William Buhlman – Iadurile Autocreate ale Minții Umane
(Discuția are loc în mediul astral, în viața de după moarte)
“Multe ființe umane rămân obsedate de existența infernului. Conceptele lor par adesea primitive și influențate foarte mult de concepțiile lor religioase. Întregul concept al infernului etern și al pedepsei veșnice a fost creat de oameni cu scopul de a manipula și de a controla. Concentrează-te și îți voi arăta realitatea infernului.” Mă regăsesc stând în piața centrală a unui mic orășel. Remi apare și îmi spune să îmi îndrept atenția spre o femeie brunetă, care stă pe o bancă. Ea pare să aibă în jur de douăzeci de ani și ține cu iubire un bebeluș în brațe. În timp ce mă apropii de femeie, simt nevoia să îi văd copilul. Deoarece copilul este învelit într-o păturică, este dificil să îi observ fața, astfel că mă apropii și întreb: „Bună, îmi dai voie să îți văd bebelușul?”
Ea zâmbește și desface păturica. Nu îmi vine să cred ochilor. În fața mea se află forma exterioară a unui bebeluș, dar nu există nici un fel de față umană; în schimb, există numai o bucată dintr-un fel de pământ. Privesc din nou fața mamei, care este clară în fiecare detaliu; îi pot vedea ochii albaștri și pistruii de pe nas, astfel că știu că simțurile mele sunt funcționale. Mă uit din nou la bebelușul ei și văd ceva ce pare să fie o bucată de pământ gri lipsită de viață și fără o figură vizibilă.
Gândurile îmi aleargă prin minte: „Doamne, Dumnezeule, acesta nu este un bebeluș!” Dar nu vreau să o alarmez pe femeie, încercând să fiu diplomat, îi spun cu blândețe: „Ai un bebeluș foarte neobișnuit.”
Cu un zâmbet larg, ea răspunde: „Da, nu-i așa că este frumos?”
Nesigur de cum să răspund, o întreb: „Cu cine seamănă copilul tău?”
Femeia se uită la mine de parcă aș fi nebun. „Seamănă cu mine, prostuțule.”
Sunt total pierdut și-i răspund: „Te pot ajuta în vreun fel?”
„Nu, eu și bebelușul meu suntem bine.” Ea are o reacție defensivă, acoperind din nou copilul cu păturica, de parcă ar vrea să-l protejeze de mine.
Mă străduiesc cât pot să-i fiu de folos. „Dacă vei cere ajutor, să știi că-l vei primi.”
„Nu avem nevoie de nimic. Pleacă de lângă noi.” Tonul ei este furios și se întoarce și pleacă.
„Poate că pot să aduc pe cineva care să te ajute. Există ghizi care te pot ajuta să treci peste asta.”
„Nu am nevoie de nimeni! Pleacă!” strigă ea, iar eu simt cum din partea sa vin valuri de furie.
Brusc, simt cum sunt aspirat cu putere înapoi în sala de clasă. După întoarcere, prima mea reacție este: „Ce a fost aceasta? Acel lucru nu era un bebeluș, dar ce era?”
Simt un răspuns interior: „Ea ținea o formă-gând a bebelușului ei mort. Această femeie și copilul ei au murit împreună într-un accident de mașină, acum mult timp, în lumea fizică. Ea continuă să se simtă responsabilă și rămâne atașată de copilul său mort și de rolul ei ca mamă. Ea nu se poate desprinde. Eu simt că bebelușul a trecut într-o realitate nouă, însă mama a rămas într-o stare completă de negare a morții sale. Ea a creat o formă energetică a copilului ei cu ajutorul gândurilor. În mintea ei, copilul este cât se poate de real; ea îi vede fața frumoasă și chiar îl aude respirând. Eu nu am văzut fața copilului pentru că eu nu-i accept proiecția personală asupra realității. Îmi dau seama că femeia continuă să simtă o stare de vină extremă pentru moartea copilului și refuză să accepte schimbarea traumatizantă care a apărut instantaneu în momentul în care cei doi au murit împreună.”
Remi îmi cunoaște gândurile.
