Bruce Lipton – Sinele, Celula și Nemurirea
În acel început de dimineață în Caraibe, mi-am dat seama că până și „învingătorii” din lumea noastră darwiniană sunt perdanți, pentru că suntem una cu un Univers/Dumnezeu mai mare. Celula începe să funcționeze atunci când creierul acesteia, membrana, reacționează la semnale din mediu. De fapt, fiecare proteină funcțională din corpul nostru este făcută ca o „imagine” complementară a unui semnal din mediu. Dacă o proteină nu ar avea un semnal complementar cu care să se cupleze, ea nu ar funcționa. Asta înseamnă – după cum am conchis eu în momentul acela de „aha!” – că fiecare proteină din corpul nostru este un complement fizic/electromagnetic a ceva din mediu.
Pentru că noi suntem mașinării făcute din proteine, prin definiție, suntem făcuți după imaginea mediului – iar mediul este Universul, sau, pentru mulți, Dumnezeu.
Să revenim la învingători și la perdanți. Deoarece oamenii au evoluat ca și complemente ale mediului lor înconjurător, dacă schimbăm prea mult mediul, nu vom mai putea să fim complementari cu el… nu ne vom mai „potrivi”. În acest moment, oamenii modifică planeta în mod atât de dramatic, încât ne amenințăm propria supraviețuire, precum și supraviețuirea altor organisme, care dispar cu repeziciune.
Această amenințare îi cuprinde și pe cei care conduc un Hummer și pe barosanii lanțurilor de fast-food-uri, care au grămezi de bani – în această întrecere pentru supraviețuire „învingătorii” stau alături de muncitorii loviți de sărăcie, de „perdanți”. Există două căi pentru a ieși din această dilemă: moartea sau mutația.
Cred că ar trebui să vă gândiți serios la acest lucru, în timpul în care nevoia de a vinde Big Mac-uri ne duce la decimarea pădurii tropicale, numărul din ce în ce mai mare de vehicule care ard benzină strică aerul, sau industria petrochimică erodează Pământul și poluează apele. Am fost proiectați de Natură ca să trăim într-un mediu – dar nu în mediul pe care îl facem noi acum.
Am învățat de la celule că facem parte dintr-un întreg și uităm acest lucru, iar asta ne pune în pericol. Mi-am dat seama și că fiecare dintre noi are o identitate biologică unică. De ce? Ce anume face comunitatea celulară a fiecărei persoane să fie unică? La suprafața celulelor noastre se află o familie de receptori de identitate, care disting un individ de altul.
O subgrupă bine studiată a acestor receptori, numită autoreceptorii sau antigenii leucocitari umani, are legătură cu funcțiile sistemului imunitar. Dacă autoreceptorii ar fi îndepărtați, celulele voastre nu v-ar mai reflecta identitatea. Aceste celule fără autoreceptori ar fi tot celule umane, dar fără o identitate – ar fi doar celule umane generale. Apoi, dacă puneți autoreceptorii personali înapoi pe celule, ei vă vor reflecta din nou identitatea.
Atunci când donați un organ, cu cât mai aproape este potrivirea dintre grupa voastră de autoreceptori și autoreceptorii persoanei care va primi organul, cu atât mai puțin agresivă va fi reacția de respingere lansată de sistemul imunitar al primitorului. De exemplu, să spunem că pentru a vă identifica persoana este folosit un set de o sută de autoreceptori pe suprafața fiecărei celule. Voi aveți nevoie de un transplant pentru a supraviețui. Atunci când se face comparația între setul meu de autoreceptori și setul vostru de autoreceptori, se dovedește că avem numai zece autoreceptori care se potrivesc. Eu nu aș fi un donator prea bun pentru voi. Tocmai natura neasemănătoare a autoreceptorilor noștri ne dezvăluie faptul că identitățile noastre sunt foarte diferite. Diferența foarte mare dintre receptorii de pe membrană ar mobiliza sistemul vostru imunitar, trecându-l pe acțiune rapidă, pentru a elimina celulele transplantate străine. Ați avea șanse mai bune de reușită, dacă ați găsi un donator ai cărui autoreceptori să se potrivească mai bine cu cei din celulele voastre.
Însă căutând un donator mai bun, nu veți găsi o potrivire perfectă, de sută la sută. Până acum, oamenii de știință nu au găsit doi indivizi care să fie la fel, din punct de vedere biologic. Cu toate acestea, teoretic este posibil să se creeze țesuturi universale, prin îndepărtarea autoreceptorilor celulei, deși oamenii de știință încă nu au făcut experimente în acest sens. Într-un astfel de experiment, celulele și-ar pierde identitatea. Aceste celule fără autoreceptori nu ar fi respinse. Deși oamenii de știință s-au concentrat pe natura acestor receptori care au legătură cu sistemul imunitar, este important de remarcat că nu receptorii proteine, ci ceea ce activează acești receptori le dă indivizilor propria lor identitate. Setul unic de receptori de identitate ai fiecărei celule se află localizat pe suprafața exterioară a membranei, unde acționează ca niște „antene” și descarcă semnalele complementare din mediu. Acești receptori de identitate citesc un semnal de „Sine“, care nu există în celulă, ci vine la ea din mediul înconjurător.
