Andrew Newberg – Neurobiologia Experienței Mistice: Z.A.O și Sinele
Poate părea ciudat, creierul solicită un mecanism specializat ca să țină sub observație această dihotomie sine/non-sine. Din perspectiva avantajoasă a conștienței normale, distincția pare ridicol de clară. Dar aceasta este numai pentru că Z.A.O. (zona de asociere a orientării) își face fără cusur datoria.
De fapt, oamenii care suferă traumatisme în zona orientării au mari dificultăți în a se descurca în spațiul fizic.
De exemplu, când se apropie de pat, creierele lor sunt atât de derutate de modificările permanente în perceperea unghiurilor, profunzimilor și distanțelor, încât simpla sarcină a întinsului pe pat devine o provocare imposibilă.
Fără ajutorul zonei orientării, care să urmărească schimbările de coordonate ale corpului, nu se pot localiza în spațiu, mental sau fizic și, prin urmare, nu vor ajunge în niciun chip la pat și vor cădea pe podea; sau vor reuși să-și așeze corpul pe saltea, dar când vor încerca să se întindă pe pat, nu vor putea decât să se ghemuiască cu greu la perete.
În împrejurări normale, totuși, zona de asociere a orientării ajută la crearea unui astfel de simț distinct și clar al orientării noastre fizice față de lume, încât nici nu mai trebuie să acordăm atenție acestei chestiuni. Ca să-și îndeplinească atât de bine menirea, zona orientării depinde de un flux constant de impulsuri nervoase de la fiecare dintre simțurile corpului. ZAO sortează și procesează practic instantaneu aceste impulsuri, în fiecare moment al vieții noastre.
Poate desfășura un volum de muncă uluitor, la capacități și viteze care ar încinge circuitele a o duzină de computere ultraperformante.
Nu este deci de mirare că scanările SPECT de referință ale creierului lui Robert, făcute înainte de meditație, în timp ce se afla într-o stare a minții normale, arată că multe zone ale creierului, inclusiv zona orientării, sunt centrele unei intense activități neurologice. Această activitate apare pe scanere în explozii strălucitoare de roșu și galben.
Scanările făcute la apogeul stării meditative, arată zona orientării ca fiind inundată de pete întunecate de verde crud și albastru — culori care indică o reducere drastică a nivelurilor de activitate.
Această descoperire ne-a intrigat.
Știm că zona orientării nu se odihnește niciodată, deci ce ar putea justifica neobișnuita scădere a nivelurilor de activitate din această mică secțiune a creierului?
În timp ce analizam întrebarea, a apărut o posibilitate fascinantă: dar, dacă zona de orientare lucra la fel de intens ca întotdeauna, fluxul de informație senzorială în creștere a fost cumva blocat?
Aceasta ar putea explica scăderea activității creierului în acea zonă.
Și mai irezistibilă era teoria că ZAO a fost temporar „orbită”, privată de informația de care avea nevoie ca să își facă datoria cum se cuvine.
Ce s-ar întâmpla dacă ZAO nu ar avea nicio informație pe baza căreia să lucreze?
Ar continua să caute limitele sinelui?
Dacă nu ar curge nicio informație dinspre simțuri, ZAO nu ar putea să găsească nicio limită. Cum ar înțelege creierul aceasta?
Va interpreta oare zona de orientare eșecul ei de a găsi granița dintre sine și lumea exterioară, ca însemnând că o astfel de distincție nu există?
În acest caz, creierul nu ar avea de ales, decât să perceapă că sinele este nesfârșit și intim contopit cu tot și toate câte percepe mintea. Iar percepția aceasta ar fi indiscutabil cât se poate de reală.
Exact în acest fel Robert și generații întregi de mistici orientali dinaintea lui au descris momentele de apogeu meditativ, spiritual și mistic în cuvintele Upanișadelor hinduse:
Așa cum râul ce curge către est și vest
Se amestecă în mare și devine una cu ea,
Uitând că au fost râuri separate,
Așa toate făpturile își pierd izolarea
Când se contopesc în ființa ultimă.
Robert a fost unul dintre cei opt contemplativi tibetani care au participat la studiul nostru de imagine. Fiecare a fost supus aceleiași rutine și, în practic fiecare caz, scanarea SPECT a arătat o încetinire similară a activității în zona orientării, fapt petrecut în momentele de apogeu ale meditației.