„Foarte bine, începi să te deschizi spre simțurile tale interioare. Acest suflet este prizonier al sentimentului său de vină și și-a creat propriul infern personal. Unele ființe umane continuă să nutrească gânduri și emoții negative și după moartea lor; făcând aceasta, ei își creează propriile infernuri ale minții. În starea lor de rușine și de lipsă de respect pentru sine, ei culeg roadele propriilor proiecții energetice. Iadul nu este un loc, ci este o stare de conștiință.”
Îmi pare rău pentru această femeie și sunt dezamăgit de mine pentru că nu am fost în stare să o ajut. Am fost martorul multor comportamente stranii în rai și acum îmi dau seama că ele au fost rezultatul obsesiilor omenești, al sentimentului de vină, frică, al viciilor de tot felul. Pentru unii oameni, șocul morții lor este mai mult decât pot ei accepta. Pot doar să-mi imaginez suferința intensă pe care a trăit-o această mamă; acum era fericită trăindu-și viața fizică împreună cu copilul ei, iar în clipa următoare ea a fost aruncată într-o realitate total diferită.
Remi adaugă: „Acest gen de suferință apare adeseori atunci când este vorba despre o moarte bruscă sau violentă. Unele ființe umane refuză să fie ajutate după moarte; acest suflet va rămâne în această stare de conștiință până când va fi pregătit să se transforme.”
„De ce nu poate cineva ca tine să o ajute?”
„Câțiva au încercat. Toate sufletele sunt înzestrate cu liber arbitru să creadă și să creeze ceea ce își doresc; și toate salturile în conștiință au loc printr-un proces interior.” Dau din cap aprobator, dar tot nu înțeleg de ce ea nu poate fi ajutată.
„În curând vei înțelege, însă acum îți voi arăta o altă realitate autocreată.”
Sunt dus imediat într-un decor gri, melancolic; emoții grele, întunecoase, umplu acest spațiu. Pe o piatră stă un tânăr; el pare să fie tulburat și pierdut în gândurile sale, fața sa nu exprimă nici un fel de emoție și este retrasă. Simt nevoia să mă apropii mai mult de el și să-l întreb: „Ești bine?” El nu pare să fie conștient de prezența mea și pare să fie cufundat într-o depresie adâncă. Îmi deschid mintea și le permit impresiilor să curgă.
Văd viața fizică a acestui om desfășurându-se în fața mea; imagini rapide care se derulează în conștiință. În mintea sa, drama din trecut se petrece acum. El este un tânăr soldat care retrăiește haosul luptelor din casă în casă din Bagdad, Irak. Plutonul său trage focuri de armă de la etajul al doilea al unei case. Lângă el, un prieten apropiat este împușcat în stomac și cade jos în agonie. După câteva momente critice, el aruncă o grenadă pe geam. După ce intră în casă, el este șocat să vadă că, împreună cu soldații irakieni, explozia a ucis o întreagă familie, inclusiv doi copii mici.
Îi pot simți emoțiile puternice în timp ce se agață de sentimentul autogenerat de vină și de refuzul de a se ierta pe sine însuși.
„Din păcate, acest suflet și-a manifestat un iad personal. Nici o forță exterioară nu a creat această situație. Într-un final, el se va ierta pe sine și va trece într-o realitate vibrațională mai înaltă. Timpul nu are nici o importanță, astfel că infernurile create de minte pot să dureze și sute de ani pământești. Este trist că atât de mulți oameni continuă să treacă cu vederea importanța vitală a iertării de sine.” Remi face o pauză de câteva secunde pentru a se asigura că am înțeles. „Pentru a-ți oferi o percepție mai largă asupra vastei diversități a acestor realități, îți voi mai arăta un infern autocreat.”
Mă regăsesc în interiorul unui apartament cu ferestre mari și cu un perete mare acoperit de sus și până jos de oglinzi. Văd o tânără femeie care stă în fața oglinzilor, pieptănându-și părul blond-platinat. Ea se apleacă înspre imaginea sa din oglindă pentru a-și inspecta pielea, asigurându-se că machiajul său este impecabil. Fiind mulțumită, ea își țuguie buzele și își trimite singură un sărut. Trăgând în jos de marginile fustei mini pe care o poartă, ea se întoarce spre stânga și spre dreapta de câteva ori. O văd dând din cap aprobator. O păpușă Barbie vie, ea este obsedată să se asigure că fiecare fir de păr din capul ei și fiecare buclă îndeplinesc criteriul său personal de perfecțiune. Ea traversează încăperea și deschide brutal un dulap cu uși duble, scoțând la iveală sute de perechi de pantofi.
