William Buhlman – Infernurile mintii

(discutia are loc in mediul astral in viata dupa moarte)

“Multe fiinţe umane rămân obsedate de existenţa infernului. Conceptele lor simt adesea primitive şi influenţate foarte mult de concepţiile lor religioase. Întregul concept al infernului etern şi al pedepsei veşnice a fost creat de oameni cu scopul de a manipula şi de a controla. Concentreazâ-te şi îţi voi arăta realitatea infernului.” Mă regăsesc stând în piaţa centrală a unui mic orăşel. Remi apare şi îmi spune să îmi îndrept atenţia spre o femeie brunetă, care stă pe o bancă. Ea pare să aibă în jur de douăzeci de ani şi ţine cu iubire un bebeluş în braţe. In timp ce mă apropii de femeie, simt nevoia să îi văd copilul. Deoarece copilul este învelit într-o Măturică, este dificil să îi observ faţa, astfel că mă apropii şi întreb. Bună, îmi dai voie să îţi văd bebeluşul?”

Ea zâmbeşte şi desface păturica. Nu îmi vine să cred ochilor. In faţa mea se află forma exterioară a unui bebeluş, dar nu există nici un fel de faţă umană; în schimb, există numai o bucată dintr-un fel de pământ. Privesc din nou faţa mamei, care este clară în fiecare detaliu; îi pot vedea ochii albaştri şi pistruii de pe nas, astfel că ştiu că simţurile mele sunt funcţionale. Mă uit din nou la bebeluşul ei si văd ceva ce pare să fie o bucată de pământ gri lipsită de viaţă şi fără o figură vizibilă.

Gândurile îmi aleargă prin minte. Doamne Dumnezeule, acesta nu este un bebeluş! Dar nu vreau să o alarmez pe femeie, incercând să fiu diplomat, îi spun cu blândeţe, “Ai un bebeluş foarte neobişnuit.”

Cu un zâmbet larg, ea răspunde, “Da, nu este aşa că este Frumoasă?”

Nesigur de cum să răspund, o întreb, “Cu cine seamănă copilul tau?

Femeia se uită la mine de parcă aş fi nebun. “Seamănă cu mine prostuţule.”

Sunt total pierdut şi îi răspuns, “Te pot ajuta în vreun fel?”

“Nu, eu şi bebeluşul meu suntem bine.” Ea are o reacţie defensivă, acoperind din nou copilul cu păturica, de parcă ar vrea să îl protejeze de mine.

Mă străduiesc cât pot să îi fiu de folos. “Dacă vei cere ajutor, să ştii că îl vei primi.”

“Nu avem nevoie de nimic. Pleacă de lângă noi.” Tonul ei este furios şi se întoarce şi pleacă.

“Poate că pot să aduc pe cineva care să te ajute. Există ghizi care te pot ajuta să treci peste asta.”

“Nu am nevoie de nimeni! Pleacă!” strigă ea, iar eu simt cum din partea sa vin valuri de furie.

Brusc, simt cum sunt aspirat cu putere înapoi în sala de clasă. După întoarcere, prima mea reacţie este, “Ce a fost aceasta? Acel lucru nu era un bebeluş, dar ce era?“

Simt un răspuns interior. Ea ţinea o formă-gând a bebeluşului ei mort. Această femeie şi copilul ei au murit împreună într-un accident de maşină, acum mult timp în lumea fizică. Ea continuă să se simtă responsabilă şi rămâne ataşată de copilul său mort şi de rolul ei ca şi mamă. Ea nu se poate desprinde. Eu simt că bebeluşul a trecut într-o realitate nouă, însă mama a rămas într-o stare completă de negare a morţii sale. Ea a creat o formă energetică a copilului ei cu ajutorul gândurilor. In mintea ei, copilul este cât se poate de real; ea îi vede faţa frumoasă şi chiar îl aude respirând. Eu nu am văzut faţa copilului pentru că eu nu îi accept proiecţia personală asupra realităţii. Imi dau seama că femeia continuă să simtă o stare de vină extremă pentru moartea copilului şi refuză să accepte schimbarea traumatizantă care a apărut instantaneu în momentul în care cei doi au murit împreună.

Remi îmi cunoaşte gândurile.

