Richard David Precht – Argumente pentru existența lui Dumnezeu: De la Anselm la Neuroștiință
Existență lui Dumnezeu? Se poate dovedi existența Lui? Să ne concentrăm asupra următoarei situații: singura reprezentare cu sens pe care am putea să o avem despre Dumnezeu este aceea a unei ființe infinit de mari și de perfecte. Tot restul nu ar fi Dumnezeu, cel puțin nu în sensul creștin al cuvântului. Dumnezeu – am putea spune și astfel – este acea ființă față de care altceva mai mare nu poate fi conceput. Dar dacă ființa față de care altceva mai mare nu poate fi conceput există, prin urmare Dumnezeu există!
Nu știu dacă toate acestea v-au convins, dar dacă nu, eu nu am nicio vină, pentru că nu eu am pus la punct acest argument al existenței lui Dumnezeu. Meritul îi revine unui italian care și-a petrecut o mare parte din viață în Franța, dar cu toate acestea purta numele unui oraș englezesc: Anselm de Canterbury. Anselmo, căci acesta era numele său adevărat, s-a născut în jurul anului 1033 în Aosta, o localitate din nordul Italiei. La cincisprezece ani visa să se călugărească în mănăstirea aflată în apropierea orașului natal, dar tatăl său, om ambițios, avea planuri mai îndrăznețe pentru el. Fiul său înzestrat urma să se dedice unei cariere politice. Când a împlinit douăzeci și trei de ani, Anselm a pornit într-o călătorie de trei ani prin Franța. Mai ales nordul țării i s-a părut fascinant. De mai bine de o sută de ani normanzii îi alungaseră pe franci din nordul Franței și puseseră la punct o cultură înfloritoare. Ei preluaseră limba înaintașilor, franceza, dar și creștinismul. În timpul ocupației normande au fost construite peste 120 de abații, adevărate centre ale culturii, economiei și spiritului.
Și în ceea ce privește arta religioasă, Normandia se număra printre cele mai bogate regiuni ale Franței. Cele mai renumite mănăstiri și abații erau Saint Wandrille, Mondaye, Jumièges, Hambye, mănăstirea trapistă din Soligny și mănăstirea benedictină din Bec. În momentul în care Anselm ajunge în Normandia, cel mai de seamă învățat din regiune, Lanfranc, transformase abația Bec într-unul dintre cele mai importante centre spirituale din Normandia. Și Anselm intră, după oarecare ezitare, în abație, în 1060. Trei ani mai târziu Lanfranc este ales abate al mănăstirii mai mari din Caen, iar Anselm devine prior al abației din Bec. Relația strânsă pe care Lanfranc o are cu William Cuceritorul, ducele Normandiei, va decide evoluția ulterioară a lucrurilor. În 1066 William cucerește Anglia, și Lanfranc devine arhiepiscop de Canterbury. Catedrala, care avea să fie cunoscută în toată lumea, nu este acum decât o ruină devastată de un incendiu care a avut loc în timpul războaielor duse de normanzi pentru cucerirea de noi teritorii. La Canterbury, Lanfranc repetă isprava din Bec: ruinele se transformă într-o biserică impunătoare în stil romanic, cu transept și cor. În timp ce Lanfranc face din Canterbury cel mai important centru cultural și religios al Angliei, Anselm dezvoltă mai departe abația Bec.
Singurul portret al lui Anselm pictat în Evul Mediu îi accentuează trăsăturile nobile: chipul ascuțit, nasul drept, fruntea proeminentă și părul lung și alb revărsat pe umeri. Alegerea lui Anselm ca abate s-a dovedit excelentă: Bec ajunge o mănăstire înfloritoare, cu o școală de elită și seminarii de retorică. Anselm începe să scrie lucrări filosofice și teologice. Prin anul 1080 scrie Monologion și Proslogion. În Proslogion, o lungă meditație despre natura divină, se întâlnește și argumentul în favoarea existenței lui Dumnezeu, acele idei cu care începe capitolul de față.
