Dr. Henry G. Bieler – Glandele Endocrine: Rol și Funcție: A treia linie de aparare impotriva bolii

Rolul ficatului este de o importanță colosală pentru sănătate. Când el nu-și mai îndeplinește rolul de filtru, substanțe toxice pătrund în circulația generală. Atunci glandele endocrine – a treia linie de apărare împotriva bolii – sunt stimulate și supra-activate într-un efort curajos de a ajuta corpul să neutralizeze și să elimine produsele iritante ale unei digestii proaste a proteinelor, zaharurilor și grăsimilor.

Pentru a înțelege cum acționează aceste uimitoare glande endocrine, este indispensabil să cunoaștem structura și activitatea lor. Aceste mici bucăți de țesut sunt numite endocrine sau cu secreție internă. Ele diferă de glandele cu secreție externă (transpirația sau lacrimile) pentru că deversează substanța caracteristică pe care o produc direct în sânge în loc să o îndrepte spre exterior cu ajutorul unui tub sau a unui canal. Substanțele caracteristice secretate de glandele endocrine sunt numite hormoni, fiind calificate în același timp și ca: “mesageri biochimici” ai sângelui. Hormonii, chiar și în cantitate infimă, sunt de o putere inimaginabilă. Ei conduc și regularizează o mare parte a subtilei activități a vieții.

Deși mai există și altele, cele trei glande care ne interesează aici sunt: 1) capsulele suprarenale; 2) glanda tiroidă; 3) glanda pituitară.

Aceste glande cu o putere extraordinară uimesc mai ales prin micimea lor. Glanda tiroidă, cea mai voluminoasă, cântărește aproximativ treizeci de grame. Capsulele suprarenale sunt aproape de mărimea unui bob de fasole; hipofiza nu măsoară decât cincisprezece milimetri lungime și este totuși regulatorul celorlalte glande, având în același timp și importante funcții proprii.

Oricât de mici ar fi aceste glande, rolul lor în starea de sănătate sau de boală este totuși preponderent. Doctorul Lewellyn Barker a rezumat perfect influența lor: “Statura noastră, forma feței noastre, lungimea brațelor și a picioarelor, forma bazinului nostru, culoarea și consistența pielii noastre, cantitatea și repartiția grăsimii noastre subcutanate, densitatea și distribuția părului nostru și a celorlalte pilozități, tonicitatea mușchilor noștri, sunetul vocii noastre, volumul laringelui nostru și emoțiile pe care le trădează aspectul nostru exterior, toate acestea depind, într-o mare măsură, de gradul de funcționare, în timpul dezvoltării corpului, al glandelor endocrine.”

CAPSULELE SUPRARENALE:

GLANDELE CARE FAC POSIBILĂ OXIDAREA

Este în afară de orice îndoială că suprarenalele sunt glandele cele mai indispensabile menținerii vieții și sănătății. Ele sunt plasate chiar deasupra rinichilor și se compun din două părți: un strat intern, sau medular și un strat extern, numit cortex.

Cortexul este parte integrantă a sistemului simpatic care controlează și regularizează numeroase funcții conștiente și inconștiente. Numeroasele sale raporturi cu plexul solar au fost pe deplin identificate. Când fetusul are șapte luni, capsulele suprarenale au aceeași mărime ca și rinichii. La naștere sunt numai puțin mai mici iar apoi se reduc treptat atât de mult încât, la persoanele în vârstă, pot fi cu greu distinse atunci când se fac autopsii. Este stabilit că viața omului este imposibilă fără secreția suprarenală în fluxul sanguin. Medicii cunosc foarte bine moartea subită datorată unei hemoragii interne în glandele suprarenale ca și moartea lentă a celor atinși de maladia lui Addison (deteriorarea cronică a capsulelor suprarenale).

