Papus – Mecanismul Gândirii: Sensibilitate, Inteligență, Voință

Care este mecanismul prin care o impresie venită din exterior prin intermediul organelor de simț este percepută, digerată (dacă ni se permite această exprimare) și fixată în memorie? Sunt întrebări importante la care filozofii, fiziologii și psihologii s-au străduit să răspundă, fiecare folosind sistemul preferat.

Mecanismul gândirii se reduce la 3 componente importante:

• primirea senzațiilor care aparțin SENSIBILITĂȚII;

• transformarea acestor senzații în idei, fixarea lor și transmiterea către centrii volitivi: INTELIGENȚĂ și memorie;

• emiterea către exterior a rezultatului transformării ideii de către centrii volitivi sub formă de arte sau cuvinte: VOINȚA.

Sensibilitatea, inteligența, voința constituie primul fundament al oricărui studiu psihologic.

În această trinitate, senzațiile ajung la creier din mediul exterior ca și alimentele în stomac.

Dimpotrivă, ideile sunt rezultatul unui travaliu intern.

În cele din urmă, mișcările conștiente: privirea, vorbirea, gestul sau acțiunea, sunt tot rezultatul transformării ideilor în diverse mișcări de către voință.

Am considerat că această clasificare este simplă, limpede și ușor de înțeles.

Ce spune anatomistul sau fiziologul despre aceasta? El va spune: considerați că priviți cutia craniană și interiorul acesteia din profil. Veți observa 3 etaje.

• un etaj situat în spatele osului frontal, etajul superior, unde sunt localizate circumvoluțiunile anterioare ale creierului care determină voința;

• un etaj mijlociu, situat sub precedentul, unde se găsesc orificiile de intrare și ieșire a 12 perechi de nervi și unde este localizată porțiunea mediană a creierului, suport al facultăților intelectuale (inteligență și memorie);

• în sfârșit, un etaj situat sub cel mijlociu, etaj în care se găsește cerebelul (creierul mic), bulbul și porțiunea posterioară a creierului, organ al sensibilității.

Deci datele anatomo-fiziologice conduc la un rezultat practic identic. Să continuăm acum analiza detaliată a acestei probleme. Creierul, ca toate organele aparținând corpului fizic, este un suport și nu un creator. El furnizează un suport organic pentru toate funcțiile psihice. Acest suport este neuronul, adică celula nervoasă cu dendritele sale și axonul lui.

Acest neuron este analogul cadranului receptor al telegrafului, în ceea ce privește sensibilitatea. Cadranul telegrafului nu creează depeșa, o primește pasiv și acul său nu se rotește decât conform dorinței telegrafistului care transmite.

Dar știm că acest înregistrator telegrafic nu ar funcționa, dacă firul care conectează telegrafistul ce transmite cu cadranul receptor nu ar fi parcurs de un curent care, în acest caz, este electric. Situația este identică pentru sistemul nervos.

Un curent, denumit forță nervoasă, parcurge centrii nervoși și le furnizează tensiunea necesară. Acest curent este centripet în organele de simț și centrifug în organele motorii, dar nu direcția sa este importantă acum. Ce trebuie să constatăm este, în primul rând, existența acestui curent.

Nu este nevoie de o discuție asupra originii acestuia. Este oare produsă această forță nervoasă de o transformare directă a sângelui la nivelul neuronilor? Este ea, din contră, după cum susține Luys, produsă în cerebel?

Deocamdată nu prezintă importanță. Am constatat că, dacă creierul furnizează suportul neuronal, circulația sanguină furnizează curentul: forța nervoasă, origine a funcționării centrilor psihici, ceea ce este suficient deocamdată.

Această forță nervoasă este aceeași în tot organismul, pentru toate organele sistemului nervos. Ea participă atât la funcțiile elevate, ale gândirii, cât și la cele mai simple, ale asimilării sau la funcțiile diverselor glande.

