Jan van Helsing – Ştiinta secreta a templierilor

Ce veţi citi acum nu este născocit, ci provine din textele sarcofagelor. O mică parte a informaţiilor a fost publicată de Helga Hoffmann-Schmidt – până acum, numai pe spezele autoarei şi în tiraj foarte redus – după moartea templierului care răspundea de ele, pentru a le face accesibile iniţiaţilor şi membrilor lojilor. De aceea, o parte din ele provin din acele texte, iar altele, din discuţiile mele personale cu marele prior al templierilor austrieci, precum şi cu marele maestru al unei loji francmasonice, care de asemenea are acces la aceste informaţii.

Conform informaţiilor moştenite de la cavalerii templieri, întrupările templierilor iniţiaţi în 1114 mai trăiesc şi astăzi printre noi (chiar dacă nu ne sunt cunoscute), spre a conduce omenirea după legea rezonanţei, până la încheierea acestei perioade de evoluţie, pentru ca „planul Domnului să se îndeplinească”.

Există însă o deosebire faţă de personajele aflate în starea samâdhi, care rămân totdeauna în acelaşi corp: pentru că de fiecare dată când corpul unuia dintre aceşti cinci templieri îşi pierde forţa fizică, sufletul se mută în alt corp pregătit pentru acest schimb. În limba engleză există un termen pentru această modalitate de migrare a sufletului: walk-in.

În acest fel, toate cunoştinţele originare pe care le-au primit cu ocazia iniţierii se păstrează şi, în plus, se situează la nivelul epocii respective. Helga Hoffmann-Schmidt ne relatează următoarea întâmplare captivantă:

„În anul 1946, cercetătorul şi omul de ştiinţă francez Roger Lhamoy, după ce într-o viziune “văzuse” locul în care urma să facă cercetări, în timpul săpăturilor la ruinele castelului templier Gisors, între Paris şi Rouen, a descoperit într-o încăpere subterană cele 19 sarcofage din piatră ale chivotului legii. În afară de acestea, a mai găsit şi peste 30 de racle mari (cu însemnările templierilor), precum şi statui reprezentându-l pe Iisus şi cei 12 apostoli.

Însă înainte de a reuşi să deschidă sarcofagele şi raclele, totul i-a fost confiscat de poliţia secretă franceză şi de armată, şi declarat secret de stat. Circa 25 de ani mai târziu, părţi ale documentelor au fost predate unui număr de 5 persoane, care trăiesc (au trăit) în ţări diferite. Exact aşa cum cei 5 conducători templieri în momentul respectiv au responsabilitatea principală pentru câte un domeniu din existenţa noastră, adică pentru domeniile economie, religie, politica, societate, ştiinţă, şi la predarea documentelor către aceste persoane s-a ţinut seama de aceste criterii.”

După moartea templierului care era autorizat pentru domeniul ştiinţei, Helga Hoffmann-Schmidt a publicat o parte a acestor materiale. Unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai mei este de asemenea moştenitor al unei părţi din informaţiie şi documentele rămase din această comoară de cunoaştere, pe care le-a valorificat în calitate de om de ştiinţă, ceea ce de altfel face şi acum. Nu numai că prin el am aflat despre această ştiinţă, dar în prezenţa lui am putut să văd tehnologii care ar face să vă strălucească ochii. El este nu numai profesor de fizică, ci şi inventator, iar împreună cu un coleg a dezvoltat un procedeu – adică mai mult decât o maşină – care produce curent electric, căldură şi lumină, direct din eter, din câmpul de myoni.

Prin prietenul meu, care avea relaţii apropiate cu acest templier, am aflat lucruri captivante. Astfel, într-o expediţie în Antarctica, acest templier a întâlnit o civilizaţie până atunci necunoscută, care trăieşte acolo sub pământ. Aceasta coincide cu afirmaţiile mele, menţionate deja pe scurt, despre cercetătorii polari care, deasupra latitudinii de 77 grade, asistaseră cu toţii la evenimente ciudate. De asemenea, nepotul amiralului Byrd, pe care l-am vizitat şi intervievat în 1990 în Phoenix Arizona, a confirmat că unchiul său a zburat cu un avion spre Polul Nord şi că acolo a găsit o intrare într-o grotă subpământeană, în care se află una sau mai multe civilizaţii ajunse la un înalt nivel de dezvoltare. Pe neaşteptate, amiralul Byrd şi copilotul său Floyd Bennett au fost escortaţi de două farfurii zburătoare, pe care le-au şi filmat din avionul lor. Ei au descris simbolurile înscrise pe aceste farfurii ca fiind nişte svastici, fapt confirmat mie de nepotul amiralului Byrd, Harley Byrd. Dar să lăsăm aceasta deoparte..

