Dezvaluiri

Despre Arca lui Noe (marele potop) si despre ce va urma..

Una dintre cele mai scurte, dar şi mai percutante cărţi din lume sunt Sutrele yoga ale lui Pantanjali. A fost scrisă în forma ei finală în circa 400 Î.C., dar îşi are originile în învăţăturile Rishi-lor. Rishi-i susţineau că ţelul existenţei este evoluţia întregului univers şi că seminţele acestei transformări se află în corpul omenesc. In anul 5067 Î.C., când Soarele intra în constelaţia Gemenilor, zeii împingeau cosmosul spre următorul stadiu al evoluţiei umane. Aşa cum, înainte, impulsul către evoluţie se deplasase spre est, din Adantida în India, acum începea să se retragă spre vest, şi continuă şi astăzi în aceeaşi direcţie.

Vezi clip selectat cu traducere din filmul Resident Evil The Final Chapter (2016):

Geologia modernă susţine că, pe măsură ce calotele glaciare s-au topit, o serie de inundaţii s-au produs cu începere din nord. Insulele Atlantidei au fost lovite de mai multe revărsări catastrofice, întinse pe o perioadă lungă, înainte ca şi ultima insulă să fie complet înghiţită de ape. In prezent, arheologii descoperă în diverse regiuni ale lumii urme ale unor civilizaţii care au fost acoperite de ape în urma topirii gheţii la sfârşitul erei glaciare. In aprilie 2002, relatările pescarilor din regiune au contribuit la localizarea oraşului pierdut al Celor Şapte Pagode, în largul oraşului Mahabalipuram din India. Structurile asemănătoare unor temple care au fost descoperite sunt mult mai mari şi mai complexe decât ar fi fost de aşteptat la sfârşitul erei glaciare – deci în Neolitic Scriitorul şi cercetătorul Graham Hancock, a cărui activitate a contribuit din plin la zdruncinarea prezumţiilor noastre academice cu privire la istoria antică, a afirmat atunci: „Am susţinut de mulţi ani că miturile referitoare la Potop existente în lumea întreagă trebuie luate în serios – un punct de vedere pe care majoritatea specialiştilor occidentali îl resping. Dar aici, în Mahabalipuram, s-a demonstrat că miturile au dreptate, iar specialiştii greşesc” Eu însumi am văzut artefacte recuperate de pe fundul oceanului în largul coastelor americane ale Atlanticului – aşa-numitele pietre Scott, despre care cred cu tărie că tehnologiei actuale i-ar fi foarte dificil să le reproducă, pentru a nu mai vorbi despre acea existentă acum unsprezece mii de am, când zona respectivă a fost acoperită de ape. Din punct de vedere al aspectului, pietrele Scott au caracteristici care seamănă uimitor de mult cu cele ale artefactelor egiptene. Nu am dreptul de a dezvălui acest secret, dar sper că pană la momentul publicăm lucrării de faţă, Aaron du Val, preşedintele Societăţii Egiptologice de la Muzeul din Miami, va fi arătat deja lumii obiectele pe care le deţine.

In miturile elene care au supravietuit pana astazi nu exista o descriere detaliata a evenimentelor care au dus la scufundarea artefactelor respective, iar textul biblic este succint, dar putem suplini lipsa acestor informaţii cu ajutorul relatărilor provenite din alte culturi, îndeosebi cea sumeriană şi altele din Orientul Apropiat. Nici un specialist nu neagă faptul că unele dintre aceste relatări ale altor culturi au constituit o sursă de inspiraţie pentru textul biblic. Elemente care ne sunt cunoscute din povestea biblică, precum arca, porumbelul şi ramura de măslin, apar şi în textul sumerian, mai vechi, în care numele lui Noe este Ziusudra. Noe este menţionat deopotrivă în relatarea mesopotamiană, unde e numit Atrahasis, şi în cea babiloniană, în care poartă numele Upnapiştim. Imbinând aceste variaţiuni pe aceeaşi temă, obţinem o variantă extinsă a textului biblic:

Intr-o zi, Noe şedea într-o colibă din trestie, când a auzit o voce venind prin perete şi avertizându-l despre o ploaie mare ce va distruge omenirea. Dărâmă-ti coliba din trestie şi construieşte o barcă, i-a spus vocea. Noe şi familia lui au început să construiască o corabie mare, din trestii, pe care au acoperit-o apoi cu smoală, pentru a nu pătrunde apa în ea. Tot ce creştea din pământ, tot ce păştea pe el, păsările cerului, vite şi animale sălbatice care cutreierau câmpiile, pe toate le-a urcat în corabie. Apoi, vreme de şase zile şi şase nopţi a suflat furtuna şi corabia a fost bătută de valuri. Ploaia, vijelia şi revărsările au acoperit suprafaţa pământului. In cea de-a şaptea zi, aurzind că vântul se mai potoleşte, Noe a deschis o fereastră şi lumina soarelui i-a căzut pe chip. Lumea era tăcută, fiindcă toată omenirea se întorsese în ţărână…

Potopul care aproape că a distrus omenirea este comemorat an de an, atât de vii, cât şi de morţi în Ziua Tuturor Sfinţilor (sau a morţilor) – adică de Halloween. In Anglia, chiar şi în secolul al XIX-lea, sătenii se costumau astfel încât să imite cadavrele, purtau măşti şi scoteau un fel de mum-mummm, cu buzele închise, pentru a imita sunetul făcut de morţii vii.

In varianta din Cartea Jubileelor, scopul Potopului a fost să distrugă monstruoasa progenitură a îngerilor Căzuţi. In miturile populaţiei Hopi, femeia-păianjen e cea care salvează omenirea. Ea taie tulpini enorme de trestie şi le goleşte pe dinăuntru pentru a pluti ca nişte canoe şi a-i duce pe supravieţuitori.

Povestea biblică a lui Noe, care încarcă pe corabie perechi de animale, sugerează că omul este apogeul creaţiei. In filosofia mistică, forma umană are toate celelalte forme din natură, perfecţionate, în compoziţia ei. Mai circulă o legendă, cum că un singur animal nu a fost urcat pe arcă şi, prin urmare, nu a supravieţuit Potopului – inorogul. Şi asta spune ceva despre forma umană, deoarece în istoria mistică, pe când erau în mare măsură creaturi spirituale, şi nu complet materializate, oamenii aveau un ochi spiritual cu care percepeau zeii, îngerii şi alte fiinţe celeste. Până acum am văzut acest ochi ca ochiul lui Odin.


Te-au ajutat informațiile publicate pe acest website?

Spune "mulțumesc" printr-o donație:


Hide picture