“Foarte bine, începi să te deschizi spre simţurile tale interioare. Acest suflet este prizonier al sentimentului său de vină şi şi-a creat propriul infern personal. Unele fiinţe umane continuă să nutrească gânduri şi emoţii negative şi după moartea lor; făcând aceasta, ei îşi creează propriile infernuri ale minţii. In starea lor de ruşine şi de lipsă de respect pentru sine, ei culeg roadele propriilor proiecţii energetice. Iadul nu este un loc, ci este o stare de conştiinţă.

Imi pare rău pentru această femeie şi sunt dezamăgit de mine pentru că nu am fost în stare să o ajut. Am fost martorul multor comportamente stranii în rai şi acum îmi dau seama că ele au fost rezultatul obsesiilor omeneşti, al sentimentului de vină, frică, al viciilor de tot felul. Pentru unii oameni, şocul morţii lor este mai mult decât pot ei accepta. Pot doar să îmi imaginez suferinţa intensă pe care a trăit-o această mamă; acum era fericită trăindu-şi viaţa fizică împreună cu copilul ei, iar în clipa următoare ea a fost aruncată într-o realitate total diferită.

Remi adaugă, “Acest gen de suferinţă apare adeseori atunci când este vorba despre o moarte bruscă sau violentă. Unele fiinţe umane refuză să fie ajutate după moarte; acest suflet va rămâne în această stare de conştiinţă până când va fi pregătit să se transforme.”

“De ce nu poate cineva ca tine să o ajute?”

“Câţiva au încercat. Toate sufletele sunt înzestrate cu liber arbitru să creadă şi să creeze ceea ce îşi doresc; şi toate salturile în conştiinţă au loc printr-un proces interior.” Dau din cap aprobator dar tot nu înţeleg de ce ea nu poate fi ajutată.

“In curând vei înţelege, însă acum îţi voi arăta o altă realitate autocreată.”

Sunt dus imediat într-un decor gri, melancolic; emoţii grele, întunecaose, umplu acest spaţiu. Pe o piatră stă un tânăr; el pare să fie tulburat şi pierdut în gândurile sale, faţa sa nu exprimă nici un fel de emoţie şi este retrasă. Simt nevoia să mă apropii mai mult de el şi să îl întreb, “Eşti bine?” El nu pare să fie conştient de prezenţa mea şi pare să fie cufundat într-o depresie adâncă. Imi deschid mintea şi le permit impresiilor să curgă.

Văd viaţa fizică a acestui om desfaşurându-se în faţa mea; imagini rapide care se derulează în conştiinţă. In mintea sa, drama din trecut se petrece acum. El este un tânăr soldat care retrăieşte haosul luptelor din casă în casă din Bagdad, Irak. Plutonul său trage focuri de armă de la etajul al doilea al unei case. Lângă el, un prieten apropiat este împuşcat în stomac şi cade jos în agonie. După câteva momente critice, el aruncă o grenadă pe geam. După ce intră în casă, el este şocat să vadă că împreună cu soldaţii irakieni, explozia a ucis o întreagă familie, inclusiv doi copii mici.

Ii pot simţi emoţiile puternice în timp ce se agaţă de sentimentul autogenerat de vină şi de refuzul de a se ierta pe sine însuşi.

“Din păcate, acest suflet şi-a manifestat un iad personal. Nici o forţă exterioară nu a creat această situaţie. Intr-un final el se va ierta pe sine şi va trece într-o realitate vibraţională mai înaltă. Timpul nu are nici o importanţă, astfel că infernurile create de minte pot să dureze şi sute de ani pământeni. Este trist că atât de mulţi oameni continuă să treacă cu vederea importanţa vitală a iertării de sine.” Remi face o pauză de câteva secunde pentru a se asigura că am înţeles. “Pentru a-ţi oferi o percepţie mai largă asupra vastei diversităţi a acestor realităţi, îţi voi mai arăta un infern autocreat.”

Mă regăsesc în interiorul unui apartament cu ferestre mari şi cu un perete mare acoperit de sus şi până jos de oglinzi. Văd o tânără femeie care stă în faţa oglinzilor, pieptănându-şi părul blond-platinat. Ea se apleacă înspre imaginea sa din oglindă pentru a-şi inspecta pielea, asigurându-se că machiajul său este impecabil. Fiind mulţumită, ea îşi ţuguie buzele şi îşi trimite singură un sărut. Trăgând în jos de marginile fustei mini pe care poartă, ea se întoarce spre stânga şi spre dreapta de câteva ori. O văd dând din cap aprobator. O păpuşă Bărbie vie, ea este obsedată să se asigure că fiecare fir de păr din capul ei şi fiecare buclă îndeplinesc criteriul său personal de perfecţiune. Ea traversează încăperea şi deschide brutal un dulap cu uşi duble, scoţând la iveală sute de perechi de pantofi.