Mai mult, atunci când apare un pericol grav pentru organism, ca de exemplu atacarea intestinelor de către coloniile microbiene (stări tifice), atunci toată forța nervoasă disponibilă se concentrează în punctul atacat pentru a genera fagocitoza sau un alt tip de apărare, iar funcțiile psihice, lipsite de forța lor nervoasă, încetează să funcționeze. În acest caz, telegrafistul transmite inutil depeșa, acul cadranului ce recepționează nu se rotește, nu pentru că ar lipsi telegrafistul, ci pentru că prin firul telegrafului nu mai trece curent.

În cazul unei boli grave, aceste fenomene se produc în organismul uman analog oricărui organism viu dotat cu centri cerebrospinali.

Chiar în cazurile mai puțin grave, se poate produce un fenomen identic. Astfel, în cazul unei emoții foarte puternice la o ființă, denumită nervoasă, adică la care forța nervoasă se deplasează cu ușurință, se observă sub influența acestor emoții, un reflux brusc al întregii forțe nervoase către plexul cardiac, o întrerupere brutală a curentului nervos către creier și… pierderea cunoștinței, fenomen care se explică acum extrem de ușor.

În acest mod, neuronul și forța nervoasă constituie unelte puse la dispoziția altor elemente pentru a genera fenomenele psihice. Totul funcționează precum cadranul receptor al telegrafului și curentul electric.

Ceea ce face să funcționeze aceste organe receptoare sunt depeșa, în cazul telegrafului, și SENZAȚIA, în cazul ființei umane.

Senzația este mijlocul prin care organismele cu capacitate de a gândi se conectează la lumea exterioară.

Această senzație are o serie de caracteristici specifice.

Ea este serială, adică divizată de către organele receptoare, denumite organe de simț, care filtrează senzațiile într-o anumită ordine, începând cu simțul tactil (greutate, căldură, formă etc.), gustativ, apoi olfactiv, auditiv și vizual. Astfel, creierul primește senzații ale formelor, gusturilor, mirosurilor, luminii și armoniei, iar aceste senzații sunt fiecare percepute de către un organ specializat și diferențiate în acest scop.

După ce a fost fragmentată ca și lumina de către prismă, senzația este concentrată în această regiune a centrilor nervoși.

Nervii optici, ca și cei olfactivi și gustativi, ca și nervii simțului tactil sau cei auditivi, se concentrează cu toții în nuclee sau mase neuronale situate în partea inferioară a celui de-al patrulea ventricul cerebral, la nivelul cefei.

Nu prin ochi primim senzația de vedere, ci prin partea posterioară a creierului, în zona cefei, și la fel se întâmplă cu toate senzațiile.

Senzația ajunsă la centrul corespunzător de intrare, este percepută, condensată și digerată de către noi organe nervoase. Ea va fi utilizată acum la constituirea imaginilor mentale ale ideilor, produs final al travaliului psihic, denumit EIDOLON de către greci.

S-ar putea afirma, vorbind pe înțelesul tuturor, că Ideea este de fapt rezultatul digestiei cerebrale.

Analog digestiei abdominale, care are ca ultim scop transformarea alimentelor luate din exterior în substanța umană, digestia cerebrală are drept scop transformarea senzațiilor venite din lumea exterioară în element psihic propriu sau idee.

Ideea constituie, într-adevăr, un domeniu personal marcat de fiecare prin caracterul său propriu.

Un căruțaș beat are propriul său domeniu de idei, opiniile sale, modul său propriu de a-și conduce viața; un profesor de filozofie are, de asemenea, un domeniu ideologic propriu. Este clar că cele două domenii sunt diferite, așa cum un colț de pădure virgină se deosebește de o grădină plină de flori frumoase și arbuști rari.

Analog se generează cele două tipuri de produși cerebrali, unul în creierul căruțașului beat, celălalt în creierul profesorului, acesta din urmă fiind destinat celor mai înalte concepții ale Spiritului.

Comparația precedentă răspunde singură la întrebarea dacă ideile sunt generate în creier sau dacă sunt simplul rezultat al unei funcționări organice parafrazate prin celebra butadă „Creierul produce gânduri așa cum rinichiul produce urină”.

Nici un stejar nu s-a născut ca atare dintr-o dată. Este necesară o sămânță a acestui copac semănată într-un sol fertil împreună cu acțiunea Soarelui, aerului atmosferic și timpul necesar pentru a deveni copacul magnific pe care-l admirăm.