Fraza în care se arată că Dumnezeu este ființa față de care altceva mai mare nu poate fi conceput reprezintă unul dintre argumentele cele mai dezbătute din istoria filosofiei. Teza lui Anselm a devenit cunoscută drept primul argument ontologic al existenței lui Dumnezeu. Termenul de „ontologie“ se traduce prin „teoria existenței“. Un argument ontologic al existenței lui Dumnezeu este acela din care existența Lui rezultă direct și nemijlocit. Să ne amintim afirmația-cheie: Dacă Dumnezeu este ființa față de care altceva mai mare nu poate fi conceput, nu este posibil ca El să nu existe. Dacă nu ar exista, acest lucru ar reduce măreția lui Dumnezeu într-un chip inacceptabil. Noțiunea ființei față de care altceva mai mare nu poate fi conceput nu ar mai exista dacă am concepe ceva mai mare. De aici rezultă că nu are sens să ne închipuim că Dumnezeu nu există.
Pe tot parcursul Evului Mediu și până în zorii modernității, argumentul ontologic al lui Anselm a avut o importanță covârșitoare, deși ca întindere nu are nici măcar o pagină. Bineînțeles că argumentul a atras după sine și critici. Primul adversar al lui Anselm a fost contele de Montigny, cunoscut drept călugărul Gaunilon, care a trăit în mănăstirea Marmoutiers în apropierea orașului Tours, pe malul Loarei. Dintr-o definiție alambicată – așa i-a scris Gaunilon lui Anselm – nu se poate trage concluzia că există ceva. Gaunilon a copiat argumentul lui Anselm și a înlocuit sintagma „ființă perfectă“ cu aceea de „insulă pierdută“. Astfel, folosindu-se de cuvintele lui Anselm, el a dovedit că insula trebuie să existe cu necesitate. El a afirmat că, așa cum măreția de necuprins a lui Dumnezeu îi dovedește existența, tot astfel se întâmplă și cu măreția de necuprins a insulei.
Anselm a încercat să se apere, susținând calm că argumentul său nu se aplică la insule și la alte lucruri asemenea, ci reprezintă mai degrabă un caz excepțional. Trecerea de la perfecțiune la existență este valabilă numai pentru ceea ce este perfect în mod absolut, adică numai pentru Dumnezeu. Spre deosebire de El, o insulă nu este perfectă și nici o ființă față de care altcineva mai mare nu poate fi conceput. Anselm l-a luat pe Gaunilon atât de tare în serios, încât a insistat ca argumentul său ontologic să fie copiat și răspândit de alți călugări doar împreună cu critica lui Gaunilon, iar răspunsul acestuia trebuia însoțit de argumentul lui Anselm. Reacția lui Anselm a fost o dovadă de noblețe, și controversa iscată în jurul argumentului ontologic nu a făcut decât să îi crească faima.
În 1089, după moartea lui Lanfranc, vestitul abate din Bec părea succesorul firesc pentru funcția de arhiepiscop de Canterbury. Cu toate acestea, William al II-lea, fiul și urmașul lui William Cuceritorul, a ezitat patru ani până să îl cheme în Anglia pe Anselm, care era un om inteligent și sigur pe sine. Îndoielile regelui aveau să se dovedească întemeiate. Este adevărat că, în perioada în care Anselm a fost arhiepiscop de Canterbury, clădirea catedralei a fost extinsă și viața culturală a luat amploare, dar șovăitorul rege și mândrul arhiepiscop au devenit concurenți în lupta pentru Coroană și Biserică. După patru ani în funcție, când Anselm face o călătorie la Roma, William profită de ocazie și îi interzice să se întoarcă în Anglia, iar arhiepiscopul va petrece trei ani la Lyon. Succesorul lui William, Henric I, îi va îngădui lui Anselm să se întoarcă în Anglia, doar pentru a-l trimite în 1103 din nou în exil, de data aceasta pentru patru ani. În 1107, Anselm s-a întors la Canterbury, unde și-a petrecut ultimii doi ani din viață. În 1494, cel care a crezut că a dovedit existența lui Dumnezeu a fost sanctificat.