“Această fiinţă umană şi-a creat o proiecţie a corpului ei astral. Aceasta este imaginea pe care ea s-a străduit să o atingă în timpul vieţii fizice. Ea trăieşte aici de câteva decenii în ani pământeşti, înghesuindu-şi corpul energetic actual în viziunea strâmtă dezaxată a frumuseţii. Identitatea de sine şi nivelul său de conştiinţă sunt în întregime focalizate asupra formei sale grosiere. Ea nu vede şi nu cunoaşte nimic altceva. Din păcate, acest gen de realitate autogenerată este foarte des întâlnită; acest suflet s-a înlănţuit într-o mică porţiune a dimensiunii astrale împreună cu alte suflete asemenea ei. După ce mor, multe suflete rămân ataşate de imaginea lor de sine fizică şi nu sunt conştiente de faptul că trupul lor este numai un vehicul efemer al conştiinţei, o construcţie a minţii lor.” Remi face o pauză şi dă din cap. “Cum poate orice suflet să evolueze dincolo de propriile concepţii grosiere de sine? Există miliarde de fiinţe umane care trăiesc în prezent în realităţile autocreate de mintea lor. Cel mai cumplit infern este cel pe care ţi-l creezi singur.”

Mă uit neîncrezător şi îmi dau seama că oricât de mult mi-aş dori să pot să ajut, rezolvarea acestei obsesii nebuneşti nu poate să vină decât din interiorul acestei femei. Mintea umană poate să creeze decepţii dincolo de orice mi-aş fi imaginat că este posibil, “îţi voi arăta încă o realitate autogenerată.”

Decorul se schimbă iar eu văd un bărbat de vârstă mijlocie, cu o burtă mare, îmbrăcat cu un tricou alb. El stă singur într-un fotoliu mare maro, şi se uită la un canal TV sport. Volumul jocului de baseball este extrem de tare. Intr-o mână el ţine telecomanda iar în cealaltă o halbă de bere. Realitatea sa este alcătuită dintr-un vid întunecat în spaţiu, ce conţine numai două structuri solide, televizorul şi scaunul. Când începe o reclamă, el schimbă imediat canalul de la baseball la fotbal. Mediul este atât de ciudat încât mă lupt să înţeleg natura acestei realităţi. Remi simte imediat dezorientarea mea.

“Această fiinţă umană s-a izolat singură departe de celelalte suflete. Viaţa sa fizică a fost grea şi plină de dezamăgiri personale. El simte că întreaga sa familie, precum şi toţi cei pe care i-a cunoscut l-au abandonat în timpul ultimei sale vieţi; el a murit plin de sentimente de ranchiună vizavi de toţi oamenii. El nu are încredere în nimeni şi refuză să permită oricui să intre în spaţiul său personal. El îşi focalizează atenţia asupra singurei surse de plăcere pe care şi-o aminteşte: emisiunile de la televizor şi confortul fotoliului său.”

Sunetul ascuţit al televizorului se estompează în timp ce eu observ priveliştea bizară din faţa mea. Este evident că viaţa de după viaţă este mult mai complicată decât mi-am imaginat că este posibil. Gândurile noastre sunt o sabie puternică cu două tăişuri care ne sculptează realitatea acum şi după ce murim, şi ca şi rezultat, noi ne creăm atât paradisul cât şi infernul propriu. Acum mai mult ca niciodată îmi dau seama că trebuie să fiu extrem de atent la modul în care îmi focalizez gândurile şi intenţiile.

Invăţătorul meu adaugă un gând de final iar apoi dispare din raza mea vizuală.

“Stagnarea spirituală este adevăratul infern. Câtă vreme sufletele trăiesc cu impresia că au un corp fizic, ele vor continua să se ţină singure prizoniere în dimensiunile exterioare ale universului.”

Cartile lui William Buhlman se pot cumpara de la Editura Infinithttps://bit.ly/3intfLh


Dacă informatiile găsite aici te-au ajutat, poți spune "mulțumesc" printr-o donație: