şi tonurile unui fluier pentru câini. Dacă aţi sta lângă un om şi i-aţi povesti că auziţi permanent sunete (din fluierul pentru câini al vecinului), probabil că v-ar crede nebun. Însă dumneavoastră ştiţi ce auziţi. Acelaşi lucru este şi cu lumea cealaltă sau, de exemplu, lumea spiritelor naturii. Acestea se găsesc într-o lume intermediară, într-o frecvenţă oscilantă, aflată deasupra frecvenţei oscilante a lumii noastre materiale, dar nu atât de înaltoscilantă precum a lumii celeilalte. Pentru foarte mulţi copii este posibil să vadă fiinţele naturale deoarece mai deţin în spiritul lor deschis înalta oscilaţie adusă de pe lumea cealaltă.

La fel stau lucrurile cu ţăranii şi cu oamenii foarte legaţi de natură, care nu s-au dăruit foarte mult lumii materiale şi gândirii intelectuale. Pe de altă parte, din parapsihologic cunoaştem că animalele, în special pisicile şi câinii, reacţionează la cei morţi, lătrând sau devenind neliniştite. În acest caz, de partea noastră este chiar şi ştiinţa aridă, atunci când demonstrează că nu există de fapt „moarte”. Noi constăm din energie, iar energia nu poate să moară. Ea poate să ia numai alte stări, aşa cum nici un cub de gheaţă nu „moare” dacă îl încălzim, transformându-se în apă. Aşa este şi cu noi, fiinţele. Avem un corp fizic cu un anumit model de oscilaţie – o frecvenţa specifică. Sufletul, dimpotrivă, are o frecvenţă mai înaltă, o rată mai înaltă a oscilaţiei, în care „timpul” se scurge cu totul altfel. Dacă vrem să rămânem la exemplul apei, am putea compara corpul fizic cu cubul de gheaţă, sufletul cu apa, iar spiritul cu vaporii de apă. Totul constă din aceeaşi substanţă, le diferenţiază numai rata oscilaţiei în care vibrează moleculele – frecvenţa.

În ceea ce priveşte noţiuni precum spaţiu şi timp, este clar că acestea nu există pe lumea cealaltă. Ne putem reprezenta cu aproximaţie non existenţa timpului dacă ne imaginăm domeniul existenţei fizice, din perspectiva lumii celeilalte, ca pe un disc sau un rulment, pe care fiecare timp şi fiecare spaţiu există concomitent, iar sufletul nostru poate să aleagă când şi unde vrea să „urce”.

Aşadar, o secundă pe lumea cealaltă poate să însemne aici, pe pământ, un secol sau un mileniu sau poate doar un minut. Depinde când vrem să ne încarnăm. Prin urmare, această fiinţă se poate încarna, de exemplu, în anul 6012 d.Chr. sau 100 î.Chr. În funcţie de experienţa pe care vrem s-o avem.

În lumea cealaltă nu ne-am simţi nici bătrâni, nici tineri; mai curând pe la 35 de ani, deci în floarea vârstei vieţii pământene. Înarmaţi cu aceste cunoştinţe, ne încumetăm acum să abordăm întrebarea iniţială referitoare la forţele întunecate”.

Cu ocazia unei călătorii în America Centrală, în timpul cercetărilor privind oraşe subpământene locuite, am întâlnit o familie care trăieşte într-o colonie germană şi are un fiu remarcabil. Numele lui este Arian şi pe atunci, la cei şaisprezece ani ai săi, avea deja înălţimea de 1,90 metri. Are cei mai albaştri ochi pe care i-am văzut vreodată. În afară de aceasta, are părul galben-auriu şi este pasiunea absolută a femeilor din regiune. Pe lângă înfăţişarea deosebită, are şi aptitudinea de a vedea aura; vorbeşte cu cei decedaţi, cu extraterestrii şi vindecă oameni prin atingere cu mâna.