Pământul, fără a primi sămânța corespunzătoare, nu poate crea un copac și nici măcar cea mai mică plantă.

Un filozof prea puțin cunoscut, Louis-Claude de Saint Marti, a rezolvat această problemă a ideilor înnăscute într-un memoriu celebru.

În creier există semințe de idei, germeni psihici care sunt stropiți de către senzații, încălziți de către tensiunea nervoasă, colorați și luminați de către Soarele interior sau Conștiința Personală (Spiritul). Ideea rezultă în urma acestui întreg travaliu.

Ereditatea acționează implacabil în maniera Destinului asupra organului creier, temperamentul propriu – rezultatul dominației unor gene asupra altora – acționează asupra forței nervoase și a circulației ei; mediul psihic interior (dragoste sau ură, adevăr sau greșeală, veselie sau tristețe) acționează la rândul său asupra coloraturii ideilor în momentul asimilării sau al fixării lor în intelect.

Intervenția tuturor acestor elemente de acțiune determină crearea personalității noastre psihice prin propria noastră ideație, prin procesul de creare a ideilor noastre.

Pentru a studia psihologia, este necesară cunoașterea în detaliu a mecanismelor prin care senzațiile se transformă în idei.

În mod analog, este necesară cunoașterea rotițelor din angrenajul unui ceasornic, pentru a înțelege cum anume măsoară acesta timpul. Chiar dacă acest studiu pasionant, nu este indispensabil pentru rezolvarea problemei. Vom încerca însă reluarea lui, încercând o clarificare a afirmațiilor psihologiei pure prin cunoștințele noastre despre fiziologia centrilor nervoși.

Una din caracteristicile digestiei abdominale constă în faptul că diferitele operațiuni se desfășoară în serie. Materiile cu amidon, carnea și grăsimile sunt transformate în zone succesive, iar intestinul realizează o revizie sintetică și definitivă în final.

La prima vedere, conștientizarea senzațiilor se desfășoară tot serial, dar în locul unui mijloc unic de impresionare a sensibilității știm că există 5 centre diferite ce transmit: unele, informațiile multiple culese prin simțul tactil, altele, informațiile gustative sau olfactive, unele, informațiile mai subtile, auditive și vizuale, pe palierul celui de-al patrulea ventricul cerebral, ale cărui nuclee își împlântă rădăcinile în creierul mijlociu, sediul facultăților inteligenței.

Aceasta este, de fapt, caracteristica creierului. Să ne fie permis să reamintim aici principiile cele mai elementare ale fiziologiei sistemului nervos.

Măduva nu păstrează nici o impresie. Centrii săi posteriori de substanță cenușie primesc o senzație, aceasta este automat transmisă în nuclee cenușii anterioare și transformată în mișcare. Acesta este actul reflex cu caracterul său automat, mașinal. Dacă cordoanele medulare nu ajung la creier, totul rămâne la nivel reflex, nimic din ceea ce intră sub formă de senzație în măduvă nu rămâne acolo, iar senzația se transformă în mișcare.

Încă de la constituirea unui organ cerebral, prima caracteristică este posibilitatea conservării oricărei senzații percepute. Această senzație poate, evident, să fie retransmisă sub formă de mișcare centrifugă, dar poate și să fie păstrată undeva de către creierul median, sub formă de idee clasată în memorie, pentru a nu se transforma în manifestare verbală sau de altă natură, decât mai târziu.

Deci în afara funcției de centru-receptor pentru senzații și de centru de transmitere a ordinelor motorii, creierul posedă o serie de organe specifice destinate activării facultăților cerebrale legate de ceea ce numim inteligență.

Aceasta determină transformarea senzațiilor în imagini psihice, în idei, participă la clasarea acestor idei în memorie, la toată procesarea acestor idei de către Imaginație și, în final, la activarea, prin intermediul ideilor, a organelor motorii din partea anterioară a creierului.