Textele povestesc istoria Atlantidei şi a civilizaţiilor anterioare, în care evenimentele s-au derulat mereu în acelaşi mod: evoluţie până la un înalt grad tehnologic, care apoi a fost folosit în mod interesat de către egoişti sau de către deţinătorii puterii. Civilizaţiile au degenerat şi au sfârşit prin a declanşa războaie, care în toate cazurile au dus la distrugerea totală.

Conform textelor, ne aflăm în aceeaşi situaţie, ce se va derula ca de atâtea ori înainte – exact cum stă scris în Apocalipsa după Ioan. Din textele atlante nu rezultă că ea poate fi prevenita, ci mai degrabă că vor supravieţui cei care vor arăta că au o raţiune clară, dau dovadă de bunătate şi îşi urmează intuiţia, pentru ca după aceea să construiască mai bine următoarea „lume nouă”. În acest fel, distrugerea civilizaţiei actuale nu este regretată sau împiedicată, ci considerată o etapă de evoluţie pentru sufletele încarnate astăzi aici. Este văzută chiar ca un proces necesar de purificare – asemenea unui post sau alegerii grâului de neghină.

Din texte a rezultat înainte de toate ceva, şi anume că există un mare plan cosmic, un aşa-numit plan al creaţiei – o matrice sau un tipar al Creatorului -, ceea ce în însemnările atlante este denumit „Proiectul Omega A”.

Despre el aflăm următoarele din documentele originale (cu mici modificări, pentru a fi mai uşor de înţeles):

„În aceste texte găsiţi lumina adevărului, dacă aveţi maturitatea spirituală şi posedaţi puterea toleranţei, prin care dragostea se găseşte în toate formele de existenţă. După voinţa Creatorului nostru originar, ştiinţa originară despre legile cosmosului şi despre legile care determină toată existenţa trebuie să fie prezentată limpede şi evident, pentru ca rasa umană, cu raţiunea ei, să sesizeze şi să înţeleagă sensul şi scopul existenţei
sale pe pământ.

Ştiinţa originară a fost înfăţişată spre pentru binecuvântarea oamenilor, pentru ca ei să ştie că fiinţa lor este legată indestructibil, ca spirit de origine divină, de sufletul material natural, conform legilor cosmice.

Numai atunci când înţeleg că ci înşişi sunt creatorii mediului lor şi şi lumii şi că – poartă răspunderea, ca o mare comunitate de fiinţe, unu pentru alţii -au o şansă să revină ca făpturi individuale în imperiul Creatorului nostru, spre a trăi ca fiinţe, în lumina adevărului, eliberaţi de materie.

Fiecare dintre noi poartă în sine acelaşi puternic ‘EU-SUNT-prezentul’, forţa atotputernică a lui Dumnezeu cu care se poate înfăptui totul, deoarece fiecare poate să producă prin puterea gândurilor sale tot ce are nevoie, direct din rezerva de energie a universului.

Premisa pentru a folosi această forţă puternică fără a provoca vreo suferinţă fiilor Domnului este ca voi să vă supuneţi poruncilor Creatorului nostru, pentru că numai atunci energia divină ce există nelimitată în spaţiu poate să fie folosită integral, fără pierderi, pentru spiritualizarea materiei.

Proiectul Omega A există din vremuri imemoriale şi este adus de către Creatorul nostru de la un univers la un alt univers, pentru a spiritualiza materia în spaţiu.

Iar noi, pământenii, suntem numai o parte a acestei mari opere la care ajutam ca, prin puterea gândurilor noastre, energia din spaţiu să se împletească cu materia, spre a o face să devină o unitate închisă în sine. Acesta este sensul tuturor existenţelor.”

„Proiectul Omega A” este o viaţă în conformitate cu legea rezonanţei, ceea ce înseamnă că omul trebuie să ştie că – întrucât se află în posesia forţei ideilor – este el însuşi creator şi-şi creează personal toate situaţiile de viaţă sau, aşa cum se spune în limbaj popular, „Ce semeni, aia culegi!”

În însemnările templierilor se vorbeşte explicit despre faptul că legea rezonanţei nu este o lege stabilită arbitrar, ci este o devenire fizică, ce face ca tot ceea ce gândim să fie realizat de noi înşine şi să fie astfel materializat. Iar din aceasta face parte – fără excepţie – fiecare situaţie de viaţă, indiferent că este vorba de o boală, un accident, de marele nostru succes, de oamenii excentrici din cercul nostru de cunoştinţe şi aşa mai departe.

Şi astfel ţelul este stăpânirea deplină a forţei ideilor, pentru a le folosi doar încă într-un mod care serveşte creaţiei – în sensul unei iubiri care nu face aprecieri şi nu judecă, deci o iubire necondiţionată.