Zilnic face exerciţii runice, prin care intră în contact cu fiinţe spirituale. Arian mi-a demonstrat cândva acest lucru; s-a aşezat în mijlocul camerei părinţilor şi corpul a început să ia diferite poziţii. Cine cunoaşte exerciţiile runice ştie ce forţă pot exercita ele. Arian spune că, dacă timp de un minut reuşeşte să execute o anumită poziţie-rună, în cele patru colţuri ale camerei vor apărea patru fiinţe uriaşe. Înfăţişarea acestor fiinţe descrisă de Arian este la fel cum ne imaginăm zeii nordici – precum Thor sau Odin -, cu părul blond şi lung şi cu robe albe. Aceştia îl protejează nu numai pe el, ci şi întreaga încăpere în care el alungă demonii sau vindecă. Arian mi-a spus că mulţi localnici ar face experienţe cu Vodoo, în care comunică în special cu fiinţe inferioare, de aceea n-ar trebui să se mire că recepţionează energii demonice. El le-a spus adesea oamenilor să renunţe la asemenea practici, însă de cele mai multe ori l-au ascultat abia când l-au adus spre a îndepărta din nou demonii. Lui nu îi este teamă de aceste fiinţe. Râde numai de ele. Arian spune că fiinţele sale, pe care le numeşte uneori „zeii luminii”, nu lasă să se apropie de el nici o altă fiinţă, indiferent cât de puternică ar fi aceasta.

Datorită calităţilor sale de clarvăzător, Arian este chemat mereu de oamenii din satele din împrejurimi, atunci se crede că pe acolo umblă stafii. El merge cu motocicleta şi cercetează casele.

În principiu, Arian face deosebirea între:

• decedaţi, care sunt conştienţi că şi-au părăsit corpul fizic;

• stafii, denumire prin care el îi înţelege pe decedaţii care nu sunt conştienţi de faptul că sunt morţi (numiţi fantome sau spirite), dar nu vor să facă nimănui propriu-zis

• demoni, care sunt conştienţi de monstruozitatea lor şi pricinuiesc pagube, cu un scop definit.

Arian ne explică amănunţit:

„Cele mai multe suflete ale decedaţilor sunt luate de însoţitorii lor (îngerii-păzitori); îşi analizează viaţa retroactiv şi apoi se decid dacă doresc să se încarneze din nou sau dacă vor să rămână în lumea spirituală. Există însă şi decedaţi care sunt conştienţi de ‘moartea’ lor, prin urmare se găsesc deja în lumea spirituală, însă din diferite motive mie îmi apar ca oameni. Atunci când mă vizitează vin dintr-o sferă spirituală superior-oscilatorie.

De aceea este şi mai greu pentru mine să le percep. De cele mai multe ori, asemenea suflete vin la scurt timp după ‘moartea’ lor, atunci când emoţiile şi amintirile legate de familii şi prieteni sunt încă puternice, la fel şi dorinţa de a-i mai vedea o dată. Ele vorbesc apoi către mine şi eu le traduc celor prezenţi, rudelor. Aceste suflete nu sunt legate de un anumit loc, dacă vor, pot însoţi oamenii pretutindeni (la cimitir, în concediu). Cu timpul aceste emoţii dispar, iar sufletele se ridică în lumi cu oscilaţii superioare. După aceea, în mod normal nu le mai pot vedea.

Dimpotrivă, numesc stafii sufletele care nu conştientizează că sunt ‘moarte’ şi se arată diferitor oameni. Din diverse motive, acestea refuză să accepte moartea şi să treacă în lumea cealaltă. Adesea se cramponează de lumea intermediară şi uneori nu sunt în stare nici măcar să-şi vadă îngerii-pâzitori. De cele mai multe ori sunt confuze şi cred în mod ferm că n-au murit şi că s-ar afla în viaţă exact ca noi. Dacă apoi sunt văzute ‘bântuind’, de cele mai multe ori aceasta se întâmplă într-un loc de care aceste suflete erau foarte puternic legate emoţional în timpul vieţii – casa, castelul, locul în care s-a produs moartea…

Cum se obişnuieşte să se spună, ele sunt legate de pământ. Uneori însă este şi din cauza partenerului de căsătorie, din cauza copiilor, a geloziei sau a tristeţii.

Şi întrucât se agaţă atât de puternic de ultima lor viaţă şi nu vor să cedeze, dintre toate fiinţele spirituale sufletele care ‘bântuie’ sunt acelea pe care le pot percepe cel mai uşor, deoarece se află cel mai aproape de lumea noastră materială. Din această cauză, ele sunt şi acelea care pot S văzute cel mai repede de către oameni ‘normali’. Asemenea oameni ‘normali’ spun apoi că ar fi văzut un ‘spirit sau o ‘fantomă’. Dată fiind convingerea sufletelor care bântuie cum că încă trăiesc ‘normal’, ar dori să se bucure de atenţia oamenilor.