Orice senzație devenită idee poate, de asemenea, deveni parte integrantă a mediului psihic propriu. Este exact ce se petrece în plan inferior, în centrii abdominali, unde orice substanță digerată și asimilată va deveni parte integrantă din organismul fizic, fie transformându-se imediat, fie depozitându-se ca rezervă într-un ganglion limfatic sau într-o masă adipoasă, acționând atunci ca idee păstrată ca rezervă în memorie, pentru a fi utilizată în momentul potrivit.

Nu va lipsi obiecția că nu rezolvăm problema prin transformarea senzației în idee. Pentru moment, nu avem această pretenție și vom încerca doar să clarificăm puțin acest subiect utilizând metoda analogică.

În digestia gastrică a fibrinei, la peptonizarea sau umanizarea acestei proteine de origine animală, ce vedem dacă studiem fenomenul la nivel macroscopic?

Observăm că, în afara acțiunii sucului gastric produs de către glandele din stomac, este necesară căldura organică produsă prin circulația sanguină și o serie de mișcări diverse (fără a pune în discuție comenzile care declanșează secrețiile glandulare) produse de către sistemul nervos, în mod special marele sympatic (plexul solar).

Pentru ca această fibrină provenită din regnul animal să devină umană prin digestie, este necesară implicarea a două forțe provenind din planuri superioare: căldura sângelui, care provine din torace, și stimularea nervoasă, care provine din cerebel prin intermediul pedunculului său inferior, care intră în profunzimea nucleelor cenușii anterioare ale măduvei spinării la originea marelui sympatic.

Oare, în cazul ideilor, nu se produc aceleași fenomene?

Nu cumva este necesară, la transformarea senzației în idee, în afara tensiunii nervoase locale și a neuronilor care au numai rolul de suport material, și implicarea unor forțe superioare, una provenind din centrul vieții universale a Naturii, iar cealaltă din planuri divine, necunoscute fiziologilor, unde își are sălaș Spiritul, acel Bai al vechilor savanți egipteni?

Nu ignorăm faptul că acest mod de a studia problema va deranja toți transformiștii, evoluționiștii și materialiștii, care folosesc în locul ideilor noi cuvinte sofisticate, dar acest lucru ne interesează mult prea puțin. Încercăm să demonstrăm că orice elevare, orice evoluție, când este studiată sub aspectul ei real, presupune o dublă implicare a forțelor superioare, un dublu sacrificiu, o dublă involuție și nu există nici un motiv pentru care această lege universală să nu acționeze și în cazul psihologiei… chiar elementare.

Vă reamintim cu această ocazie una din comparațiile pe care le utilizăm frecvent.

Priviți o bucată de lemn, parte a unui copac care altădată era falnic. Această bucată de lemn este formată:

• din puțin pământ absorbit cu greu prin rădăcina copacului și trimis să circule prin scoarță,

• dintr-un strop de atmosferă terestră fixată prin intermediul clorofilei în frunze și în celelalte organe respiratorii ale plantei și distribuită peste tot de aici,

• din puțin Soare fixat, de asemenea, în masa copacului.

Să facem o operație de alchimie: să aruncăm bucata de lemn în foc. Soarele o va părăsi imediat sub formă de lumină și de căldură, atmosfera se va exterioriza sub formă de gaze, iar pământul va rămâne sub formă de cenușă.

Pentru ca sămânța să ajungă la starea de copac, a fost necesar sacrificiul, coborârea, involuția a două forțe superioare: atmosfera terestră și razele solare. În toate planurile lucrurile se petrec identic.

Aceasta ne determină să căutăm în creierul material (pământul plantei menționate anterior), acțiunea altor forțe decât cele pur fizice și putem afirma că, DACĂ FIINȚA UMANĂ ESTE ÎN LEGĂTURĂ CU LUMEA FIZICĂ PRIN SENZAȚII, ESTE ÎN LEGĂTURĂ ȘI CU ALTE PLANURI, PE DE O PARTE PRIN SENTIMENTE ȘI, PE DE ALTĂ PARTE, PRIN INTUIȚIE SAU ILUMINARE INTERIOARĂ.

Așa cum afirmam anterior, în creație totul se întrepătrunde și nici un plan nu poate fi studiat fără a le avea în vedere și pe celelalte.

Dar să nu anticipăm și să revenim la studiul asupra senzației.