Cea mai răsunătoare dispută în legătură cu argumentul ontologic al lui Anselm a fost inițiată 150 de ani mai târziu de către un teolog și filosof a cărui faimă avea să o depășească pe aceea a Arhiepiscopului de Canterbury. Toma D’Aquino, italian la fel ca și Anselm, s-a născut în jurul anului 1225 în castelul Roccasecca, în apropiere de Aquino, ca fiu al unui duce. La vârsta de cinci ani a fost trimis la mănăstire, iar la nouăsprezece ani a intrat în ordinul dominican. A învățat și a predat la Köln, Paris, Viterbo și Orvieto, și în 1272 a înființat o școală dominicană la Napoli. Deși a murit în 1274, la numai patruzeci și nouă de ani, a fost un autor prolific și putem afirma că în Evul Mediu nu a existat nici un filosof care să influențeze gândirea vremii sale mai mult decât Toma D’Aquino.
De la Anselm încoace se instaurase tradiția ca orice tratat teologic să înceapă cu o clarificare rațională a existenței lui Dumnezeu. Dar dominicanul de o inteligență sclipitoare nu era deloc mulțumit de argumentul lui Anselm. Fără să amintească numele predecesorului său, Toma critică modul în care Anselm trece de la reprezentarea conceptuală a lui Dumnezeu la existența sa reală. Faptul că eu concep un Dumnezeu perfect înseamnă doar că Dumnezeu există în imaginația mea, nu și că El există cu adevărat. Toma a mers chiar mai departe și a pus la îndoială faptul că ar avea vreun sens să se vorbească despre „ființa față de care altceva mai mare nu poate fi conceput“, deoarece aceasta fie este prea mare ca să o mai pot concepe, fie este prea mică. Indiferent de ce aș concepe, pot întotdeauna să concep ceva mai mare. Cel mai mare număr cunoscut este mereu urmat de un altul deoarece există posibilitatea lui +1. Prin urmare, argumentul lui Anselm legat de existența lui Dumnezeu eșuează de la bun început întrucât nici nu există ființa față de care altceva mai mare nu poate fi conceput.
Toma nu a dorit nici pe departe să arate că nu există Dumnezeu, ci, dimpotrivă, și-a propus să găsească un argument mai bun în sprijinul existenței Sale. Spre deosebire de Anselm, Toma D’Aquino considera că existența lui Dumnezeu este un lucru atât de măreț, încât nici nu poate fi cuprins de imaginație. Propria sa încercare de a argumenta existența lui Dumnezeu ține de un cu totul alt mod de abordare.
Toma D’Aquino explică existența lui Dumnezeu bazându-se pe logică și pe înlănțuirea dintre cauză și efect. Argumentul său este unul cauzal. Având în vedere că lumea există, ea trebuie să fi luat naștere la un moment dat, deoarece nimic nu apare din nimic. Cândva, trebuie să fi existat o cauză eficientă, care să fi creat sau să fi pus totul în mișcare, iar ceea ce se află la originea a tot ce există este imobil pentru că, dacă nu ar fi așa, nu s-ar afla la origini, ci ar avea la rândul său o cauză eficientă. La originea a tot și toate se află prin urmare „un mișcător nemișcat“, concept pe care Toma D’Aquino l-a preluat de la filosoful grec Aristotel.