Ele ne văd, numai noi nu putem vedea – în mod obişnuit. De aceea am avut şi cele mai aprinse discuţii, aceste suflete nevoind adesea cu nici un chip să creadă că sunt moarte. Apoi s-au enervat că au vorbit cu partenerii lor, care însă le-au ignorat. A fost o chestie… Deseori mi-a venit să râd, ceea ce a enervat şi mai mult sărmanele suflete. Am vorbit cu ele timp îndelungat şi dacă am avut la dispoziţie certificatele de deces le-am arătat, am mers cu ele la pietrele lor funerare; treptat, au acceptat că nu mai au ce căuta în casă sau în localitate…

Pot să văd şi să aud sufletele care bântuie mai clar decât pe altele, care sunt conştiente de trecerea lor în lumea spirituală.”

Referitor la demoni şi la „fiinţe întunecate”, Arian ne explică: „Zeii luminii relatează despre ţara Ur, pe care o făurise divinitatea, creatorul – universul. Apariţia universului, a ţării Ur este originea. Pe atunci Ur, constituia încă un întreg.

Apoi divinitatea a creat lumina şi a împărţit Ur în lumină şi, automat, întuneric. Ur a devenit polar, a fost împărţit. Noi însă nu trebuie să emitem judecăţi şi să vedem creaţia ca fiind ceva separat, deoarece ambele jumătăţi sunt împreună, ambele sunt ‘bune’, iar aceasta pentru că formăm toţi un tot, un singur tot. De aceea ne merge atât de bine când suntem singuri cu noi şi formăm un tot cu spiritul şi ne unim în tăcere cu divinitatea, cu Creatorul.

Prin urmare, atunci când Creatorul a făurit lumina, a luat naştere în mod automat şi întunericul. Acesta nu este nici rău, nici urât, întunericul este pur şi simplu tărâmul în care nu este lumină. Insă lumina înseamnă şi iubire, de aceea întunericul este şi tărâmul fără iubire.

Atotputernicul a creat toate fiinţele din lumină. Dar el n-a creat răul, nici ceea ce reprezintă negativul sau ‘diavolul’. Însă unele fiinţe care au fost create s-au decis să refuze lumina, au descoperit acest tărâm lipsit de lumină drept noul lor cămin şi, în felul lor, se  simt ‘bine’ acolo. Aceasta a fost libera lor hotărâre. Lumina, Creatorul adică, nu întoarce spatele nimănui, dar nici nu reţine pe cineva care vrea să se îndepărteze de el. Creatorul ştia că existenţa luminii şi, prin aceasta, dinamica proprie, permanentă a creaţiei presupune divizarea, pe care astăzi noi o numim polaritate, iar aceasta dă fiinţelor posibilitatea să hotărască. În acest fel a luat naştere starea pe care o cunoaştem astăzi – lumină sau întuneric, înger sau demon, dragoste sau ură.”

Lumea cealaltă, respectiv lumea spirituală în care roiesc sufletele corpurilor, călăuzele spiritelor, îngerii-păzitori şi aşa mai departe, ne-o putem imagina şi ca un bloc de locuinţe.

Ar fi şi mai uşor de înţeles cum este pe lumea cealaltă dacă ne-am imagina că acest bloc este construit în întregime din sticlă, prin urmare este transparent. Există o singură sursă de lumină, plasată chiar sus pe acoperişul blocului. În acest fel, parterul este locul unde lumina pătrunde cel mai puţin. De aceea, parterul ar fi locul de pe lumea cealaltă pe care am putea să-l numim „infernul” – este cel mai îndepărtat de lumină, în care sălăşluiesc sufletele răufăcătorilor ucigaşilor cămătarilor si al altora asemenea. Cu toate acestea, el este o parte a aceleiaşi case, prin urmare nu este separat. Iar hotărârea cine stă la parter nu o ia cel care închiriază, ci rezonanţa chiriaşilor – corespunzător vibraţiilor proprii ale sufletelor corpurilor care preferă să stea în zonele întunecate.

Există o poveste conform căreia Dumnezeu, când a constatat că tot mai multe fiinţe se îndepărtează de lumină, i-a întrebat pe arhanghelii săi cine ar putea pătrunde în tărâmul întunericului, spre a-i readuce pe ceilalţi înapoi. Cel mai frumos şi cel mai minunat înger al său s-a înfăţişat şi a spus:

“Atotputernicule, pentru Tine voi pleca şi voi duce lumina Ta acolo unde este cel mai întuneric, pentru ca ei să-şi poată reaminti cine sunt.” Acest arhanghel era Lucifer, purtătorul de lumină!