Întrucât însă omul poate să cunoască numai ce poate face cu rezultatul formelor gândirii, atunci când simte toate efectele – pozitive şi negative – pe propria-i piele, este supus legii rezonanţei, pentru a învăţa să utilizeze tot mai conştient şi mai atent gândurile – aşa cum a făcut şi Iisus.

În majoritatea cazurilor, durerea pe care omul şi-o provoacă sieşi prin viaţa şi acţiunea sa inconştientă, este cea prin care, prin încarnare repetată, el învaţă să aducă sub control energia ideilor , pentru a afla consecinţele gîndirii şi acţiunii sale. Mai cu seamă prin durere omul îşi dă seama în cele din urmă că ar trebui să se arate demn de existenţa sa de creator şi de existenţa egală cu a lui Dumnezeu, deoarece este înzestrat cu cea mai mare putere de creaţie.

Iar dacă suntem conştienţi că fiecare om de pe această planetă sau de pe toate celelalte planete poartă în sine aceeaşi forţă de creaţie şi într-o zi va atinge acelaşi ţel – întrucât şi el este supus aceloraşi legităţi şi trece prin acest proces de maturizare – nu stă în puterea iubirii să-l judece sau să-l apreciez.

Prin urmare, fiecare om se poate salva numai pe sine însuşi. Nici unul nu poate schimba „lumea”. Numai dacă ne schimbăm pe noi înşine schimbăm „lumea”, colectivitatea.

Fiecare dintre noi poate să facă ceva – bine sau rău – doar pentru sine, iar pentru aceasta trebuie să fie răspunzător în faţa Creatorului nostru, dar şi faţă de sine însuşi.

Drumul din chaos (în limba greacă: dezordine lipsită de spirit) trebuie străbătut singur de fiecare dintre noi. Noi înşine am creat haosul şi situaţiile din jurul nostru şi numai noi înşine putem face ca acestea să fie din nou în ordine – prin recunoaştere, autodepăşire şi acţiune.

Ce ne abate însă oare din drumul nostru?

Reprezentările dorinţelor noastre, sunt ceea ce ne îndepărtează de noi înşine. Se poate spune că incitatorul lor este necuratul – Lucifer sau cum s-o fi numind -, însă tocmai el este sarea şi piperul în acest joc. Dacă n-ar exista un provocator care să ne arate părţile întunecate din noi, care să apară, acolo în noi, drept un purtător de lumină, care ne iluminează şi prin aceasta conştientizăm unde lucrurile nu sunt încă în ordine, unde nu
suntem nedesăvârşiţi, atunci n-am deveni conştienţi de aceste puncte slabe.

Aceasta înseamnă că scopul final este întotdeauna iubirea universală – iubirea pentru noi înşine şi pentru întreaga creaţie. Aceasta înseamnă, de asemenea, ca mai întâi să devin conştient de părţile mele slabe. Dacă le recunosc, atunci sunt chemat să lucrez cu mine însumi să mă maturizez până când nu va mai fi nevoie de o nouă încercare. Însă despre aceste lucruri practice vom vorbi în detaliu mai târziu.

De aceea, Creatorul nostru nu este un Dumnezeu care pedepseşte, ci, pentru că ne-a dat liberul arbitru, demonstrează că nu este un dictator care ţine în puterea sa numai slugi şi sclavi, ci ne oferă posibilitatea să optăm pentru a crea noi înşine. Legea toleranţei este cea mai bună dovadă că, faţă de fiinţele cărora le-a dat viaţă, Creatorul arată iubire, respect şi toleranţă. El vrea să fie mândru de noi, aşa cum părintele vrea să fie mândru de copilul său, când acesta a reuşit în viaţă.

Pe baza a ceea ce realizăm în viaţa noastră, Creatorul ne permite să ne creăm noi înşine fericirea sau să suferim, deoarece tot ce gândim trebuie să simţim cândva pe propria noastră piele. Aceasta pentru că, aşa cum strigăm în pădure, aşa vine şi ecoul!

Dacă vom reuşi pur şi simplu să acceptăm ceea ce ni se întâmplă în prezent, fără să facem aprecieri sau judecăţi, viaţa noastră va deveni treptat un paradis. În aceste momente o asemenea consideraţie sună banal, dar din textele atlante aflăm că reţeta pentru o viaţa desăvârşită este o viaţă Aici şi Acum.

Contează să nu gândim înapoi la trecut şi nici să nu rătăcim prea mult în viitor, ci să începem exact cu ceea ce avem în faţa noastră — problemele din profesie, noul parteneriat, grijile pentru copiii noştri, boala bunicii şi învingerea temerilor noastre, prin confruntarea cu ele.