Și totuși, cum trebuie să ni-l închipuim pe acest mișcător nemișcat? De fapt, acesta este, după cum s-a arătat, inconceptibil deoarece, pentru a fi ceea ce este, trebuie să aibă toate atributele pe care lumea nu le are. El trebuie să fie absolut, etern, adevărat, inteligent dincolo de orice închipuire și perfect. Pentru a-și face o imagine asupra lui Dumnezeu, omul ar trebui să înlăture una câte una reprezentările obișnuite. Cu cât voi arunca peste bord mai multe reprezentări omenești, cu atât mai repede se va risipi întunericul care mă înconjoară. Trebuie să concep așadar o ființă care nu este alcătuită din materie și care nu este condiționată de timp. Dumnezeu este atotputernic și omniscient, infinit și de necuprins. Voința sa este absolută și perfectă, iar iubirea lui este infinită, ca o chintesență a fericirii.
Pentru filosofi ca Toma D’Aquino, scopul era acela de a media cât mai convingător între rațiune și credință și de a arăta cum și de unde știe omul cine sau ce este Dumnezeu. Nici un filosof important al Evului Mediu nu a pus la îndoială existența lui Dumnezeu, ci se dorea doar să se arate modul în care era posibilă o reprezentare rațională a lui Dumnezeu.
Aceasta a fost și direcția pe care a urmat-o Immanuel Kant în 1781, în Critica rațiunii pure. Toate reprezentările mele despre lume, arăta Kant, sunt reprezentări ale minții mele (vezi Legea morală în mine). Cu ajutorul simțurilor am acces la diferite experiențe, intelectul meu formează reprezentări, iar prin intermediul rațiunii ajung să le ordonez și să le evaluez. Nu știu, însă, absolut nimic din ceea ce se situează în afara lumii experiențelor mele senzoriale. Conform părerii lui Kant, tocmai aici se află dilema referitoare la argumentul în sprijinul existenței lui Dumnezeu. Când îmi formez o reprezentare despre o ființă absolut perfectă, este vorba despre o reprezentare a minții mele. Lucru pe care l-a admis și Anselm. Dar chiar și atunci când deduc din această reprezentare că perfecțiunea lui Dumnezeu presupune existența sa reală, este vorba tot despre o reprezentare a minții mele. Este clar că Anselm nu observase acest lucru. Pentru el, reprezentarea asupra lui Dumnezeu trecuse direct din minte în lume. În realitate, Anselm arătase numai cum se formează în mintea lui reprezentarea conform căreia Dumnezeu trebuie să existe. Atât, nici mai mult, nici mai puțin.
Odată ce Kant a ajuns să se confrunte cu argumentul ontologic al lui Anselm (pe care îl știa în varianta lui Descartes, foarte asemănătoare cu originalul), critica sa adusă logicii argumentelor în favoarea existenței lui Dumnezeu a fost de nestăvilit. Influența lui Kant a fost enormă. Deși au mai fost aduse argumente în favoarea existenței lui Dumnezeu, argumentul ontologic avea să fie redus la tăcere pentru multă vreme.