Întreaga chimie a corpului uman depinde de procesul de oxidare. Secreția glandelor suprarenale este hormonul care permite oxidarea celulelor. De ea depinde întreținerea arderilor. Ar fi fără îndoială semn de îngâmfare să pretindem că toate funcțiile fizice și chimice ale capsulelor au fost descoperite, dar putem întocmi lista celor mai importante care au fost studiate și recunoscute până astăzi:

Controlul oxidării tuturor celulelor comandând:

a) energia nervoasă (oxidarea fosforului în creier și în țesuturile nervoase)

b) energia fizică și temperatura (oxidarea carbonului în mușchi)

c) funcționarea unor organe speciale (oxidarea ficatului și a rinichilor)

d) viața fiecărei celule (imposibilă în lipsa oxidării)

Controlul tonusului:

a) mușchilor dependenți de voință (forța corporală)

b) mușchilor cardiaci (circulație, tensiune)

c) mușchilor cu contracție involuntară (reflexe).

1. Controlul cantității de globule din sânge, roșii și albe.

2. Controlul puterii de coagulare a sângelui (în colaborare, probabil, cu glandele paratiroide)

3. Controlul gradului de imunizare a corpului.

4. Controlul nivelului de sedimentare al globulelor roșii.

GLANDA TIROIDĂ REGULATORUL CADENȚEI

“Jean este energic și dinamic ca mine, îmi spune, mândră, mama lui, dar Mărie este calmă și înceată ca tatăl ei. Asta nu e o problemă de glande, doctore?”

Nu tocmai. Și alți factori complexi sunt implicați, dar este probabil că metabolismul Măriei să difere de cel al lui Jean. Iar glanda responsabilă pentru această diferență, invitând sau la hoinăreală sau la repezeală, este glanda tiroidă. Situată la baza gâtului, chiar deasupra mărului lui Adam, având forma unui fluture, ea se compune din doi mici lobi uniți printr-un istm. Deși numele i-a fost dat în 1656 (de la un cuvânt grec însemnând scut), ea nu a fost studiată îndeaproape decât în ultimii patruzeci de ani. În afară de rolul ei în reproducerea celulară, mai putem cita printre funcțiile ei principale:

Oxidarea țesuturilor,

Repararea țesuturilor afectate,

Asimilarea zahărului,

Controlul ritmului cardiac,

Activitatea cerebrală și senzuală,

Creșterea normală a celulelor.

GLANDA PITUITARĂ SAU HIPOFIZA

Medicul roman Galen, unul dintre fizicienii cei mai vestiți ai antichității, își făcuse o idee ciudată despre funcționarea hipofizei. El credea că această glandă foarte importantă acționa ca un filtru prin care impuritățile erau descărcate din creier în gât. Timp de cincisprezece secole, medicii au acceptat această curioasă eroare. Chiar și în zilele noastre nu se știe mare lucru despre activitatea glandei pituitare, iar complexitatea ei este atât de mare încât și cei mai îndemânatici endocrinologi se rătăcesc în labirintul acestei glande minuscule. Deși departe de a fi pe deplin lămuriți asupra activității ei, medicii o consideră un organ excepțional. Dacă li s-ar cere să numească rolul ei cel mai important, ar fi la fel de stânjeniți ca niște copii în fața unei vitrine pline cu jucării.

Având forma unei cireșe atârnate de codița ei, hipofiza este situată în cutia craniană, la baza creierului. Ea stă într-o cavitate osoasă, numită sella tursica (șaua turcească), situată în spatele globilor oculari. Ca “maistru”, ea are în special funcția de a stimula celelalte organe ale sistemului glandular în activitățile și în secrețiile lor. Se compune din trei părți. Partea anterioară, a cărei funcție este specific glandulară, își varsă secreția în fluxul sanguin, iar hormonul ei:

• determină talia și volumul corpului,
• determină gradul de inteligență al individului,
• controlează funcțiile sexuale într-un mod care nu a fost încă stabilit.

Partea centrală a hipofizei conține canalele intermediare, mărginite de celule nervoase speciale care controlează fluxul sanguin și descoperă acolo otrăvurile împotriva cărora alertează un mecanism de apărare.