Exact aici încep viaţa şi schimbarea!

Să revenim însă la cavalerii noştri templieri, care nu numai că au descoperit, dar au şi avut dovezi covârşitoare, întipărite în creier, că omul a venit cândva din univers şi că se va întoarce acolo – cândva!

Mda, dar aceste lucruri nu le-aţi aflat dumneavoastră, care călătoriţi cu avionul sau vă deplasaţi pe autostradă cu mai mult de 200 km/oră, şi nici acela pentru care un telefon mobil, Internetul sau televiziunea înseamnă cel mai firesc lucru, ci cavalerii noştri templieri – iar ei trăiesc în secolul XII!

Prin urmare, cavalerii au aflat toate acestea într-o vreme în care nu exista nici Hollywood-ul cu filmele sale science-fiction, nici cărţi de Erich von Däniken şi mai ales când cu greu se găsea cineva care ştia să citească şi să scrie. În timp ce, pentru o mare parte a populaţiei lumii, pământul era încă un disc, erau aici câţiva cavaleri care aflaseră despre structura sistemului nostru solar, despre vechi civilizaţii, nave zburătoare şi zborul spre alte planete. Curată nebunie!

Pe de o parte, biserica tocmai era pregătită să-i convertească pe toţi cei care nu doreau să treacă la religia creştină, de aceea a pornit războaiele. Pe de altă parte, reprezentanţii bisericii, adică aceia care declanşaseră războaiele, au trebuit să constate că ştiinţa pe care tocmai o descoperiseră arunca totul peste bord!

Această ştiinţă i-ar fi adus imediat pe rug – dar imediat! Aşadar, ce era mai oportun decât să o ţină ascunsă, să înfiinţeze o societate secretă şi să acţioneze din umbră?

De aceea, s-a înfiinţat o lojă al cărei nucleu au fost templierii, care cunoşteau întregul adevăr. Toţi ceilalţi care nu se găseau în interiorul acestui cerc cunoşteau doar o parte a adevărului.

Astfel, s-a hotărât ca un alt secret să fie declarat „secret principal” – adevărul despre familia lui Iisus.

La acesta mă voi referi în curând.

Să cercetăm mai întâi ascensiunea templierilor, după ce au valorificat cunoştinţele din sarcofag. Citim la Helga Hoffmann-Schmidt: „Întrucât templierii trăiau întocmai după legile lui Dumnezeu, Creatorul nostru, şi după legile cosmice, în cel mai scurt timp şi-au însuşit cunoştinţe vaste şi au acumulat o asemenea avere în bunuri materiale, încât au devenit cei mai puternici oameni din lume şi erau în stare să conducă soarta omenirii în concordanţă cu ceea ce era – şi este – misiunea lor.”

Bernard de Clairvaux şi-a folosit influenţa şi l-a rugat pe papă ca micul grup de cavaleri din Ierusalim, aflaţi sub protecţia sa, să primească o „regulă canonică” – un statut propriu care să conţină dispoziţii de comportament, astfel încât, în interiorul bisericii, cavalerii să aibă legitimitate şi un statut precis. În cele din urmă, aceasta s-a petrecut la 31 ianuarie 1128, când Hugues de Payns a fost invitat la conciliul de la Troyes. În calitate de legat papal, cardinalul Albano a condus lucrările conciliului. La adunare au luat parte arhiepiscopii de Reims şi de Sens, zece episcopi şi un număr de stareţi, printre care se număra şi Bernard. Cererea templierilor a fost acceptată şi astfel li s-a atribuit oficial dreptul de a purta o mantie proprie – care până în acel moment era doar de culoare albă – şi să aibă o regulă proprie. Pentru lumea de atunci, ei deveneau cavaleri şi călugări cu o regulă proprie, declaraţi legitimi printr-o biserică ce, la rândul ei, urma să devină la fel de răspunzătoare pentru distrugerea brutală a ordinului în anul 1307.

Bogăţia şi puterea templierilor

Ce s-a întâmplat după aceea este unic în istorie: ascensiunea cu viteza unei comete şi prăbuşirea, la fel de rapidă şi de abruptă, a puternicului ordin.

După ce li s-a acordat regula în anul 1128, influenţa şi averile templierilor au crescut vertiginos. Brusc, au fost sprijiniţi de mulţi proprietari de pământ. De peste tot din lumea catolică au primit bani şi proprietăţi. Când, după doi ani de la plecare, Hugues de Payns şi Andre de Montbard au revenit la Ierusalim, aduceau cu ei nu numai binecuvântarea papei (statutul), ci şi mulţi bani, bunuri de valoare, proprietăţi funciare şi un prim grup de peste o sută de nobili recrutaţi. Deja în 1130 ei aveau domenii în Franţa, Anglia, Flandra, Spania, Portugalia şi Scoţia (în Scoţia deoarece soţia lui Hugues de Payns, Catherine de St. Clair, era nobilă scoţiană).

Rămâne de constatat faptul că, în decurs de numai câteva decenii, templierii au devenit cea mai puternică şi mai bogată organizaţie din Europa. Mănăstirile şi comanderiile acestei societăţi secrete apăreau ca ciupercile după ploaie, ca rezultat al colaborării între ordinul cistercienilor şi cel al templierilor.

La apogeu – în măsura în care poate fi plasat cu exactitate ca timp, el poate fi considerat perioada cuprinsă între 1153 şi 1170 – ordinul templierilor era condus de marele maestru Bertrand de Blanchefort, fapt neobişnuit. Acesta provenea dintr-o dinastie din sudul Franţei, dinastia catarilor.

Întrucât oficial templierii treceau drept catolici, această situaţie este extrem de ciudată, de vreme ce un catar ajuns conducătorul unui ordin catolic este ceva la fel de neobişnuit precum un catolic devenit rabin la evrei. Patruzeci de ani mai târziu, catarii au fost exterminati” aproape în întregime de armatele creştin-pontificale.

Templierii au avut noroc şi în ceea ce priveşte finanţele. În legătură cu aceasta, Ştefan Erdmann scrie în „Bănci, pâine şi bombe”:

„Templierii au fost primii care au acordat împrumuturi, prin urmare primii bancheri ai Occidentului. Sistemul monetar actual are o lungă istorie; originea ce datează de sute de ani înainte de Cristos. Înaintea creării sistemului monetar, oamenii trăiseră din comerţul cu alimente – schimbau între ei mărfuri sau mărfuri contra aur.

Concomitent cu extinderea căilor comerciale şi de transport, precum şi cu internaţionalizarea politicii de cucerire, în mod inevitabil s-a extins şi raza comerţului şi a schimbului de mărfuri. Cantităţile de mărfuri au crescut şi au fost transportate la distanţe mai mari. Astfel au crescut şi profiturile. Sistemul bazat pe schimbul în natură s-a dovedit deosebit de nepractic, deoarece era prea dificil să se transporte la distanţe îndepărtate mari cantităţi de bunuri de schimb. În afară de aceasta, era foarte periculos să se ia cu sine mari cantităţi de monede din argint şi aur, care constituiau permanent obiectul atacurilor.

Pentru negustori, cel mai sigur era să nu transporte cu ei monedele din argint şi din aur necesare, ci să depună la locul respectiv, în contrapartidă, o valoare în bani corespunzătoare.

Astfel au apărut primele case de comerţ, care păstrau şi supravegheau averea negustorilor, în timp ce aceştia se aflau pe drum şi îşi vedeau de afaceri, în condiţii de risc mult mai reduse. Ca act justificativ, negustorii primeau o chitanţă sigilată şi semnată, o aşanumită „scrisoare cu valoare declarată”.

Această evoluţie a făcut însă ca, puţin mai târziu, pentru bancheri să se deschidă o posibilitate nebănuită. Cu timpul s-a mărit capitalul depozitat (monede din aur şi din argint) la bancherii care, prin scrisori cu valoare declarată, îşi luaseră răspunderea faţă de posesori.

În acest fel, ei au început să dea cu împrumut aur străin, ceea ce de la început era o escrocherie, deoarece aurul era garantat deja unei alte persoane -proprietarului.

N-a durat mult timp până când negustorii au făcut să circule doar chitanţe. Au fost puse în circulaţie tot mai multe chitanţe, astfel încât negustorii le-au putut schimba în toate oraşele. În acest fel au luat naştere primele bănci moderne care au trăit din primirea şi din remiterea de chitanţe, însuşindu-şi mari profituri. Se născuseră banii de hârtie, iar aurul devenise bani.”

Atât se poate spune în legătură cu apariţia băncilor prin scrisori cu valoare declarată. Consecinţele au fost însă cu efecte mult mai mari, aşa cum scrie şi autorul Armin Risi în cartea sa „Machtwechsel auf der Erde” („Schimbare de putere pe Pământ”): „Dintr-o dată, toate mărfurile şi prestările de servicii a trebuit să fie recalculate în valori ale bancnotelor. Nu a durat mult până când au circulat numai banii de hârtie. A trebuit să fie stabilite preţurile şi salariile. Câţi ‘bani’ costă un sul de pânză de mătase, un porc, un stânjen de lemne, o zi de muncă? Totul a fost definit prin valoarea în bani. Munca şi bunurile, iar aceasta înseamnă că oamenii au devenit dependenţi de bani şi, astfel, de aceia care fac posibilă mişcarea banilor: bancherii.

Între timp, băncile începuseră demult să remită chitanţe care nu erau acoperite absolut deloc. ‘Avem aici în păstrare o mie de lăzi cu aur. Aceste lăzi le-am ipotecat deja la cel care ia creditul, însă nu în forma aurului, ci a hârtiilor de valoare. Prin urmare, am împrumutat o mie de lăzi cu aur şi tot mai avem o mie de lăzi cu aur! Aşadar, de ce să nu facem mai departe acest joc?

Negustorii şi cei care luau creditele erau foarte convinşi de cinstea şi de onestitatea băncii, încât pur şi simplu credeau că bancnota este acoperită. Nimeni nu putea să verifice, deoarece aurul pe chitanţe circula peste tot şi în acest fel nu se mai făceau referiri deloc la el. Astăzi, această escrocherie este de mult lege. Banii de hârtie trebuie să fie acoperiţi cu aur numai până la un anumit procent. Toate băncile centrale tipăresc bancnotă şi o declară cu o anumită valoare comercială. Astăzi, cea mai mare parte a valorii banilor aflaţi în circulaţie nu mai există nici măcar ca bancnote, ci numai ca joc imaginar al cifrelor în computer. Însă acest joc al cifrelor este o iluzie, care poate explodeze în orice moment, întocmai ca un balon de săpun.”

Templierii şi stilul gotic

În perioada de prosperitate a templierilor, ca şi a cistercienilor, s-a dezvoltat o arhitectură unică până în ziua de astăzi: stilul gotic. Experţii şi astăzi mai caută o fază de trecere sau o treaptă intermediară de la stilul romanic la stilul gotic.

În intervalul dintre 1130 şi 1260 au apărut aproximativ optzeci de domuri şi catedrale de o frumuseţe fascinantă şi în acelaşi timp misterioasă, mistică, de exemplu catedrala Notre Dame din Paris, catedralele din Strasbourg, Amiens, Rouen, Reims, Chartres. Cele mai renumite trei „edificii templiere” sunt considerate Westminster Abbey din Londra, domul din Köln şi domul din Milano. Aceste catedrale sunt realizări desăvârşite, unice ale arhitecturii, în care legităţile geometriei divine şi-au găsit o aplicare ce a atins perfecţiunea.

Astăzi, milioane de vizitatori admiră aceste „minuni ale artei şi tehnicii” şi se întreabă cum a putut să iasă aşa ceva din mâna omului. Pe”cât de misterios aceste construcţii mai impresionează şi vizitatorii, la fel de enigmatic şi de obscur pare să fie şi începutul epocii gotice. Reapariţia bruscă a „geometriei divine” la începutul secolului XII îşi are explicaţia în descoperirea textelor atlante.

„Celalalt” secret

Pe lângă descoperirea sarcofagelor, a mai existat încă un secret care i-a unit pe cavalerii templieri. Era vorba de o poveste care circula prin Ierusalim şi pentru care, ipotetic, mai târziu s-au găsit dovezi: adevărata poveste despre răstignirea lui Iisus.

După ce fusese luat de pe cruce, s-ar părea că Iisus a fost dus într-un loc sigur de către apostolii săi şi a mai trăit până la o vârstă înaintată. Conform acestei versiuni, el a mai călătorit încă mult timp prin lume în primul rând spre India şi spre Tibet – a murit mai târziu în Franţa, fiind înmormântat lângă soţia sa de atunci, Măria Magdalena.

Aşa mi-a declarat marele prior al templierilor de la Klagenfurt într-o discuţie personală din toamna anului 2003. El nu mi-a precizat locul în care sunt îngropaţi Iisus şi Maria Magdalena, totuşi a amintit că acolo ar avea loc anual o întâlnire a templierilor, spre cinstire lui Iisus.

Este foarte plauzibilă versiunea că, după crucificare, Maria Magdalena a fugit din Palestina şi a căutat adăpost în coloniile evreieşti din sudul Franţei.

Legenda despre Maria nu a putut să fie demonstrată definitiv şi ea scindează până astăzi taberele clericală şi anticlericală. Pe baza a numeroase dovezi, multe vorbesc despre sâmburele de adevăr al acestei legende. Cea mai explozivă este totuşi afirmaţia că Maria n-a plecat singură în sudul Franţei, ci cu un copil sau chiar cu mai mulţi, deoarece ea a fost soţia lui Iisus.

Unii afirmă chiar că multe dintre construcţiile în stil gotic, dedicate Notre Dame, „doamnei noastre”, „iubitei nostre doamne”, şi care adăpostesc Madone negre, n-au fost numite astfel pentru că s-ar referi la Mama Maria, ci probabil la Maria Magdalena cu lisus-copil – copilul de la Iisus!

Concepţia cavalerilor templieri despre familia lui Iisus o împărtăşeau şi catarii, care în special în secolele XIII şi XIV reprezentau în Europa occidentală o ameninţare serioasă pentru Vatican. Convingerile catarilor îşi aveau baza în cercurile Mariei Magdalena, care pentru biserica catolică însemnau şi cea mai mare ameninţare. Aceasta a determinat în cele din urmă Vaticanul să ia urgent măsuri împotriva catarilor. Astfel că şi apusul catarismului- prin luptă militară – în decursul secolului XIV a fost de explicabil, cel puţin din punctul de vedere al bisericii catolice.

Astfel, catarii au împărtăşit soarta templierilor.

Pe baza acestor informaţii şi secrete comune despre familia lui Iisus, s-a produs o apropiere – extinsă şi în disputa cu biserica – care a dus atât de departe încât, aşa cum deja am amintit, templierii au avut la conducere, în perioada de maximă prosperitate, un catar (marele maestru Bertrand de Blanchefort).

Autorii Michael Baigent, Richard Leigh şi Henry Lincoln, în opera lor de referinţă „Sfântul Graal şi moştenitorii lui”, au ajuns la un rezultat de necontestat, ce i-a condus la ipoteza „că soţia lui Iisus (Maria Magdalena) şi familia, după fuga lor din Palestina, au găsit adăpost în sudul Galiei, unde neamul s-a înmulţit într-o comunitate evreiască. Se pare că, în decursul secolului al cincilea, acest neam s-a unit prin căsătorie cu familia regală a francilor şi a întemeiat dinastia Merovingienilor. Cu aceasta dinastie biserica a merovingienilor”.

După cercetări intense, autorii au reconstituit şi arborele genealogic al descendenţilor europeni ai lui Iisus, întins pe secole de-a rândul, incluzând dinastia merovingienilor, până la cruciaţi şi mai departe, până în zilele noastre.

Declinul templierilor

Despre decăderea şi persecutarea templierilor, istoriografia ne oferă mai multe indicii care arată că, fără îndoială, motivele principale trebuie văzute în legătură cu bogăţia lor, care le oferea şi o mare putere politică.

Deja în anul 1187, după o înfrângere, armata cavalerilor templieri a trebuit să cedeze sultanului Saladin Ierusalimul. O dată cu aceasta pierdere a început declinul puterii lor, deoarece şi pierderile umane au fost foarte mari.

Ştefan Erdmann ne descrie situaţia:

„Pare că, o dată cu pierderea Ierusalimului, templierii şi-ar fi pierdut şi obiectivul politic. Declinul lor a continuat treptat atât în Palestina, cât şi în Europa. În ciuda pierderii de putere, templierii mai dispuneau încă de influenţă şi de bogăţie.

În anul 1291 au pierdut fortăreaţa de coastă Acra şi ultimele bastioane din Palestina, astfel că templierii înfrânţi au fost nevoiţi să se refugieze în Cipru. Jacques de Molay a fost ales în 1293 noul mare-maestru. Când în 1303 Molay a plecat din nou la Paris, conflictul cu regele francez („Filip cel Frumos”) a luat amploare, deoarece acesta vedea în templieri o ameninţare la adresa puterii sale. Pe de o parte, regele avea un mare respect faţă de templieri, întrucât, cu toate marile pierderi suferite de aceştia în luptele pentru ultimele bastioane de peste mare, au revenit mulţi luptători remarcabil pregătiţi. Pe de altă parte, Filip ştia însă că templierii nu mai dispuneau de o forţă combatantă la fel de mare ca în perioada lor de prosperitate.

Templierii aveau peste o mie de aşezări. Marea parte a impresionantelor lor posesiuni se găsea în Franţa; stăreţia de la Paris reprezenta un domeniu cvasi-autonom în capitala franceză.

Regele francez făcea pregătiri secrete în întreaga ţară, pentru a înfrânge ordinul cu o lovitură puternică şi surprinzătoare. Bineînţeles că era interesat şi de averea templierilor, pe care ar fi obţinut-o prin înfrângerea acestora.”

Situaţia s-a înrăutăţit iar cele mai importante scrieri, textele atlante precum şi alte mărturii preistorice, au fost puse la loc sigur.

Mulţi cavaleri templieri au părăsit Franţa, pentru a găsi protecţie în zonele sigure ale Portugaliei, Angliei şi Scoţiei, ţări în care influenţa Vaticanului nu era aşa de mare. Acolo s-au asociat cu o parte a lojilor francmasonice deja existente şi au acţionat sub o nouă identitate pentru reforma protestanta, spre a răzbuna persecuţia din partea bisericii catolice.

O altă fracţiune a ordinului cavalerilor templieri a fost reînfiinţată în Portugalia, schimbându-şi numele în Cavalerii lui Cristos şi fiind reabilitată de către papa Clement al V-lea. În Portugalia templierii au dobândit din nou o mare putere. Alţi templieri au fugit pe mare. Templierii aveau o flotă însemnata, care în seara zilei de 12 octombrie 1307 se afla ancorată în portul La Rochelle. Pe când vineri, 13 octombrie, vase de atac din flota regală patrulau de-a lungul şi de-a latul portului, flota – cu probabil optsprezece nave – a dispărut fără urmă. Până în ziua de astăzi nu se ştie ce s-a întâmplat cu flota templierilor!

Se speculează că ar fi fugit în Lumea Nouă – hărţi ale uscatului şi hărţi maritime aveau în mod sigur.

Alţi templieri au plecat oficial în Lumea Nouă – spre La Merica (America). Există indicii în acest sens: în Massachusetts, în micul oraş Westford din apropierea Atlanticului, se află o stâncă în care este cioplit portretul unui cavaler. Îmbrăcămintea sa aminteşte de uniforma unui templier.

Surprinzător este faptul că pe scutul acestui cavaler este reprodusă o corabie cu vele, iar deasupra se află soarele, luna şi o stea în cinci colţuri, de la soare direcţia lună, direcţia Vest. În aramaica târzie, Luceafărul de dimineaţă, Venus, a fost numit Merica. Din textele găsite şi din vechile hărţi ale lumii aflate în posesia templierilor, ei au aflat de această „ţară sub steaua Merica”, numind-o în limba lor maternă, franceza, „La Merica”.

Ordinul oficial al regelui pentru reprimarea templierilor a fost dat la 13 octombrie 1307. Numai în Franţa au fost executate concomitent razii în peste o mie de centre, soldate cu numeroase arestări.

Doar câteva săptămâni mai târziu, sub conducătorul ei de atunci, Papa Clement al V-lea, biserica a sprijinit reprimarea templierilor şi a poruncit ca membrii ordinului să fie arestaţi în întreaga Europă şi în Cipru. Acuzaţia principală: blasfemie şi ereziei Erau acuzaţi că l-ar fi renegat pe Cristos şi ar fi scuipat pe cruce. Deşi multe declaraţii au fost obţinute sub tortură, se consideră dovedit faptul că poziţia templierilor faţă de Iisus Cristos, contravenea dogmei oficiale a bisericii catolice. Cu toate că ordinul primise recunoaşterea oficială („regula canonică”) prin biserică, templierii reprezentau în secret alte intenţii, de care acum erau învinuiţi oficial.

Scriitorul Ştefan Erdmann ne descrie ce i s-a întâmplat ultimului mare-maestru al templierilor – şi cât de „creştineşte” s-a purtat biserica faţă de el. Să i se ierte duşmanului…

Regele Filip al IV-lea a poruncit la 18 martie 1314 ca marele-maestru, împreună cu doi fraţi templieri, să fie arşi pe rug la Paris. Pe când se zbătea în flăcările rugului, Jacques de Molay le-a adresat papei şi regelui o ameninţare care a dovedit limpede ulterior cât de puternici erau templierii:

„Clement, judecător nedrept”, au răsunat cuvintele sale, „în termen de patruzeci de zile te chem în faţa scaunului de judecata al Judecătorului Suprem.

Filip, pe tine te chem în termen de un an.” Şi a încheiat cu blestemul: „Vokam, Adoni!”. – „Răzbunare, o, Doamne!”

Papa şi regele au murit chiar în acelaşi an! O lună mai târziu de la arderea lui de Molay, Papa Clement al V-lea a fost răpus de o „boală” – probabil dizenterie (boală infecţioasă).

Regele Filip a murit încă înainte de sfârşitul anului, fără ca până astăzi să se cunoască adevărata cauză a decesului.

Dacă doriţi să studiaţi mai în profunzime istoria cavalerilor templieri şi toate legăturile lor cu Stăreţia (Prioria) Sionului şi cu alte loji, atunci vă recomand lucrarea lui Ştefan Erdmann „Banken, Brot und Bomben “, care vă va conduce într-o călătorie prin trecutul nostru cum n-aţi trăit niciodată până acum.

 
Cartile lui Jan van Helsing se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 


Daca apreciezi informatiile publicate si dorești sa ajuți acest blog:


Descarcă aplicaţia TrezireaInteligentei


Hide picture