Cu atât mai uimitor este faptul că, în prezent, are loc o discuție științifică despre argumentele în favoarea existenței lui Dumnezeu, mai ales din domeniul ponderat al neuroștiinței. Există chiar unii specialiști în neuroștiință care afirmă că au dezlegat misterul existenței lui Dumnezeu. Primul care a susținut că există progrese în această privință a fost neurologul canadian Michael Persinger de la Universitatea Laurentian din Sudbury. Încă din anii ‘80 el a efectuat o serie de teste considerate cel puțin ciudate. El le-a cerut subiecților să se așeze pe fotolii, în pivnița izolată fonic a universității, și le-a împărțit ochelari cu lentile de culoare închisă. După aceea, le-a pus pe cap câte o cască de motociclist, ușor modificată, prevăzută cu bobine magnetice, care emiteau impulsuri relativ puternice. Cu ajutorul acestor bobine, Persinger putea măsura și manipula undele cerebrale. Numeroși subiecți spun că ar fi simțit o „realitate superioară“ sau o „prezență“, ca și când ar mai fi fost cineva în încăpere. „Unii susțin că simt prezența îngerului lor păzitor, a lui Dumnezeu sau a așa ceva“, a relatat Persinger. Pentru cercetătorul canadian, lucrurile sunt clare: sentimentele religioase iau, evident, naștere sub influența câmpurilor magnetice. Conform lui Persinger, acest lucru este evident în timpul variațiilor bruște ale câmpului magnetic terestru, de pildă, în cazul cutremurelor. Nu se întâmplă adesea ca experiențele de natură mistică să fie asociate cu catastrofele naturale? Mai ales persoanele cu o sensibilitate ridicată la nivelul lobului temporal sunt deosebit de expuse la asemenea fenomene magnetice. Conform lui Persinger, între Dumnezeu și magnetismul terestru există o strânsă legătură. Din păcate, nici un alt specialist în neuroștiință nu a reușit să repete aceste experimente, iar comunitatea științifică îl consideră pe cercetătorul canadian un excentric.
De mai mult succes s-a bucurat, în schimb, colegul său mai tânăr, Andrew Newberg, de la Universitatea din Pennsylvania. La finele anilor ‘90, Newberg, specialist în medicină internă, medicină nucleară și cardiologie nucleară, a pus la punct o întreagă serie de experimente pentru a sonda misterul credinței. Ca subiecți, Newberg și-a ales numai persoane cu o înaltă înzestrare spirituală, printre care și maici franciscane și călugări budiști, pe care i-a testat cu un tomograf computerizat cu emisie de fotoni, observând fluxul sangvin din creier.
Subiecții au început să mediteze și să se adâncească în credință. În momentul în care subiecții ajungeau într-un anume stadiu meditativ sau extatic, aceștia trăgeau de o manetă și Newberg le injecta un reactiv colorat, astfel încât să poată observa schimbările intervenite pe monitor. Acestea au apărut mai ales la nivelul lobului parietal și al celui frontal: în timp ce activitatea s-a diminuat la nivelul lobului parietal, s-a amplificat la nivelul lobului frontal. Dacă pentru Persinger locul în care ne atinge Dumnezeu este situat în lobul temporal, pentru Newberg este situat în lobul frontal.
În timp ce Persinger păstrează prudența, Newberg este euforic și îndrăzneț. Nu este nicio întâmplare că în creier există un centru al religiei, afirmă acesta din urmă. Cine altcineva dacă nu Dumnezeu a conceput și a sădit acest centru în ființa noastră? Cartea pe care a scris-o Newberg despre experimentele sale a devenit bestseller în SUA. Ea poartă titlul Why God Won’t Go Away (De ce nu dispare Dumnezeu).
Iluminarea pe care filosoful Diogene a trăit-o, conform legendei, într-un butoi, călugărul de astăzi o va trăi în interiorul tomografului. Faptul că Persinger detectează centrul sensibilității religioase în lobul temporal și Newberg identifică același centru în lobul frontal ni se pare extrem de relevant. Lobul temporal cuprinde mai cu seamă funcțiile auzului și tot aici se află și zona Wernicke, ce răspunde de înțelegerea limbajului. În afară de aceasta, lobul temporal joacă un rol important în ceea ce privește memoria explicită. Spre deosebire de lobul temporal, lobul frontal ne controlează mișcările și este responsabil cu planificarea mișcărilor și a acțiunilor. Ambele regiuni ale creierului guvernează funcții cognitive „superioare“, dar în moduri diferite. Așa cum s-a întâmplat în privința lui Persinger, și Newberg a fost criticat pentru fermitatea concluziilor sale, stabilite în urma unui număr relativ de teste.
