Richard David Precht – Experienta lui Mach: Cine este „EUL“?

Experienţa acumulată timp de secole se ascunde uneori în note de subsol. De exemplu, cele la care vom face referire în continuare. În 1855, un student la fizică în vârstă de şaptesprezece ani, pe nume Ernst Mach, face o plimbare prin împrejurimile Vienei. El trăieşte o experienţă unică: „Într-o zi însorită, de vară, în timpul vacanţei, am văzut lumea din care făcea parte şi eul meu ca o masă compactă de senzaţii, care avea legătură mai ales cu eul meu. Deşi reflecţia a intervenit abia mai târziu, momentul respectiv a devenit unul decisiv pentru ideile mele.“ Era un fel de experienţă a secolului, lucru pe care studentul nu-l ştia, o experienţă aşternută pe hârtie cincizeci de ani mai târziu, sub forma unei note, în cartea sa Analiza senzaţiilor.

Ernst Mach s-a născut în 1838 (cu şase ani înaintea lui Nietzsche) în Chrlice, localitate situată în acea vreme în Austro-Ungaria şi, în prezent, în Cehia. Familia sa făcea parte din minoritatea germanofonă. Tatăl lui Mach era ţăran, dar pentru că oferea şi lecţii particulare, s-a ocupat îndeaproape de instruirea fiului său. Mach a învăţat şi meseria de tâmplar. Abia la vârsta de cincisprezece ani a ajuns la un gimnaziu, unde avea să-şi ia cu greu bacalaureatul. Tânărul dotat a studiat la Viena matematica şi ştiinţele naturii, luându-şi examenul de licenţă cu o teză despre electricitate. La un an după aceea, avea să devină profesor mai întâi la Graz, apoi la Praga şi, în cele din urmă, la Viena. Este interesat de numeroase domenii, de fapt, îl interesează tot.

Predă fizică, matematică, filosofie şi psihologie. Ca fizician, calculează viteza sunetului, care mai târziu îi va purta numele. Se spune, de exemplu, că avioanele supersonice zboară cu viteza Mach 2.

În epoca în care a trăit, Mach se bucura de faimă la Praga şi Viena. A făcut experimente legate de rachete şi de dinamica gazelor. A criticat mereu fizica newtoniană, încurajând astfel apariţia teoriei relativităţii. Albert Einstein s-a considerat fără rezerve unul dintre elevii lui Mach, deşi acesta din urmă nu i-a fost niciodată profesor. Din punct de vedere politic, Mach era un liberal, atras din ce în ce mai mult de social-democraţie, partidul social-democrat fiind considerat pe vremea aceea un partid radical. În ceea ce priveşte viziunea asupra lumii, Mach a fost un agnostic, care nu a ezitat să intre în polemici chiar cu Biserica.

De teoriile lui Mach s-au ocupat fizicieni şi filosofi, tânărul Lenin a scris despre acestea o carte groasă, în timp ce filosofia lui Mach era la modă în rândul intelectualilor ruşi. Psihologia simţurilor a apărut ca disciplină nouă şi în America, influenţând cercetarea în domeniul comportamentului. Chiar dacă a influenţat atâtea domenii, faima de care se bucura s-a diminuat rapid după moarte, survenită în 1916, când Primul Război Mondial zguduie Europa, iar fizica porneşte pe drumuri cu totul noi. În 1970, cei de la NASA îşi aduc aminte de fizicianul aproape uitat, care fusese un pionier în domeniul rachetelor, şi dau unui crater selenar numele său.

Ideile filosofice ale lui Mach au fost radicale. Pentru el avea importanţă doar ce rezulta în urma experienţei sau doar ceea ce putea fi calculat. Astfel, era anulată o mare parte a filosofiei de până atunci. Verificând dacă lucrurile sunt valabile din punct de vedere fizic, Mach a dat celei mai mari părţi a istoriei filosofiei nota  patru cu minus. Mach a criticat în special dualismul lui Descartes, deoarece pentru el era clar un singur lucru: senzaţiile pe care le are corpul şi reprezentările pe care le creează spiritul sunt alcătuite din aceeaşi materie.

Aşa cum în timpul acelei experienţe din tinereţe, pe care o avusese într-o zi de vară, Mach descoperise că orice lucru avea legătură cu altul, el avea să contopească dualismul, alcătuit din eu şi lume, în monism: tot ceea ce există în lume se compune din aceleaşi elemente. Dacă ele apar în creier, se numesc „senzaţii“, dar acest lucru nu le transformă în ceva deosebit.

Întorsătura demnă de reţinut în cadrul acestei teorii a senzaţiilor o constituie însă moartea eului. Filosofii vorbiseră mai bine de două mii de ani despre „eu“ şi orice om foloseşte termenul „eu“ atunci când se referă la sine. Mach a fost împotriva acestui fapt.

