Rutger Bregman - De ce ar trebui să dăm bani nemunciţi tuturor

(Vezi aplicatia Trezirea Inteligentei)

Londra, mai 2009 – Se desfăşoară un experiment. Subiecţii: 13 oameni fără adăpost. Sunt veterani ai locuitului pe stradă. Unii dorm pe caldarâmul rece din Square Mile, centrul financiar al Europei, de aproape 40 de ani. Dacă punem la socoteală cheltuielile poliţiei, cheltuielile judiciare şi ale serviciilor sociale, aceste 13 probleme au produs o factură de 400 000 de lire sterline (650 000 de dolari) sau chiar mai mult.1 Pe an. Presiunea exercitată asupra serviciilor municipale şi a organizaţiilor caritabile este prea mare ca lucrurile să continue aşa. Astfel Broadway, o organizaţie de ajutorare cu sediul la Londra, ia o decizie radicală: De acum înainte cei 13 trântori perfecţi ai oraşului vor beneficia de un tratament de celebrităţi. A venit momentul să îşi ia adio de la ajutoarele zilnice în cupoane, cantina săracilor şi adăposturi. Vor primi un colac de salvare consistent şi neaşteptat.

De acum înainte aceşti oameni ai străzii vor primi bani nemunciţi.

Mai exact, primesc 3 000 lire de cheltuială şi nu trebuie să facă nimic în schimbul acestei sume.2 Sunt liberi să o cheltuiască după voia inimii. Pot decide să apeleze la un consultant dacă doresc – sau să nu apeleze. Nu au nici un fel de obligaţii, nici un fel de probleme care să îi frământe.3

Sunt întrebaţi un singur lucru: ce credeţi voi că vă trebuie?

Lecţii de grădinărit

„Nu mă aşteptam la cine ştie ce“, avea să îşi amintească mai târziu un asistent social. Dar s-a dovedit că oamenii străzii aveau dorinţe neobişnuit de modeste. Un telefon, un dicţionar, un aparat auditiv – fiecare avea idei diferite legate de propriile nevoi. De fapt, majoritatea au fost foarte economi. După un an, au cheltuit în medie 800 de lire sterline.

Să îl luăm pe Simon, de exemplu, care fusese dependent de heroină vreme de 20 de ani. Banii i-au schimbat viaţa. Simon s-a lăsat de droguri şi s-a apucat de lecţii de grădinărit. „Dintr-un anumit motiv, pentru prima dată în viaţă, mi-am găsit echilibrul, avea să spună el mai târziu. „Incep să mă îngrijesc, să mă spăl şi să mă bărbieresc. Mă gândesc acum să mă întorc acasă. Am doi copii.”

După un an de la începerea experimentului, şapte dintre cei 13 oameni ai străzii aveau un acoperiş deasupra capului. Alţi doi se pregăteau să se mute în propriile apartamente. Toţi 13 făcuseră paşi importanţi spre solvabilitate şi dezvoltare personală. Urmau cursuri, învăţau să gătească, urmau tratamente de dezintoxicare, îşi vizitau familiile şi îşi făceau planuri de viitor.

„Le dă putere oamenilor”, a spus unul dintre asistenţii sociali referindu-se la bugetul personalizat. „Le dă puterea de a alege. Cred că poate duce la mari schimbări.” După decenii întregi de tras, de împins, de răsfăţ, de pedepse, de condamnare şi de protejare fără rezultate, nouă cunoscuţi vagabonzi au fost adunaţi de pe străzi în cele din urmă. Costul? In jur de 50 000 de lire pe an, în care sunt incluse salariile asistenţilor sociali. Cu alte cuvinte, nu numai că proiectul respectiv a ajutat 13 persoane, ci a şi redus costurile în mod considerabil. Chiar şi publicaţia Economist a trebuit să conchidă că „cel mai eficient mod de a cheltui bani cu oamenii fără adăpost este să le dai lor banii”.

Datele vorbesc de la sine

Oamenii săraci nu se pricep la bani. Acesta pare să fie sentimentul predominant, aproape un truism. De altfel, dacă s-ar fi priceput la bani, de ce ar mai fi săraci, la urma urmei? Presupunem că aceştia i-ar cheltui pe fast food şi pe băuturi răcoritoare în loc de peşte proaspăt şi cărţi. Deci, ca să îi „ajutăm”, am elaborat 1000 de programe ingenioase de asistenţă, maldăre de hârţoage, cu sisteme de înregistrare şi cu o armată de inspectori, toate acestea pornind de la principiul biblic potrivit căruia „cei care nu vor să muncească nu vor avea de mâncare” (2 Tesaloniceni 3:10). In ultimii ani, asistenţa guvernamentală se axează tot mai mult pe asigurarea de locuri de muncă, beneficiarii asistenţei trebuind să-şi caute de lucru, să participe la programe de revenire pe posturi şi să facă în mod obligatoriu muncă „voluntară”. Mult trâmbiţat ca fiind o trecere „de la asistenţă socială la planuri guvernamentale de beneficii”, mesajul de bază este clar: Banii nemunciţi îi fac pe oameni leneşi.

Doar că, potrivit dovezilor, nu îi fac.

Vi-l prezint pe Bernard Omondi. Mulţi ani acesta a câştigat 2 dolari pe zi muncind la o carieră de piatră dintr-o zonă săracă a Kenyei de vest. Intr-o dimineaţă, acesta a primit un mesaj destul de ciudat. „Când am văzut mesajul, am sărit în sus”, avea să îşi amintească Bernard mai târziu. Cineva tocmai îi transferase în contul bancar suma de 500 de dolari. Pentru Bernard aceasta reprezenta salariul pe aproape 3 ani.

Câteva luni mai târziu un ziarist de la New York Times a venit în vizită în satul lui Bernard. Parcă toată populaţia câştigase la loto: satul era plin de numerar. Totuşi nimeni nu făcea risipă de bani. Dimpotrivă, aceştia îşi reparaseră casele şi îşi deschiseseră mici afaceri. Bernard şi-a investit banii într-o motocicletă Bajaj Boxer nou-nouţă cumpărată din India şi făcea 6-9 dolari pe zi transportând oameni. Veniturile i-au crescut de peste trei ori.

„In acest mod, alegerea le este încredinţată săracilor”, spune Michael Faye, fondatorul lui GiveDirectly, organizaţia care i-a făcut cadoul neaşteptat lui Bernard. „Şi adevărul este că nu cred că înţeleg suficient de bine care sunt nevoile oamenilor nevoiaşi.” Faye nu le dă oamenilor peşte şi nici nu îi învaţă să pescuiască. Le dă acestora bani convins fiind că adevăraţii specialişti în nevoile săracilor sunt săracii înşişi. Când l-am întrebat de ce sunt atât de puţine filmuleţe sau poze pline de entuziasm pe website-ul organizaţiei GiveDirectly, Faye mi-a explicat că nu vrea să facă apel la emoţiile oamenilor. „Datele noastre vorbesc de la sine.”

Are dreptate: Potrivit unui studiu realizat de Institutul Tehnologic din Massachusetts, ajutoarele acordate de Give-Directly conduc la creşterea durabilă a veniturilor (până la 38% faţă de cele de dinaintea infuziei) şi facilitează, de asemenea, achiziţiile imobiliare şi deţinerea de animale de fermă (până la 58%), reducând numărul de zile în care copiii suferă de foame cu 42%. In plus, 93% din fiecare sumă donată ajunge direct în mâinile destinatarilor. La scurt timp după ce i s-au prezentat cifrele de la GiveDirectly, Google a donat 2,5 milioane de dolari.

Insă nu numai Bernard şi consătenii lui au avut noroc. In anul 2008, guvernul ugandez a hotărât să dea aproape 400 de dolari la circa 12 000 de persoane cu vârste cuprinse între 16 şi 35 de ani. Banii s-au dat aproape necondiţionat; singurul lucru care li s-a cerut în schimb a fost să depună câte un plan de afaceri. După cinci ani, efectele erau uluitoare. După ce au investit în propria educaţie şi în afaceri, veniturile beneficiarilor au crescut cu aproape 50%. Iar şansele acestora de angajare cu peste 60%.

In cadrul unui alt program ugandez s-au distribuit câte 150 de dolari la peste 1800 de femei sărace, rezultatele fiind asemănătoare: veniturile acestora au crescut cu aproape 100%. Femeile care au primit sprijin de la o organizaţie caritabilă (costul: 350 de dolari) au beneficiat puţin mai mult de acesta, însă cercetătorii au calculat ulterior că ar fi fost mai eficient dacă s-ar fi cumulat donaţia de la organizaţia caritabilă cu ajutorul de la stat. După cum s-a concluzionat pe scurt în raport, rezultatele indică „o schimbare uriaşă în programele de combatere a sărăciei în Africa şi la nivel mondial”.

O revoluţie sudică

Studii realizate peste tot în lume ne oferă dovezi pozitive: banii nemunciţi dau rezultate.

Deja cercetările demonstrează corelaţia dintre banii donaţi necondiţionat şi reducerea infracţionalităţii, a mortalităţii infantile, a malnutriţiei, a numărului de sarcini în rândul adolescentelor şi a chiulului, precum şi rezultate şcolare mai bune, dezvoltare economică şi egalitatea dintre sexe. „Principalul motiv pentru care săracii sunt săraci este pentru că nu au suficienţi bani”, scrie economistul Charles Kenny, „şi nu ar trebui să ne mire foarte tare faptul că dacă le dăm bani problema scade considerabil.

In cartea Daţile pur şi simplu bani săracilor (2010), studenţii de la Universitatea din Manchester furnizează nenumărate exemple de cazuri în care donaţiile în numerar însoţite de puţine condiţii sau făcute necondiţionat au dat rezultate. In Namibia, cifrele privind malnutriţia au scăzut vizibil (de la 42% la 10%), la fel şi chiulul de la şcoală (de la 40% la aproape zero) şi rata infracţionalităţii (cu 42%). In Malawi, prezenţa la şcoală în rândul fetelor şi a femeilor a sărit la 40%, fie că banii le-au fost daţi în mod condiţionat, fie necondiţionat. In repetate rânduri, cel mai mult au de profitat copiii. Aceştia suferă mai puţin de foame, boli, cresc mai înalţi, au rezultate mai bune la şcoală şi au şanse mai scăzute să fie puşi la muncă.

Din Brazilia până în India, din Mexic până în Africa de Sud, programele prin care se donează numerar sunt tot mai la modă în ţările nedezvoltate. Când Naţiunile Unite şi-au formulat Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului în anul 2000, aceste programe erau de neimaginat. Cu toate acestea, în anul 2010 prin ele erau deja ajutate 110 milioane de familii din 45 de ţări.

Revenind la Universitatea din Manchester, cercetătorii au constatat următoarele avantaje ale acestor programe: (1) gospodăriile utilizează banii în scopuri bune, (2) scade sărăcia, (3) pot apărea diverse avantaje pe termen lung pentru venituri, sănătate şi veniturile impozabile şi (4) programele au costuri mai scăzute decât alternativele la acestea. Deci de ce să trimitem nişte tipi albi, plini de pretenţii materiale, în SUV-uri, când putem pur şi simplu să dăm salariile acestora la săraci? Cu atât mai mult cu cât în acest fel sunt scoşi din ecuaţie funcţionarii cu degete lipicioase. In plus, banii donaţi ung roţile întregii economii: Oamenii cumpără mai mult şi astfel creşte numărul locurilor de muncă şi cresc veniturile.

Nenumărate organizaţii de ajutorare şi guverne sunt convinse că ştiu ce le trebuie săracilor, investind astfel în şcoli, panouri solare sau turme de animale. Şi, lucru garantat, mai bine o vacă decât nici o vacă. Dar cu ce preţ? Un studiu efectuat în Rwanda a demonstrat că donarea unei vaci implică cheltuieli de circa 3 000 de dolari (inclusiv un atelier de învăţat să mulgi). Pentru un rwandez această sumă reprezintă salariul pe cinci ani. Sau hai să luăm ghiveciul de cursuri care le sunt oferite săracilor: repetate studii au demonstrat faptul că acestea costă mult, dar dau rezultate foarte scăzute, indiferent dacă scopul este învăţatul pescuitului, al cititului sau al administrării unei afaceri. „Sărăcia este esenţial legată de lipsa de bani. Nu înseamnă prostie”, subliniază economistul Joseph Hanlon. „Nu poţi să te pui pe picioare dacă nu ai picioare.”

Partea bună legată de bani este faptul că oamenii pot cumpăra cu ei lucruri folositoare, nu lucruri despre care autonumiţii specialişti cred că ar avea nevoie. Şi, după cum se si întâmplă, există o categorie de produse pe care săracii nu îşi dau banii primiţi cadou, şi anume alcoolul şi tutunul. De fapt, dintr-un amplu studiu realizat de Banca Mondială, rezultă că în 82% dintre cazurile analizate din Africa, America Latină si Asia, consumul de alcool şi tutun de fapt a scăzut.

Dar mai este ceva şi mai ciudat. In Liberia s-a efectuat un experiment ca să se vadă ce se întâmplă dacă îi dai 200 de dolari celui mai şmecher dintre săraci. Au fost adunaţi din cartierele sărace alcoolici, drogaţi şi infractori mărunţi. După trei ani, pe ce credeţi că au cheltuit banii? Pe mâncare, haine, medicamente şi mici afaceri. „Dacă oamenii aceştia nu au risipit banii”, se întreba unul dintre cercetători, „atunci cine altcineva ar face-o?”

Insă ni se serveşte iar şi iar argumentul „săracilor puturoşi”. Această insistenţă i-a determinat pe oamenii de ştiinţă să analizeze dacă argumentul este adevărat. Cu numai câţiva ani în urmă, prestigioasa publicaţie medicală Lancet şi-a prezentat concluziile: Dacă săracii primesc bani în mod necondiţionat aceştia au, de fapt, tendinţa să muncească mai mult. In raportul final al experimentului namibian, un episcop a prezentat această frumoasă explicaţie: „Citiţi cu atenţie în Ieşirea 16″, scrie acesta, „cum poporul Israelului în lungul său drum de eliberare din sclavie a primit mana cerească. Insă”, continuă el, „aceasta nu i-a făcut pe oameni mai leneşi; dimpotrivă, le-a dat posibilitatea să îşi continue drumul..

Utopia

Bani nemunciţi: o noţiune care a mai fost sugerată de unii dintre cei mai importanţi gânditori ai lumii. Thomas Morus visa la asta în cartea sa Utopia din 1516. Aveau să îl urmeze nenumăraţi economişti şi filosofi – printre care şi câştigători ai Premiului Nobel. Susţinătorii ideii au fost persoane cu toate tipurile de orientări politice, inclusiv fondatorii politicii neo-liberale, Friedrich Hayek şi Milton Friedman. Iar în Articolul 25 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948) ni se promite că într-o bună zi ideea va deveni realitate.

Un venit de bază universal.

Şi nu doar vreme de câţiva ani sau numai în ţările în curs de dezvoltare sau numai pentru săraci, ci exact cum scrie pe ambalaj: bani nemunciţi pentru toată lumea. Nu ca favoare, ci de drept. Puteţi să numiţi asta „calea capitalistă către comunism”. O sumă lunară, suficientă pentru a supravieţui fără a fi nevoie să ridici nici măcar un deget. Singura condiţie, ca să spunem aşa, este „să ai puls”. Fără inspectori care să te verifice dacă ai cheltuit banii chibzuit, fără să te întrebe nimeni dacă ţi se cuvin cu adevărat sau nu. Gata cu programele speciale de ajutorare şi de asistenţă; cel mult un venit suplimentar pentru pensionari, şomeri şi pentru cei cu incapacitate de muncă.

Venit de bază: o idee care de-acum trebuie pusă în practică.

Vindecarea Umanitatii – Economia Bazata pe Resurse [Star Trek]