Nu cumva sentimentele noastre religioase implică mai mult decât o singură regiune a creierului? Și chiar dacă ar exista acel mailbox pentru mesaje religioase pe care l-a identificat Newberg, cine poate afirma că Dumnezeu este expeditorul care mă luminează și îmi trimite cunoaștere? Nu ar putea fi vorba despre spamuri inconștiente pe care le fabric eu însumi și care îmi invadează propriul creier, ceva în genul unei erori apărute în timpul evoluției?
Argumentul neuroteologic în favoarea existenței lui Dumnezeu nu ne duce nici el prea departe. În cel mai bun caz, pe baza acestuia ne putem da seama cum adevărurile religioase percepute se formează la nivel neurochimic, dar ideea că Dumnezeu chiar vorbește cu omul rămâne o speculație. Până și dovada clară că în creier există centri ai experiențelor religioase nu înseamnă că s-ar crea o punte între creier și lumea supranaturală. Obiecția lui Kant, conform căreia argumentele în favoarea lui Dumnezeu trec în mod nepermis din propriul domeniu al experienței într-o lume pretins obiectivă se aplică și aici.
Critica lui Kant era îndreptată numai împotriva argumentului ontologic, dar ea este potrivită și în privința argumentului neuroteologic. Dar cum rămâne cu abordarea cauzală? Argumentul cauzal în favoarea existenței lui Dumnezeu nu pornește de la reprezentări, ci mai degrabă caută un răspuns la întrebarea: „De ce există lumea?“ Nu ar trebui să presupunem că Dumnezeu este acea Cauză Primă, care a pus totul în mișcare? Putem face acest lucru, dar nu este necesar. Raționamentul potrivit căruia se arată că nimic nu se poate naște din nimic instituie o Cauză Primă – dar trebuie să fie oare Dumnezeu?
Pentru unii oameni, este mai ușor să își închipuie un Dumnezeu veșnic decât o materie veșnică. Pentru alții, este exact invers. Oricum, se știe că materia există, deși despre Dumnezeu nu se poate spune același lucru – oricum nu pe cale senzorială. Ipoteza că materia ar putea fi veșnică l-a îndemnat pe Bertrand Russell (vezi Musca în sticlă) să se îndoiască de existența unei Cauze Prime, pentru că, dacă orice lucru ar avea o cauză, atunci nu ar exista un început. În acest sens, nu ar exista un început și nici un „Dumnezeu prim“. Cu un oarecare cinism, Russell a imaginat posibilitatea existenței mai multor Dumnezei, care să se creeze succesiv unul pe celălalt.
Teoria lui Toma D’Aquino potrivit căreia Dumnezeu este cauza primă nu reprezintă un argument convingător în favoarea existenței lui Dumnezeu. Poate că ar fi fost mai bine să rămână consecvent cu obiecția adusă lui Anselm, potrivit căreia orice concepție asupra lui Dumnezeu este inevitabil insuficientă. Lucrurile la care nu avem acces în mod direct prin experiență nu ar trebui stabilite cu prea multă siguranță. Pornind de aici, numeroși teologi au respins orice argument în favoarea existenței lui Dumnezeu. „Oricine susține că poate atesta realitatea lui Dumnezeu pornind de la argumente în favoarea existenței Sale poartă o dezbatere în jurul unei fantome“, a arătat teologul protestant Rudolf Bultmann. Creierul nostru de animal vertebrat nu a fost conceput pentru a ne oferi acces la tot ceea ce este supranatural, altminteri nu am mai vorbi despre lucruri supranaturale. Tocmai de aceea stă în firea lucrurilor faptul că Dumnezeu nu poate fi văzut, ci doar – indiferent în ce fel – simțit sau poate nici atât.
Cei care ar dori, totuși, să dovedească existența lui Dumnezeu mai au un atu. Dacă, din motivele amintite, existența lui Dumnezeu nu poate fi argumentată în mod direct, ea nu poate fi dovedită măcar indirect? Pe această cale, despre care se discută în prezent, mai ales în SUA, a pornit „teologia naturală“.