Această senzație va ajunge în fața unei forțe venite dintr-un plan superior, care utilizează creierul ca pe un simplu punct de sprijin, și pe care o numim Spirit.

Spiritul sau conștiința de sine va imprima această senzație în momentul transformării ei în idee, cu amprenta proprie ființei umane în care are loc această transformare. Ideea produsă va prezenta caracteristici unice în funcție de caracterul Spiritului care patronează creierul.

Pe de altă parte, această idee va avea o energie specifică în funcție de amplitudinea inteligenței care transformă senzația, care o verbifică, dacă putem folosi această expresie.

Senzația se poate transforma în 3 moduri:

• ea se vitalizează sub influența tensiunii nervoase, care acționează în organele pur fizice, în neuroni. Aceasta este latura anatomofiziologică a problemei;

• senzația este asimilată de către inteligență, care efectuează adăugiri și scăderi și din nou adăugirea sumelor anterioare sau multiplicarea lor și, în final, eliminarea materialului inutil prin diviziune însoțită de asimilarea unui fragment ce devine imagine mentală, idee personală. Senzația este verbificată și supusă acțiunii forței care marchează orice ființă umană întrupată în această lume;

• în final, senzația ajunge în planul inteligenței și este supusă iluminării de către Spirit. Ea este colorată de către iluminarea proprie ființei materiale în care s-a întrupat o fărâmă de Spirit Divin. Ideea este violetă și cu o nuanță întunecată, dacă Spiritul are ca suport fizic creierul unei ființe anxioase; ea este lumină albă pură sau lumină solară, dacă este implicat un creier extaziat de prezența Dumnezeului Adevărului sau de fluxul Dragostei Universale.

VITA – VERBUM – LUX, acestea constituie fundamentul triplu al forțelor care coboară din planurile superioare pentru a transforma un stimul venit din lumea exterioară într-o mică flacără pâlpâindă: ideea umană.

Majoritatea filozofilor antici au considerat ideea drept o imagine. Cuvântul grecesc eidolon exprimă această concepție.

Atunci când Invizibilul trebuie să ne anunțe un eveniment, percepem în vis, în timpul somnului natural, o serie de imagini animate. Tot astfel, multe procedee ale artelor divinatorii au la bază imagini sau numere. Să nu mire pe nimeni faptul că menționăm aici visele și artele divinatorii; adevărata știință nu separă faptele în serioase sau academice și în neserioase sau mondene.

Tot ceea ce există are dreptul de a fi serios cercetat, iar imaginile văzute în vis există cu adevărat, indiferent de cauza lor reală.

Acest limbaj realizat prin imagini permite conversația cu orice creier uman, indiferent de limba personală în care se exprimă. Un exemplu curent este cinematografia de bună calitate, care este percepută la fel de către un chinez, un englez, o piele-roșie sau un arab.

Acesta este un limbaj universal adevărat, o imitație exactă a limbajului utilizat de Invizibil sau, dacă această exprimare nu este acceptată, al limbajului viselor și, de asemenea, al imaginilor mentale determinate de senzații.

Orice senzație este inițial transformată în imagine mentală. Această idee poate fi prelucrată imediat de capacitatea de a amesteca ideile, de a le asocia, de a le disocia și de a le grupa, aceasta fiind reprezentată de imaginație. Aceeași idee poate fi, dimpotrivă, imediat fixată și stocată de către memorie, unde imaginația o va regăsi la nevoie.

Ieșind din domeniul inteligenței, ideea trece în domeniul voinței și devine o „idee-forță”, o imagine dinamică, susceptibilă de a influența organele motorii ale corpului, fiind proiectată și fixată în exterior prin intermediul acestora.

Anatomofiziologii, pe de o parte, și anatomopatologii, pe de altă parte, au studiat timp îndelungat centrii motori ai limbajului articulat, asocierile de idei necesare acestui act și o mulțime de fapte legate de aceasta. Trebuie să reamintim că neuronul este doar un simplu suport, care poate fi înlocuit de către oricare alt organ în situații excepționale. În incendiul de la Hotel Dieu, bolnavii cu nervii motori ai membrelor inferioare complet atrofiați au început să alerge sub imperiul pericolului extrem. Este necesară deci prudența în studierea localizărilor cerebrale, ca de altfel în toate situațiile de acest tip.