„Această ființă umană și-a creat o proiecție a corpului ei astral. Aceasta este imaginea pe care ea s-a străduit să o atingă în timpul vieții fizice. Ea trăiește aici de câteva decenii în ani pământești, înghesuindu-și corpul energetic actual în viziunea strâmtă dezaxată a frumuseții. Identitatea de sine și nivelul său de conștiință sunt în întregime focalizate asupra formei sale grosiere. Ea nu vede și nu cunoaște nimic altceva. Din păcate, acest gen de realitate autogenerată este foarte des întâlnită; acest suflet s-a înlănțuit într-o mică porțiune a dimensiunii astrale împreună cu alte suflete asemenea ei. După ce mor, multe suflete rămân atașate de imaginea lor de sine fizică și nu sunt conștiente de faptul că trupul lor este numai un vehicul efemer al conștiinței, o construcție a minții lor.” Remi face o pauză și dă din cap. „Cum poate orice suflet să evolueze dincolo de propriile concepții grosiere de sine? Există miliarde de ființe umane care trăiesc în prezent în realitățile autocreate de mintea lor. Cel mai cumplit infern este cel pe care ți-l creezi singur.”
Mă uit neîncrezător și îmi dau seama că, oricât de mult mi-aș dori să pot să ajut, rezolvarea acestei obsesii nebunești nu poate să vină decât din interiorul acestei femei. Mintea umană poate să creeze decepții dincolo de orice mi-aș fi imaginat că este posibil. „Îți voi arăta încă o realitate autogenerată.”
Decorul se schimbă, iar eu văd un bărbat de vârstă mijlocie, cu o burtă mare, îmbrăcat cu un tricou alb. El stă singur într-un fotoliu mare maro și se uită la un canal TV sport. Volumul jocului de baseball este extrem de tare. Într-o mână el ține telecomanda, iar în cealaltă o halbă de bere. Realitatea sa este alcătuită dintr-un vid întunecat în spațiu, ce conține numai două structuri solide: televizorul și scaunul. Când începe o reclamă, el schimbă imediat canalul de la baseball la fotbal. Mediul este atât de ciudat, încât mă lupt să înțeleg natura acestei realități. Remi simte imediat dezorientarea mea.
„Această ființă umană s-a izolat singură departe de celelalte suflete. Viața sa fizică a fost grea și plină de dezamăgiri personale. El simte că întreaga sa familie, precum și toți cei pe care i-a cunoscut l-au abandonat în timpul ultimei sale vieți; el a murit plin de sentimente de ranchiună față de toți oamenii. El nu are încredere în nimeni și refuză să permită oricui să intre în spațiul său personal. El își focalizează atenția asupra singurei surse de plăcere pe care și-o amintește: emisiunile de la televizor și confortul fotoliului său.”
Sunetul ascuțit al televizorului se estompează în timp ce eu observ priveliștea bizară din fața mea. Este evident că viața de după viață este mult mai complicată decât mi-am imaginat că este posibil. Gândurile noastre sunt o sabie puternică cu două tăișuri care ne sculptează realitatea acum și după ce murim, și, ca rezultat, noi ne creăm atât paradisul, cât și infernul propriu. Acum, mai mult ca niciodată, îmi dau seama că trebuie să fiu extrem de atent la modul în care îmi focalizez gândurile și intențiile.
Învățătorul meu adaugă un gând de final, iar apoi dispare din raza mea vizuală.
„Stagnarea spirituală este adevăratul infern. Câtă vreme sufletele trăiesc cu impresia că au un corp fizic, ele vor continua să se țină singure prizoniere în dimensiunile exterioare ale universului.”
Cartile lui William Buhlman se pot cumpara de la Editura Infinit
