Jonathan Black – Socrate: Integritate Intelectuală, Vocea Daimonului și Moartea

Împăratul a cerut să fie adus un înțelept la Curte.

• Care e cel mai mare adevăr? a vrut el să știe.

• Totul e deșertăciune… cu nicio urmă de sfințenie, a răspuns înțeleptul.

• Dacă nu există sfințenie, atunci cine, de unde sau ce ești tu?

• Nu știu, a zis înțeleptul.

Să pui totul sub semnul întrebării. Să examinezi cu rațiune. Să verifici supoziția din spatele unui lucru, apoi să separi supozițiile și să pui la îndoială și întrebările tale. Conștientizarea ignoranței este începutul înțelepciunii.

În Occident, această mentalitate a început cu Socrate. Datorită lui punem atâta preț pe cunoaștere, vrem să știm ce înseamnă să cunoști și ne-am făcut un ideal din cunoaștere. Socrate e părintele filosofiei occidentale superioare și, de asemenea, așa cum vom vedea, al integrității intelectuale. Cu toate acestea, a avut și el propriul său daimon, un sfătuitor ciudat care știa adesea mai mult ca el, care deținea cunoașterea supranaturală a lumii și îi șoptea frecvent la ureche ce trebuie să facă. „A început în copilărie”, spunea filosoful. „Un fel de voce care mi se adresa.”

Socrate s-a născut cândva în anii 470-469 î.Hr., în epoca de aur a Atenei, perioada de maximă înflorire a artei și științei. A fost fiul unui sculptor sărac și al unei moașe. Circulă o poveste că într-o zi tânărul Socrate încerca să sculpteze o statuie a fiicelor lui Apollo, cele trei Grații. Și-a aruncat dalta, spunând că ar prefera să-și sculpteze propriul suflet.

A fost descoperit de un om bogat care i-a plătit educația.

Pe la 20 de ani, când se făceau ultimele retușuri la Partenon, Socrate discuta cu marii gânditori ai epocii. Ca soldat, a luptat pentru Atena cu mult curaj, fiind un erou și la consumul de băuturi tari. Avea un fizic puternic, dar era urât, cu nasul turtit. Fața lui arăta precum chipul statuilor centaurului Chiron, așa zicea lumea.

Ce îl deosebea cu adevărat de alții erau vocile: vocea daimonului său personal și propria lui voce, care punea totul sub semnul întrebării. Când a ajuns om în toată firea, tot sărac era. Umbla desculț, cu o mantie veche și murdară pe el. Ar fi putut să-și câștige existența ca profesor, dar a refuzat întotdeauna să ia bani în schimbul învățăturilor sale. Se spunea că la piață nu-l preocupa cât costă produsele sau cum avea să facă rost de bani ca să le plătească, ci făcea liste cu toate lucrurile de care nu avea nevoie sau pe care nu și le dorea. „Susțin că e divin să nu ai nevoie de nimic”, spunea el, „și cu cât mai puțin are nevoie un om, cu atât mai mult se apropie de divinitate.”

Oricum, așa cum zicea soția lui, nu reușea să-i asigure familiei un trai decent. Nevasta îl bătea mereu la cap. Într-o zi, furia și frustrarea ei au răbufnit și i-a vărsat o oală de noapte în cap.

Atenienii îl priveau ca pe „un om slab”, cum i-am spune noi astăzi.

Vocea daimonică era una interioară. Nimeni n-o auzea în afară de el. Se trezea pe nepusă masă.

Într-o dimineață, în zori, pe când era într-o campanie militară, Socrate a căzut pe gânduri în mijlocul taberei. Doar stătea acolo. Oamenii s-au mirat să-l vadă stând în același loc la amiază, iar apoi, noaptea, soldații și-au scos paturile din corturi ca să se uite la el. Abia dimineața și-a revenit, părea să se roage lui Apollo și apoi a plecat de acolo. După aceea vocea daimonului l-a prevenit să nu încerce să treacă un anumit râu până nu săvârșește un ritual de ispășire.

Evident, daimonul său prevedea viitorul. Altădată, când umbla cu prietenii pe străzile cetății, s-a oprit brusc pentru că daimonul său i-a spus să nu o ia pe un anumit drum. Prietenii lui, cărora Socrate nu le-a spus nimic, au luat-o pe acel drum și i-au călcat în picioare o turmă de porci, care i-a umplut de mizerie și a doborât pe câțiva dintre ei.

Daimonul îl sfătuia pe Socrate și în chestiuni mai importante. În timpul bătăliei de la Delion, l-a îndemnat să o ia pe un anumit drum și astfel Socrate i-a salvat pe Alcibiade și pe alți doi atenieni vestiți. Camarazii care nu au vrut să-l urmeze au fost învinși și uciși.

În timpul Războiului Peloponesiac i s-a spus că Atena nu trebuia să trimită o expediție care s-a dovedit până la urmă catastrofală.

De ce era Socrate privilegiat în acest fel? De ce i se adresa vocea numai lui? După discipolul său Platon, tuturor li se dă un daimon la naștere să ne călăuzească prin pasiunile noastre pământene. Potrivit istoricului Plutarh, toți suntem capabili, în principiu, să-i auzim îndemnurile divine, dar Socrate îl auzea mai clar, pentru că nu era distras, ca alții, de patimi care aprind trupul și tulbură mintea.

Cineva s-a dus să întrebe Oracolul din Delfi dacă exista vreun om în viață mai înțelept decât Socrate. Preoteasa i-a răspuns concis: „Nu”.

Când a aflat, Socrate a pus sub semnul îndoielii ce spusese oracolul. A vrut să știe care fuseseră exact cuvintele preotesei.

„Cum pot eu să fiu cel mai înțelept om din lume?” a întrebat. „Eu nu știu nimic!”

Dar știa că declarațiile zeilor – în acest caz, a lui Apollo – nu erau niciodată limpezi, fiind adesea enigmatice, ambigue și supuse interpretărilor greșite. În opinia sa, astfel de afirmații trebuiau gândite și puse sub semnul întrebării.

Mai târziu, Socrate a decis că Apollo îi dăduse misiunea divină să se îndoiască de tot. Credea că este bine să știi că, dacă un om, confruntat cu o alegere, știe cum e mai bine să procedeze, cunoaște toate implicațiile și tot binele ce va rezulta din alegerea lui, atunci, el nu va fi în stare să aleagă o cale rea, bineînțeles, pentru Socrate, cunoașterea însemna virtute.

Încerca să-și dea seama cum ar trebui să trăiască. Fericirea, susținea el, nu vine din bogăție și putere, ci din a ști ce e bine pentru tine, pentru sufletul tău. Oracolul din Delfi dădea sfatul „Cunoaște-te pe tine însuți” și Socrate încerca să explice rațional, logic, sensul acestor cuvinte.

În persoana lui Socrate intelectul uman începea să descopere de ce era în stare, să-și antreneze mușchii. Înțeleptul umbla prin cetate, vorbind cu toată lumea, nu numai cu oameni de stat, cu generali și filosofi, ci și cu negustori, cu vânzători de la prăvălii și curtezane. Întocmai cum Ghilgameș căutase de zor pe cineva suficient de puternic să-și măsoare forțele cu el în luptă, Socrate căuta pe cineva cu un intelect egal cu al său.

Așa că punea la încercare pe toată lumea. Le cerceta opiniile în chestiuni politice, clarifica supozițiile de la baza acestor opinii, apoi căuta contradicții și încerca să le reducă la absurd. Putea fi fermecător, amuzant și fascinant, iar uneori era ironic, chiar sarcastic. Poate nu-și cunoștea propria putere? Unde găsea ignoranță, o lua în râs, iar câteodată necăjea oamenii într-un fel care îi făcea pe spectatori să râdă.

„Filosofia”, spunea Socrate, „este cea mai măreață muzică.” Filosofia lui, puterea sa de a raționa aveau deseori un efect ciudat asupra oamenilor, îi vrăjeau, dar nu întotdeauna într-un mod plăcut. Uneori oamenii care discutau cu Socrate descopereau că nu mai știu ce știau sau credeau înainte, așa că intrau în stare de șoc, de parcă ar fi fost înțepați de acul unei pisici-de-mare, după cum spunea lumea. Desigur, nu erau obișnuiți să fie puși în încurcătură de argumente logice.

Un prieten i-a zis lui Socrate că e înțelept că nu călătorește, adăugând că, dacă s-ar purta în străinătate ca la Atena, ar fi luat drept vrăjitor și arestat. Și bineînțeles, pentru un vrăjitor, pedeapsa era de obicei moartea, i-a amintit prietenul respectiv.

Comentariul a fost profetic. Socrate își făcea dușmani. Nu toți îl găseau amuzant. Un grup de tineri se strânsese în jurul lui, ceea ce pentru unii din elita ateniană era o nenorocire. Oare filosoful le pervertea mințile? Dacă Socrate spunea că nu știe nimic, ce dovedea asta despre toți oamenii iluștri și puternici pe care îi făcea praf cu atâta ușurință într-o dezbatere publică? Nu tuturor le făcea plăcere să pară proști .

În vremea profeților, după cum am văzut, conducătorii politici ai iudeilor încetaseră să fie și liderii lor spirituali. Socrate și Platon, tânărul său discipol, credeau că liderii politici ar trebui să fie și acum „cei ce știu” sau, după cum a spus Platon, „regi ai filosofiei”. Socrate își bătea joc de ideile atenienilor despre democrație, considerându-le o glumă amuzantă, și îi lua în râs pe politicienii care petreceau cu dansatoarele.

Atena își pierduse din încrederea în sine. Suferise înfrângeri în Războiul Peloponezian și se comportase nedrept și crud cu unii dintre dușmanii săi. Unii oameni nu se simțeau în largul lor și se gândeau că, poate, atenienii ar trebui să se unească. Nu era momentul potrivit să fie „dezbinați”. Socrate a fost chemat de doi demnitari care i-au spus de o nouă lege prin care i se va interzice să-i influențeze pe tinerii atenieni prin metodele sale de a pune totul sub semnul întrebării și a analiza rațional.

• Pot să vă pun o întrebare, doar ca să fiu sigur că vă înțeleg ordinele? le-a spus Socrate.

-Da.

• Sigur, vreau să mă supun legii, dar voi îmi spuneți că mi se interzice să-i învăț pe tineri să raționeze. Asta înseamnă că…

• Ești nebun, Socrate! a exclamat unul din demnitari, furios. O să-ți zic pe șleau, ca să înțelegi. Îți e interzis să vorbești cu tinerii din Atena despre orice.

Socrate avea doi dușmani înverșunați care au devenit cei mai aprigi acuzatori ai săi: un poet pe care îl umilise în public și un negustor bogat, căruia nu-i plăcea influența filosofului asupra fiului său. Socrate a fost adus la judecată în fața a cinci sute de judecători și acuzat că îi pervertește pe junii atenieni și nu crede în zeii Atenei, doar în propriul său daimon.

Întrebat de ce i-a instruit pe tineri și n-a luat parte la marile adunări publice, Socrate a spus – lucru considerat o insultă premeditată de liderii și demnitarii adunați acolo – că daimonul său l-a sfătuit să nu se amestece în politică pentru că își va întina sufletul și îl va face mai puțin capabil să vadă adevărul. „Doar nu vreți să mă pedepsiți pentru că spun adevărul!” , a spus el.

Potrivit lui Socrate, filosoful nu trebuie să insiste asupra problemelor mărunte, trecătoare ale oamenilor, ci să-și îndrepte atenția asupra realităților eterne ce se văd în mișcările stelelor și ale planetelor. Se referea la contribuția marilor spirite ale aștrilor și ale planetelor la formarea lumii și îndrumarea ei.

Adunarea și-a exprimat zgomotos dezaprobarea când Socrate a fost întrebat ce crede despre faptul că Oracolul din Delfi afirmase că el era cel mai înțelept om din lume, iar filosoful a sugerat că Apollo probabil glumise, iar mulțimii i-a displăcut încă o dată reacția lui.

Adunarea a protestat din nou când i s-au pus întrebări despre daimonul său. A insistat că daimonul său nu l-a obligat niciodată să facă nimic. Era important să accentueze acest aspect, a susținut el. Un demon caută să te stăpânească și să te folosească, dar daimonul lui Socrate lăsa la latitudinea lui să ia decizii.

Mai departe, la judecată, Socrate s-a referit la mai multe ocazii în care daimonul său prezisese corect viitorul. Tot ce spunea acuzatul le părea arogant judecătorilor.

Când l-au întrebat dacă își pregătise apărarea, Socrate le-a spus că le pusese întreaga lui viață pe tavă judecătorilor săi. A adăugat că luase întotdeauna cuvântul în favoarea adevărului și a dreptății și că aceasta era apărarea lui.

Mai târziu a fost întrebat de ce nu-și folosise binecunoscutul talent de orator ca să-i înduplece pe judecători, și filosoful a răspunsul că nu l-a lăsat daimonul.

• Mi-a zis că, dacă sunt acuzat că i-am influențat pe tineri cu filosofia mea, trebuie să mor. Trebuie să vă spun, atenieni, că vă respect și vă iubesc, dar cât voi trăi și voi fi în putere nu voi înceta să filosofez. Sunt pe cale să vă dezvălui ceva la care veți protesta zgomotos, dar vă rog să nu o faceți. Știți foarte bine că mă veți ucide, nu-mi veți face rău mie, pe cât vă veți face vouă.

A fost găsit vinovat.

Când l-au întrebat dacă ar vrea să propună o sentință, a sugerat fie să i se dea cele mai mari onoruri cu putință, fie să fie amendat cu cea mai mică monedă existentă. Însă n-a părut să-și ia acuzatorii în serios nici acum, când era în pericol să moară. S-a mai votat o dată și a fost condamnat la moarte.

• Mi s-a întâmplat ceea ce mulți oameni cred și majoritatea socotesc a fi cel mai mare din toate relele, a rostit calm Socrate.

Și a spus că daimonul său nu i-a dat, totuși, niciun semn în dimineața aceea, nici acasă și nici la judecată, că, fiind condamnat la moarte, îl ajunsese vreo năpastă.

• Ceea ce mi s-a întâmplat mi se pare un lucru bun și, dacă greșim de credem că moartea e ceva rău, așa că nu vă pierdeți speranța, judecătorii mei! De asemenea, să știți că nu sunt supărat pe cei care m-au acuzat sau m-au condamnat, deși m-au acuzat și m-au condamnat fără bunăvoință, cu intenția de a-mi face rău. Viața după moarte, a adăugat el, nu va fi cu siguranță într-un loc unde să fie osândit la moarte un om doar pentru că pune întrebări.

Filosoful a fost osândit să bea cucută și sentința trebuia dusă la îndeplinire într-o lună. Prietenii l-au îndemnat să fugă, dar el a refuzat. În ziua stabilită, Socrate a spus:

• În curând va trebui să beau otrava și cred că o să fac o baie mai întâi, pentru ca femeile să nu se ostenească să-mi spele, corpul după ce mor.

Și-a luat adio de la soție și cei trei fii ai lor. Femeia plângea, dar el i-a expediat repede.

Când a sosit timpul, călăul a izbucnit în lacrimi.

• Îți întorc urările de bine și voi face așa cum îmi ceri, i-a zis Socrate.

Când a ridicat cupa la buze și a băut, destul de vesel, discipoli plângeau și ei. I-a dojenit, amintindu-le că i se spusese că un om trebuie lăsat să moară liniștit. Au început să i se înmoaie picioarele și s-a întins pe un pat.

• Când otrava îmi va ajunge la inimă, va veni sfârșitul.

Și-a acoperit fața. Apoi, după un timp, s-a auzit o mișcare, i-au descoperit chipul și cu toții au văzut că ochii îi erau stinși.

Socrate își terminase de sculptat sufletul. Încercase să-i învețe pe alții să trăiască — acum încerca să-i învețe să moară.

Dat fiind că epoca noastră este atât de impregnată de materialism, poate ne vine greu să nu ne întrebăm dacă Socrate voia cu adevărat să moară. Personal, mă îndoiesc de sinceritatea lui. Dar adevărul e că aproape pe-atunci toată lumea credea într-o realitate spirituală. Pentru Socrate, corpul era mormântul spiritului. Spiritul căzuse în materie, care se întărise în jurul lui, dar, între viețile pământene, spiritul era liber să se înalțe în realități mai nobile, de natură spirituală.

S-a sugerat că Socrate a fost executat pentru că a introdus un nou zeu, propriul său daimon. Dar Atena era o piață de desfacere prosperă pentru noi idei, credințe și zei. Se mândrea cu dezbateri libere asupra acestor chestiuni și cu faptul că tolerează un număr enorm de zei. Așadar, ce i-a ofensat pe atenieni, ce li s-a părut inacceptabil a fost că noua divinitate, daimonul filosofului, era doar a lui si înlăuntrul său. Cu numai câteva sute de ani mai devreme, zeii lui Homer și Dumnezeu și îngerii lui Moise acționaseră în evenimente publice grandioase, la care asistaseră mii de oameni. Erau forțe active redutabile în lume. Povestea lui Socrate, ca și cele ale lui Ilie sau Buddha, ne arată că se deschide o nouă arenă pentru intervenția divină.

Socrate a fost un martir. El a murit pentru viața interioară.

Platon avea 25 de ani la moartea lui Socrate.

Opera lui ne oferă prima descriere sistematică a idealismului. Idealismul afirmă că mintea a precedat materia, cea din urmă provenind din prima și fiind dependentă de ea, și că mintea e, într-un fel, mai reală decât materia. Idealismul nu a fost niciodată așternut pe hârtie ca sistem filosofic înaintea lui Platon, dar este esențial tuturor religiilor, oricărei credințe spirituale și, de-a lungul istoriei, aproape toată lumea crezuse cu tărie în idealism până atunci, fără să-și pună întrebări.

Întrucât astăzi e mult mai probabil să întâlnim idealismul ca teorie academică seacă – de obicei, o teorie a cunoașterii -, e ușor să uităm că a fost o filosofie de viață în cea mai mare parte a istoriei. Oamenii cunoșteau lumea într-un mod concordant cu idealismul. Simțeau lumea fizică reacționând la activitatea lor mintală, de exemplu, la rugăciuni. Aveau experiențe religioase, mistice și vedeau lumea funcționând conform modelelor care pur și simplu nu ar exista, dacă lumea ar fi un loc în care atomii se ciocnesc unii de alții, fără pic de suflet.

Platon și-a scris filosofia idealistă într-o vreme în care opusul său, materialismul – care susține că materia a fost înaintea minții, că mintea depinde de materie și că aceasta din urmă este mai reală decât mintea -, se configura pentru prima dată. Platon a pledat pentru idealism chiar în momentul când el nu mai era ce credea automat toată lumea că este.

Cel mai renumit discipol al lui Platon a fost Aristotel, a cărui gândire sistematică a pregătit terenul pentru știința modernă. Aristotel a ajuns dascălul lui Alexandru cel Mare. În ultima și cea mai înfloritoare perioadă a civilizației grecești – căreia istoricii îi spun epoca elenistică —, Alexandru a întemeiat un imperiu puternic, care se întindea până în India.

Întocmai cum Imperiul Roman avea să devină mai târziu mijlocul prin care s-a răspândit creștinismul, așa și acum imperiul lui Alexandru cel Mare a favorizat răspândirea filosofiei lui Socrate, Platon și Aristotel. A fost o vreme prielnică schimbului de idei și filosofii, întâlnirii și amestecului de idei din Orient și Occident, de pildă, ca atunci când un budist, un evreu și un adept al lui Platon descoperă, spre surprinderea lor, că au multe în comun.

În mijlocul acestui amețitor vârtej de idei, al acestor schimburi animate, avea să se nască o mare personalitate care le va uni pe toate în spiritul său. IISUS

 

---

Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

---