Mai târziu am lărgit experimentul și am folosit aceleași tehnici ca să studiem câteva călugărițe franciscane în timp ce se rugau.
Din nou, scanările SPECT au arătat schimbări similare petrecute în timpul celor mai intense momente religioase ale călugărițelor. Totuși, spre deosebire de budiști, călugărițele tindeau să descrie momentul ca pe o percepție tangibilă a aproprierii lui Dumnezeu și ca pe o contopire cu El.
Relatările lor erau în același spirit cu misterele creștine din trecut, inclusiv cu cel al călugăriței franciscane din secolul al XIII-lea, Angela de Foligno: „Cât de mare este mila celui care a făcut această unire… Eram plină de Dumnezeu atât de complet, încât nu mai eram în starea mea obișnuită, ci eram purtată către o pace în care eram una cu Dumnezeu și eram împăcată cu toate.“
Pe măsură ce studiul nostru continua și datele se adunau, Gene și eu am început să credem că am descoperit dovezi solide în favoarea ideii că experiențele mistice ale subiecților noștri — starea mentală modificată, pe care o descriau ca absorbție a sinelui în ceva mult mai măreț — nu erau rezultatul greșelilor emoționale sau ale dorinței, ci erau asociate cu o serie de evenimente neurologice observabile, care, deși neobișnuite, nu se află în afara razei funcționării normale a creierului. Cu alte cuvinte, experiența mistică este reală biologic, palpabil și științific.
Rezultatul acesta nu ne-a surprins. De fapt, era exact ceea ce prevăzuseră cercetările noastre anterioare. Ani de zile am scotocit literatura de specialitate după studii care analizau legătura dintre practicile religioase și creier, căutând introspecții în biologia credinței. Abordarea noastră a fost largă și cuprinzătoare. Am descoperit câteva studii care examinau psihologia simplă — de exemplu, măsurau schimbările în tensiunea arterială a oamenilor ce meditau. Alte studii ținteau spre lucruri mai mărețe, cum ar fi măsurarea puterii de vindecare a rugăciunii. Am citit rezultatele cercetărilor NDE, am studiat stările mistice induse de epilepsie și schizofrenie, am analizat datele efectelor halucinogene provocate de droguri și de stimulările electrice asupra creierului.
Pe lângă lecturile științifice, am căutat, de asemenea, descrieri ale componentelor mistice ale religiilor și mitologiilor lumii. Gene, în mod deosebit, a cercetat practicile rituale ale culturilor antice și a căutat o relație între apariția comportamentului ritualic și evoluția creierului uman. Există o informație abundentă, relevantă.
Privind relația dintre ritualul religios și creier, dar numai o foarte mică parte a fost sortată sau sintetizată într-un cadru coerent.
Și totuși, pe când eu și Gene am analizat munți de date legate de experiența religioasă, ritual și știința creierului, piese importante ale puzzle-ului s-au îmbinat și au apărut tipare pline de semnificație. Treptat, am schițat o ipoteză care sugerează că experiența spirituală, chiar la rădăcina ei, este intim întrepătrunsă cu biologia umană într-un fel, acea biologie determină nevoia spirituală.
Scanările SPECT ne-au permis să începem testarea ipotezei prin observarea activității creierului oamenilor angajați în practici spirituale. Imaginile nu demonstrează ipoteza noastră dincolo de orice îndoială, dar o susțin cu tărie, arătând faptul că, în momente de comportament spiritual, creierul uman pare să se comporte așa cum prezice teoria noastră.
Rezultatele încurajatoare ne-au adâncit entuziasmul pentru lucru și ne-au ascuțit interesul față de întrebările fascinante provocate de anii întregi de cercetare.
Întrebări ca: sunt oamenii determinați biologic să creeze mituri? Care este secretul neurologic al puterii ritualului? Sunt, oare, viziunile și introspecțiile transcendente ale marilor mistici religioși bazate pe amăgirile mentale sau emoționale, sau sunt rezultatul unor percepții senzoriale coerente, modelate de corecta funcționare neurologică a minților sănătoase și zdravene?
Cartile lui Andrew Newberg se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