Aceasta este doar o poveste, deoarece Luciferus a fost cândva numele roman al luceafărului de dimineaţă, care anunţa venirea zilei. Să fie oare totuşi ceva adevărat? În orice caz, copiii cu însuşiri de medium sunt toţi de aceeaşi părere în această privinţă: Atotputernicul nu l-a creat pe diavol pentru a le produce neplăceri oamenilor mărunţi. Însă, deoarece mulţi dintre noi am ales cândva acest drum, drumul întunericului, avem doua părţi care ne şoptesc la ureche şi două care sălăşluiesc în noi – cea luminoasă şi cea întunecată.

Uneori ne şopteşte la ureche un înger care vrea să ne ajute, aducându-ne în tărâmul luminii, iar alteori ne şopteşte un demon, spre a ne ţine în întuneric.

La aceasta s-a referit Iisus când a spus: „Cerul şi infernul sunt în noi.” Depinde de noi în ce scop folosim forţele aflate în noi – pentru lucruri luminoase sau pentru lucruri întunecate, lipsite de lumină.

Fireşte, este mai uşor să ne influenţeze partea întunecată dacă nu suntem în întregime noi înşine – dacă suntem ameţiţi, din pricina alcoolului, drogurilor, vitezei, agresiunii, urii sau stărilor depresive…

Arian explică în continuare:

„Demonii, sufletele lipsite de lumină, pun stăpânire pe oameni nu din dispoziţia unui prinţ al infernului, ci pentru că au nevoie de energie pentru a trăi, simţindu-se atraşi de oamenii în ale căror gânduri, sentimente si fapte ies in evidenţă întunericul. lipsa de lumină şi de iubire, iar din această cauză au o aură imperfecta şi discontinuă. Astfel, există şi oameni cu succese în domeniul afacerilor, ba chiar şi în politică şi în religie, dar care ies în evidenţa prin lipsa de consideraţie manifestată, prin răceală şi prin lipsa de conştiinţă.

Aceştia prezintă multe aspecte caracteristice întunericului. Sunt convins, de asemenea, că există încarnări ale întunericului, care încearcă să-l propage aici, pe pământ. Rezultatul îlvedem in Secare zi la televizor sau ia copiii care pun mâna pe armă, chinuie animalele sau alte făpturi lipsite de apărare.

Asemenea oameni întâlnim şi în viaţa noastră. Ei vorbesc despre spiritualitate, îti zâmbesc în faţă şi vorbesc despre iubire, însă doar se prefac, pentru că faptele lor dovedesc altceva. Uneori se încearcă să se vadă şi ‘binele’ în asemenea oameni, însă în realitate cel mai bine este să te desparţi cât mai repede posibil de ei, întrucât nimeni nu se poate ‘salva’. De salvat se poate salva numai însuşi pe sine, dacă într-adevăr se poate vorbi despre ‘salvare’.

Partea întunecată încearcă permanent să ne ademenească, spre a ne atrage de partea ei, ceea ce în realitate nu reuşeşte, pentru că nu este aşa de simplu ca lumina să fie stinsă. Lumina poate fi eclipsată numai pentru scurt timp. Fiinţele întunecate încearcă să trăiască din energia luminii, dar şi să distrugă emoţional fiinţele iubitoare de lumină. Sufletele întunecate nu vor să revină pe drumul cel bun, ci să distrugă…

Chiar dacă diavolul nu există, pe de altă parte există însă demoni puternici care conduc o legiune de demoni. Dar aceştia nu sunt niciodată adversari ai luminii şi nici măcar adversari ai forţei creaţiei.”

Este o declaraţie dură din partea lui Arian cum că există într-adevăr oameni „întunecaţi”, prin urmare periculoşi. Realitatea ne-o demonstrează  însă zi de zi. Cum altfel s-ar putea ca un om să dea copiilor droguri, să-şi oblige propriii copii să se prostitueze, să maltrateze sau să vândă copii, să facă filme porno cu copii, iar apoi să-i şi omoare (snuff se – cheamă filmele porno cu copii agresaţi, tăiaţi apoi în bucăţi de vii, în faţa camerei de luat vederi)? Cine poate avea interes să producă filme violente, jocuri video cu ucigaşi? Există un singur răspuns: lipsa de iubire, lipsa de lumină – întunericul. Nici un om care simte în sine fie şi o fărâmă de iubire n-ar fi în stare de aşa ceva, prin urmare nu pot fi decât ceilalţi.