Gândiți-vă la corpul uman, ca fiind un televizor. Voi sunteți imaginea de pe ecran. Dar imaginea voastră nu vine din interiorul televizorului. Identitatea voastră este o transmisiune a mediului, primită prin intermediul unei antene. Într-o zi, dați drumul la televizor, iar imaginea de pe ecran dispare. Reacția voastră ar fi, „Of,…? A murit televizorul. “ Dar oare imaginea a murit odată cu televizorul? Pentru a răspunde la această întrebare, luați un alt televizor, îl puneți în priză, îl porniți și îl acordați la canalul pe care vă uitați înainte ca ecranul să se stingă. Exercițiul acesta vă va demonstra că imaginea transmisă este încă acolo, deși primul vostru televizor „a murit”. Moartea televizorului, ca receptor, nu a omorât în niciun caz transmisiunea de identitate care vine de la mediu.
În această analogie, televizorul fizic este echivalentul celulei. Antena televizorului, prin care este captată transmisiunea, reprezintă setul nostru complet de receptori identificatori, iar transmisiunea reprezintă un semnal de la mediu. Datorită preocupării noastre pentru lumea materială a lui Newton, la început s-ar putea să presupunem că receptorii proteine ai celulei sunt „Sinele“. Asta ar fi ca și cum am crede că antena televizorului este sursa transmisiunii. Receptorii celulei nu sunt sursa identității acesteia, ci vehiculul prin care „Sinele“ este descărcat din mediu.
Când am înțeles pe deplin această relație, mi-am dat seama că identitatea mea, „Sinele“ meu există în mediu, indiferent dacă și corpul meu se află aici, sau nu. La fel ca și în analogia cu televizorul, în cazul în care corpul meu moare, iar în viitor se va naște un alt individ (un alt „televizor” biologic), care are exact același set de receptori de identitate, acest nou individ mă va, “capta” pe mine. Voi fi prezent în lume, încă o dată. Atunci când corpul meu fizic moare, transmisiunea rămâne. Identitatea mea este o semnătură complexă, conținută în vasta informație care cuprinde, în mod colectiv, mediul înconjurător.
Dovezi care să sprijine credința mea că transmisiunea unui individ este prezentă chiar și după moartea acestuia, vin de la pacienții cu transplant, care relatează că, pe lângă noile organe pe care le-au primit, apar și modificări comportamentale și psihologice. O doamnă echilibrată și atentă la sănătatea ei, din New England, Claire Sylvia, a fost uimită când a început să îi placă berea, crochetele de pui și motocicletele, după ce a avut un transplant de plămâni și inimă. Sylvia a vorbit cu familia donatorului și a aflat că avea în ea inima unui pasionat de motociclete, în vârstă de optsprezece ani, căruia îi plăceau crochetele de pui și berea. În cartea ei intitulată A Change of Heart, Sylvia își prezintă experiențele de transformare personală, precum și experiențe similare ale altor pacienți din grupul ei de sprijin pentru pacienții cu transplant. [Sylvia și Novak 1997] Paul P. Pearsall prezintă o serie de alte astfel de povești în cartea sa The Heart’s Code: Tapping the Wisdom and Power of Our Heart Energy. [Pearsall 1998] .
Precizia amintirilor care însoțesc aceste transplanturi nu lasă loc pentru întâmplare sau coincidență. O tânără a început să aibă coșmaruri legate de o crimă, după un transplant de inimă. Visele ei erau atât de reale, încât au dus la capturarea ucigașului care îl ucisese pe donator.
O teorie despre modul în care aceste noi comportamente sunt implantate în cel care primește transplantul, odată cu organul, este „memoria celulară”, adică ideea că amintirile sunt cumva incorporate în celule. Știți că am un respect uriaș pentru inteligența organismelor unicelulare, însă aici trebuie să trag o linie. Da, celulele pot să-și „amintească” faptul că sunt celule de mușchi sau celule de ficat, însă inteligența lor are o limită. Nu cred că celulele sunt dotate fizic cu mecanisme de percepție, care pot să distingă și să țină minte gustul de crochete de pui!
Memoria psihologică și comportamentală are sens, dacă ne dăm seama că organele transplantate încă mai poartă receptorii de identitate originali ai donatorului și, aparent, încă mai captează din mediu, aceleași informații. Deși corpul persoanei care a donat organele este mort, transmisiunea lor încă mai există. După cum mi-am dat seama, în momentul meu de revelație, pe când eram profund preocupat de mecanismele membranei celulare, ea este nemuritoare – cum cred că suntem cu toții. Celulele și transplanturile de organe ne oferă nu numai un model de nemurire, dar și unul de reîncarnare. Gândiți-vă la posibilitatea ca, în viitor, un embrion să aibă același set de receptori de identitate pe care îi am eu acum. Acel embrion s-ar transforma în „Sinele meu.” Identitatea mea a revenit, dar acum se manifestă printr-un alt corp. Discriminarea după sex sau rasă devin ridicole și imorale, atunci când ne dăm seama că receptorii noștri ar putea să existe la un alb, la un negru, la un asiatic, la un bărbat sau la o femeie. Pentru că mediul reprezintă „Tot Ceea Ce Este“ (Dumnezeu), iar antenele noastre autoreceptoare captează doar o bandă îngustă din tot spectrul, noi reprezentăm cu toții o mică parte din întreg… o mică parte din Dumnezeu.
Cartile lui Bruce Lipton se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