Partea posterioară, bogată în celule nervoase înalt specializate, face de fapt corp comun cu creierul. Celulele ei sunt bogate în hormoni care stimulează sistemul simpatic, provocând astfel o creștere a tonusului și a forței de contracție a mușchilor netezi.

Am trecut în revistă câteva dintre activitățile celor trei glande endocrine. Dar cum pot ele juca rolul unei a treia linii de apărare împotriva bolii?

Pentru a înțelege acest lucru trebuie să ne întoarcem la glanda pituitară, supranumită “câinele de pază” al corpului dar și “centrala sa telefonică”. Această glandă minusculă este de o importanță capitală pentru bună-starea corpului uman. Natura a adăpostit-o foarte înțelept în adâncul cutiei craniene.

Partea medie a acestei glande este bogată în vase sanguine mărginite de celule nervoase terminate cu cili. Acești cili sunt niște detectori care controlează chimia circulației sanguine. Atunci când în fluxul sanguin care trece sunt prezente toxine, este emis un semnal de alarmă care ajunge la glanda tiroidă și la capsulele suprarenale, care constituie, împreună cu hipofiza, cea de-a treia linie de apărare împotriva bolii.

La nevoie, hipofiza avertizează tiroida și suprarenalele să înceapă să debaraseze sângele de materiile sale toxice. În caz de urgență, tiroida va dirija această eliminare spre piele și spre membranele mucoase și seroase; suprarenalele o vor face spre rinichi și intestine.

Astfel, în cazul unei bronșite pulmonare, eliminarea toxinelor se face printr-o exudație cataroasă prin membrana mucoasă care bordează bronhiile. Tușea violentă, caracteristică acestei boli, este un efort natural pentru a elimina materia toxică. După o atare criză, plămânii rămân iritați mai multe zile.

Ați văzut cu toții persoane ale căror figuri și gât erau marcate de gușă. Una dintre pacientele mele, o femeie de 58 de ani, păstra urmele acestui rău. Se plângea de o mare slăbiciune generală, de transpirație abundentă, de puls prea rapid, de membre umflate. Tip clasic de gușă exoftalmică, glanda ei tiroidă fusese supra-activată ca urmare a unei toxemii. Tratamentul consistă în neutralizarea toxemiei. Asemenea cazuri sunt greu de vindecat și necesită un repaus îndelungat la pat. Natura regimului depinde de starea bolnavului și de capacitatea sa digestivă. În acest caz precis pacienta a trebuit să stea la pat șase săptămâni iar regimul consta în lapte crud și în legume nefăinoase și fierte. Cantitatea de lapte era fixată în fiecare zi în funcție de starea bolnavei. Vindecarea a fost completă.

Aș vrea, încă o dată, să insist asupra faptului că modul în care se operează eliminarea va depinde de forța relativă a glandelor endocrine. Dacă tiroida este cea mai puternică, eliminarea are toate șansele să se producă prin epidermă sau prin mucoase; dacă predomină suprarenalele, eliminarea se face prin rinichi sau prin intestine, în afară de cazul în care materiile toxice nu sunt literalmente arse prin hiper-oxidare în ficat, provocată de o sensibilă ridicare a temperaturii corpului, sau febră.

Forța comparativă a glandelor cu secreție internă depinde de doi factori principali: ereditatea și starea acestor glande în urma unor tulburări chimice sau emoționale. Aceea dintre glande care dispune de cea mai mare vigoare în momentul crizei va determina calea prin care otrăvurile vor fi eliminate. Este bine însă să subliniem că o întrebuințare prea frecventă a acelorași căi duce la atrofierea sau la degenerescența acestor ieșiri ca și la epuizarea progresivă a glandelor.

Atunci când omul nu depășește limitele naturale cu privire la excesele de ordin alimentar și emoțional, ficatul, cum am văzut deja mai înainte, acționând ca o a doua linie de apărare, este în măsură să mențină pură circulația generală. În asemenea condiții utopice ne-am putea închipui că boala ar fi o imposibilitate. Cu alte cuvinte, individul, în astfel de condiții, ar fi imunizat împotriva bolii.