Pe aceştia îi numim fiinţe fără conştiinţă. A încerca să-i readucem pe drumul cel bun este lipsit de sens; să-i combatem ar fi o prostie, pentru că ceea ce le trimitem se întoarce asupra noastră ca un bumerang energetic. Când întâlnim un om cu o asemenea aură, cel mai bine este să-l evităm şi să-l ocolim. Poate să sune dur şi lipsit de iubire, dar credeţimă, vorbesc din experienţă. Iisus a spus cândva: „Să nu aruncăm diamantele la porci.”

Iar aici este vorba despre „porci”, întrucât cine se poartă ca un „porc” faţă de ceilalţi oameni – înainte ‘de toate faţă de copii – acela trebuie evitat. Bineînţeles, Iisus a sfătuit să fim totuşi înţelegători faţă de asemenea suflete şi să ne rugăm pentru ele.

În acelaşi timp, trebuie totuşi să atrag atenţia în legătură cu judecarea sau chiar condamnarea pripită a unui seamăn de-ai nostru. E mare tentaţia să începem să cercetam în memorie ce om ar putea face parte din această specie a fiinţelor întunecate. Rog însă să nu se cadă în cealaltă extremă.! Faptul că cineva ne-a făcut să suferim nu trebuie să însemne imediat că este de „partea cealaltă”, deoarece între timp am aflat că „suferinţa” a fost o oglindă a calităţii vieţii noastre şi că trebuia să ne provoace la schimbări. În realitate însă, există oameni care sunt chiar mândri că au produs suferinţă unui alt om sau unei alte făpturi, că au rănit, bătut sau torturat, şi care trec imediat la următoarea victimă (trebuie însă să se cerceteze ce joc karmic făptuitor- victimă se petrece aici).

Există şi oameni care n-ar putea face niciodată un rău semenilor lor, dar experimentează din plin emoţiile de mai sus pe animale – în mod conştient sau inconştient (creşterea animalelor transportul de animale şi. înainte de toate, experienţele pe animale).

De ce energiile „bune” sunt mai puternice? Aş dori să vă explic pe baza următorului exemplu simplu: Să ne imaginăm o încăpere ziua-n amiaza mare. Indiferent cât ar fi de mare, o umbră nu poate să înlocuiască lumina din cameră.. Chiar dacă afară este întuneric, se păstrează puţină lumină. Acum să punem invers toate datele din exemplu: ne găsim într-un spaţiu în întregime întunecat. Este suficientă o minusculă rază de lumină sau o banală lumânare pentru a face să dispară o mare parte din întuneric.

De facto: lumina înlocuieşte întunericul, însă întunericul nu poate să înlocuiască lumina, întrucât întunericul nu există în realitate, el nu este nimic altceva decât lumina care lipseşte – absenţa luminii! Prin urmare, lumina este întotdeauna mai puternică!

Aplicată la energiile întunecate, aceasta înseamnă: voia bună şi râsul înlătură cea mai josnică mlaştină de energie sau, altfel spus, lumina, iubirea sau bucuria sunt atrase întracolo unde nu este „nimic” – întuneric, lipsa de iubire, lipsa de bucurie.

Cum se ajunge ca un om să fie „posedat”?

Încă o dată, este foarte important de reţinut! Aşa cum am aflat de la Arian, sufletele fără lumină, numite demoni, îşi iau energia de care au nevoie să trăiască de ia oamenii cu care pot să intre în rezonanţă – de la oamenii care în gândurile, în sentimentele şi prin faptele lor dau naştere la întuneric, la lipsa de lumină şi de iubire.