În rezumat, putem stabili următoarea ierarhie:

• senzație…

• imagine mentală sensibilă sau Idee…

• idee transformată de către imaginație sau idee fixată în memorie…

• începutul funcționării organelor motorii (laringe)…

• idee exteriorizată prin cuvânt (limbaj articulat) sau idee fixată prin gest: desen, hieroglife, scriere…

Acesta este ciclul elementar al oricărui studiu de psihologie, anatomie și filologie.

Acum vom extinde cercetarea, întrebându-ne dacă senzația acționează asupra unui singur centru al ființei umane sau asupra mai multora. Studiul a fost realizat și finalizat de Fabre d’Olivet, în Constituția filozofică a ființei umane, care constituie prefața lucrării sale asupra stării sociale a omului.

El arată, la fel ca toți inițiații Antichității, că omului i s-au dat nu unul, ci 3 centri care aparțin domeniului sensibilității.

Astfel, o senzație acționează asupra domeniului organic și fizic al instinctului și prin transformarea sa produce plăcere sau durere de diferite intensități.

Acționând asupra domeniului vieții universale întrupate în noi, senzația se va transforma prin acțiunea sa asupra planului sentimentului, în ceva cu totul diferit, care va fi un sentiment de dragoste sau de ură.

În final, prin acțiunea exercitată asupra Spiritului divin întrupat în noi, sensibilitatea va genera impresia de adevăr sau minciună pe planul SENTIMENTULUI.

Aceste trei sentimente, plăcerea, dragostea, adevărul sau durerea, ura, minciuna sunt pasionale, adică împing inteligența și voința către un abis aparte pe care voința îl poate accepta sau respinge, în funcție de gradul său de antrenament, de rezistența sau de ușurința cu care este influențat de către centrii pasionali fără a opune rezistență.

Acest antrenament prin care se pot frâna manifestările pasionale stă la baza oricărei educații religioase, filozofice sau chiar inițiatice și generează efectul pozitiv al eforturilor ființei umane.

Educația constituie în mică măsură un sprijin în acest antrenament ceea ce ne face să înțelegem cum oameni cu o educație sumară ca părintele d’Ars au devenit simboluri ale Umanității prin dezvoltarea facultăților lor spirituale. Cazul Ioanei d’Arc este încă mai relevant din acest punct de vedere. Personalitatea sa dispăruse prin absorbție de către spiritul divin… iar ea nu știa nici măcar să citească.

Această dominare a educației spirituale asupra celei didactice este ignorată în asemenea măsură de către unii filozofi materialiști, încât aceștia au tendința de a considera drept cazuri patologice manifestările directe ale planurilor superioare asupra Umanității. Ei nu înțeleg rațiunea superioară care l-a împins pe Newton să caute cheia Apocalipsei sau care i-a determinat pe discipolii lui Christos să părăsească totul pentru a-și urma Învățătorul. Acești filozofi cercetează isteria Ioanei d’Arc sau alienarea ereditară a lui Sakia-Muni. Acești filozofi sunt demni de compătimit, în așteptarea timpului când gândirea lor va fi suficient de matură pentru a înțelege cu adevărat aceste probleme, ale facultăților divine întrupate în noi.

Inteligența nu trebuie să transforme în idei numai senzațiile, ci și sentimentele și Intuițiile, iar memoria va trebui să înregistreze atât imaginea plăcerii de a consuma hrana preferată a unui gurmand, cât și fermecătoarele imagini ale mărturisirilor dulci ale primei iubiri sau mai mult, imaginile strălucitoare ale fericirii determinate de către descoperirea unui adevăr căutat de mult timp.

Animalul biped împodobit cu numele de om, dar rămas încă în stare inferioară, își caută plăcerea în Vin și în beția instinctuală.

Pe un plan superior, își caută plăcerea în femeie și beție sentimentală.

În sfârșit, pe un plan cu mult superior celorlalte, izvorul fericirii sale îl constituie beția intelectuală a adevărului.

 

---

Cartile lui Papus se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

---