Nici un demon, nici o altă fiinţă a energiei întunericului nu poate să atace pur şi simplu un om pentru că n-ar avea altceva de făcut Dacă însă cineva cu o aură imperfectă – protecţia energiei sufletului nostru are forma gogoaşei viermilor de mătase – rătăceşte încoace şi încolo, porţiunea vulnerabilă este atacată imediat de ceva demonic şi atunci se vorbeşte despre posedare. Demoni puternici bagă frica în noi, deoarece frica este una dintre cele mai puternice emoţii pentru cei fără lumină. În cărţile sale, tatăl meu numeşte aceasta vampirism energetic Aceste fiinţe nu pot însă provoca nimic important

Posedare înseamnă în acest caz că o fiinţă străină întunecată sau un demon pătrunde în conştiinţa noastră, se agaţă de noi. Este posibil ca asemenea fiinţe să se afle în apropierea noastră şi să aştepte un moment de slăbiciune, în care ne relaxăm – dar aceasta face parte din viaţă. Dacă însă nu ne mai controlăm, prin urmare ne aflăm în rezonanţă cu o fiinţă întunecată, ne comportăm aşa cum ar face-o o fiinţă întunecată – agresivi, plini de ură, ordinari, nervoşi, agitaţi, dornici de răzbunare, puşi pe scandal, ameţiţi sau depresivi şi stăpâniţi total de frică -, atunci se poate spune că aceasta a primit bilet de intrare – conform legii „Ce se aseamănă se atrage”. Aici nu demonul este vinovat, ci posedatul, deoarece, conştient sau inconştient, l-a rugat să intre. Un alt copil cu înzestrări de medium mi-a povestit odată ce-i fusese dat să trăiască în discoteci şi printre consumatorii de droguri.

Incredibil…

Fireşte, din această listă nu trebuie să lipsească filmele de groază. În cazul mai multor producţii de la Hollywood s-a întâmplat ca actori care au jucat în filme de groază să moară în timpul sau la scurt timp după terminarea filmărilor. Cel mai cunoscut exemplu ar fi pelicula Poltergeist.

Nu este o „întâmplare”, ci este vorba şi în acest caz despre rezonanţă – „Ce se aseamănă se atrage”. Dacă turnăm sau vedem un film despre demoni, vampiri sau strigoi, nu trebuie să ne mirăm că se fac simţite asemenea afinităţi. Prin urmare, se poate ajunge la posedări şi prin filme, respectiv prin emoţiile declanşate. De exemplu, în cazul lui Bela Lugosi, interpretul lui Dracula, apropierea era atât de puternică, încât în ultimii ani de viaţă dormea într-un sicriu. Aşadar, nu numai că se identificase extraordinar cu rolul, dar probabil în el exista o fiinţă străină, care se simţea bine astfel.

Aceste fiinţe întunecate sunt cele care îi inspiră pe prietenii noştri iluminaţi şi le sugerează idei nebune: să ii se implanteze oamenilor un cip, toate rasele din lume să fie amestecate într-un fel de ghiveci, totul trebuie să fie supravegheat şi controlat, iar o parte a populaţiei lumii să fie decimată (obiectivul lor declarat). Acestea sunt fiinţele care l-au inspirat pe un Albert Pike şi tot ele îi inspiră pe puternicii de astăzi, pe iluminaţi, pe aceia care îi ţin în mână pe politicienii noştri şi îi conduc spre ceea ce nouă ne răpeşte somnul.

Cu toate acestea, nu este vorba nicidecum despre o lipsă de perspectivă – perspectiva are de-a face cu lumina. Aş dori să sintetizez încă o dată cele ce trebuie ştiute despre lumea spirituală – lumea cealaltă -, pentru că sunt fundamentale pentru noua noastră concepţie despre lume, pe care aş dori să o prezint ulterior.

Prin urmare, concluzionând, despre lumea cealaltă se pot spune următoarele:

• În afara lumii materiale există cea spirituală, numită şi lumea cealaltă sau lumea spirituală.

• Aceasta este originea noastră spirituală din care vine toată viaţa şi care, în mod logic, este umplută şi cu viaţă. Există fiinţe spirituale care populează această lume spirituală şi care se împart, în mare, în două grupe:

1. Spirite care nu se mai încarnează niciodată, deoarece plutesc deja pe drumul spre înălţimi şi sunt aproape de unitatea divină şi

2. Spirite care se încarnează pe pământ sau pe alte planete, pentru a acumula tot mai multă experienţă din lumea fizică. Sufletul care sălăşluieşte într-un corp se reîntoarce în lumea spirituală după pierderea corpului fizic. De aceea, propriu-zis moartea nu există.

Principiul tuturor legităţilor în creaţie – atât fizică, dar şi spirituală (metafizică) – este legea cauzei şi efectului care acţionează în aşa fel încât noi să culegem ce am semănat anterior. Pe baza a ceea ce am semănat noi înşine, culegem durere, bucurie, ură sau iubire, succes sau insucces. Dacă am provocat durere şi suferinţă unei alte fiinţe, în aceeaşi sau în altă viaţă putem afla cum i-a mers acelei fiinţe. Dacă suntem mulţumiţi cu ce am făcut în lumea fizică, atunci rămânem în cea spirituală, iar acolo păşim pe alte căi, pe căi de evoluţie.

Forţa primară a tot ce există, înţeleasă în interpretare antică în formă masculină, drept „Creator” sau „Dumnezeu”, poate fi caracterizata drept „iubirea absolută” sau „lumina absolută”!

Toate spiritele care au fost create s-au aflat cândva în această lumină – inclusiv noi! Fără îndoială că unele s-au îndepărtat foarte mult de această lumină, iar pentru un „timp” (dacă timpul ar exista acolo) – în parte conştient, în parte inconştient – se găsesc pe tărâmul întunericului. Din cauza luminii care lipseşte, dar de care au nevoie totuşi „să trăiască”, asemenea fiinţe întunecate – numite şi demoni- se agaţă de oamenii care au admis aceasta sau „le-au invitat”.

A invita înseamnă că într-un câmp de energie al unui om, în aură, trebuie să existe găuri sau fisuri, alte puncte de ancorare de care fiinţele întunecate să se poată agăţa, pentru a sorbi energia vieţii acelui om. Însă găurile, fisurile sau petele negre nu sunt generate de fiinţele întunecate, ci de însăşi persoana respectivă, prin orice formă de ameţeală, atunci când persoana în cauză nu mai este ea însăşi – prin consumul de droguri, alcool sau de ură, mânie, depresie, autocompătimire…

Teoria gnostică autentică vorbeşte despre lumina şi umbra din noi, fără de care lumina şi umbra din afară nu pot fi niciodată rezonante. Fiinţele întunecate nu pot ataca din proprie iniţiativă, ci au nevoie de o „invitaţie” (rezonanţă), care este creată chiar de oameni, conform legii “Ce se aseamănă se atrage”.

• Există şi tărâmuri intermediare, care nu mai sunt în întregime fizice, însă nici total dincolo deocamdată – lumea spiritelor naturii transparente.

• Există îngeri, îngeri-păzitori şi călăuze ale spiritului, aşadar fiinţe care îngrijesc şi călăuzesc sufletele încarnate în lumea materială. De cele mai multe ori, ei fac parte din propria noastră familie spirituală şi ne dau sfaturi înainte să ne încarnăm. Tot ei sunt aceia care, dacă „murim” în viaţa fizică, ne iau din nou şi ne conduc „acasă”.

Ulterior, împreună cu ei analizăm dacă suntem mulţumiţi de existenţa noastră pe pământ sau dacă vrem să mergem încă o dată Jos”, spre a avea parte şi de alte experienţe.

• De aceea, „decedaţii” nu sunt „morţi”, ci se simt mai bine în lumea spirituală decât s-au simţit vreodată înainte. Uneori, aceştia iau contact cu noi, adică avem posibilitatea ca, printr-un mediu, să luăm contact direct cu ei sau cu alte fiinţe din lumea spirituală, ceea ce n-ar trebui să se facă pentru amuzament sau din curiozitate, ci numai de către cel interesat în mod serios şi numai în cazuri când se impune neapărat.

• Mesaje de la lumea spirituală primim, întâi şi-ntâi, prin intermediul inimii şi al intuiţiei noastre, prin aşa-numita voce interioară -alţii o numesc conştiinţă sau instinct.

În mod normal, comunicarea profesională cu lumea spirituală se realizează totuşi prin mediile spirituale. Dacă sunteţi un bun cunoscător al Bibliei, ştiţi desigur de ce calităţile de medium sunt tot mai frecvente printre oameni, în primul rând printre copiii de astăzi: „În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; fiii voştri şi fiicele voastre vor proroci, tinerii voştri vor avea viziuni şi bătrânii voştri vor avea vise; da, chiar şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna, în zilele acelea, din Duhul Meu şi vor proroci…” (Faptele Apostolilor, 2,17-18)

 
Cartile lui Jan van Helsing se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 


O donatie este un mod de a spune ca apreciati acest blog si articolele publicate. Multumesc frumos tuturor celor care ma sustin si tuturor celor care apreciaza informatiile publicate. Fara voi dragilor, acest blog nu ar exista!


Hide picture