Lui îi era greu să spună „eu“ atunci când vorbea despre sine. Ce să fie acest „eu“? Mach era de părere că „Eul nu este o unitate bine determinată, strict delimitată, care nu se modifică.“ Nu există un eu în creierul uman, ci există doar un mănunchi de senzaţii aflate într-o permanentă legătură cu elementele din mediul exterior sau, aşa cum se exprima Mach în glumă: senzaţiile „se plimbă singure prin lume“. În albumul de familie al filosofiei cea mai cunoscută dedicaţie dintre toate este: „Eul nu poate fi salvat. Conştientizarea acestei situaţii, dar şi teama faţă de ea au dus la cele mai ciudate grozăvii pesimiste şi optimiste, religioase şi filosofice.“

Mach nu a fost primul care a dorit să renunţe la eu sau cel puţin să-i reducă din importanţă, transformându-l în ceva neînsemnat. El a crezut cu trufie că, pentru aşa ceva, era nevoie de un fizician. Acelaşi lucru l-au mai făcut, însă, un jurist falit şi un comerciant melancolic. Scoţianul David Hume avea douăzeci şi opt de ani în 1739 când a publicat Tratatul despre natura umană. Şi Hume căutase fără succes eul, şi aceasta deoarece sufletul şi eul nu sunt obiecte tangibile. Pentru a percepe senzaţiile, noţiunile şi afectele, omul nu are nevoie de eu. Acest eu există oarecum şi independent. Astfel, eul nu era un lucru real, ci o reprezentare printre altele. Singurul lucru la care s-a gândit Hume pentru a „salva“ eul a fost acela că eul ar fi „un mănunchi de senzaţii“, o iluzie, ce-i drept, dar o iluzie necesară, care îi oferă omului senzaţia plăcută (şi indispensabilă?) că deţine un supervizor în creier.

Aşa să stea lucrurile? Este eul o iluzie? Să fie această reprezentare asupra eului pe care o are fiecare om normal despre sine doar o scamatorie care există în creier? Să se fi înşelat oare filosofii occidentali, timp de două mii de ani, în momentul în care au pornit de la un eu care se confruntă cu mai mult sau mai puţin succes cu lucrurile existente în lume? Eul nu este oare cămăruţa de la etajul superior, în care intră şi din care ies toate actele mele raţionale, emoţionale sau de voinţă? Nu este eul acel castel care există când obţin victorii, dar şi când sunt supus înfrângerilor în viaţă? Nu este el oare filmul necenzurat, care îmi garantează că voi rămâne aceeaşi persoană pe parcursul deceniilor? Chiar dacă mă gândesc la Mach şi la Hume, oare cine vă vorbeşte în acest moment, nu eul meu? Şi cine citeşte aceste rânduri dacă nu chiar dumneavoastră, care vă numiţi, fiecare în parte, „eu“?

Să eliberăm odată eul din strânsoarea fizicienilor ciudaţi şi a juriştilor lipsiţi de succes şi să îi întrebăm pe specialişti, de pildă pe psihologi, ce este cu eul.

Psihologii dau din cap, se încruntă, se privesc unii pe alţii şi schimbă câteva cuvinte. Se încruntă din nou, dau iarăşi din cap. „Mda, ştiţi“, spune unul dintre ei, „personal nu aş anula cu totul eul, dar colegii mei şi eu nu suntem întru totul hotărâţi în ceea ce priveşte eul. Nu putem considera eul un lucru cert deoarece psihologia este, după cum ştiţi probabil, o ştiinţă a naturii, şi în ştiinţele naturii se consideră a fi real doar ceea ce se poate vedea, auzi sau măsura. Nu se pune problema de aşa ceva în cazul eului. Dacă el există, atunci derivă din ceva, iar domnul Hume are dreptate. Mă întreb doar din ce anume. Dacă derivă din senzaţii, se poate spune că există un eu al senzaţiilor, sau dacă derivă din reprezentări, este oare un eu al ideilor? Nici în acest sens nu putem afirma nimic cu certitudine.

Mulţi dintre colegii mei evită să folosească termenul şi vorbesc despre „sine“. Sinele este un fel de centru al voinţei şi judecăţii. În acest sens, trebuie să distingem între conceptul de sine şi senzaţia de sine. Conceptul de sine ne spune cum ne vedem pe noi înşine. Pentru a face acest lucru trebuie să-l introducem pe „I“ , dar numai ca structură redusă, pentru a-l putea pune faţă-n faţă cu „me“ . „I“ acţionează şi „me“ formulează judecăţi. Senzaţia de sine este dovada subiectivă, care îl pune pe „me“ în faţa lui „I“. Am observat şi am descris sute de mii de oameni, în timpul acestei conversaţii cu sinele propriu, dar, în numele lui William James, cel care a pus la punct teoria pe care v-am prezentat-o, nu ne întrebaţi cum se poate dovedi întregul raţionament. Aşa stau lucrurile şi numai Dumnezeu, Darwin sau poate altcineva ştie de ce.“

Iată ce afirmă psihologul. Bineînţeles că această prezentare este succintă şi că psihologia este un domeniu vast, cu nenumărate şcoli şi teorii. Este, însă, de asemenea, evident că psihologul nu poate răspunde clar şi concis la întrebarea: „Ce este eul?“ Nu ne rămâne decât să ne adresăm specialiştilor în neuroştiinţă, pentru că aceştia şi-au făcut din plin simţită prezenţa pe parcursul ultimilor ani.

Se pare că azi, mai mult decât oricând, ei au dreptul să răspundă la întrebarea formulată mai sus. Răspunsul multora (dar nu al tuturor) specialiştilor în neuroştiinţă este „Nu!“ atunci când sunt întrebaţi dacă există eul. „Eul nu există.”

Nimeni nu a fost sau nu a avut vreodată un eu! Nu există un liant al vieţii interioare. David Hume şi Ernst Mach au avut dreptate: eul este o iluzie!“

Pentru a înţelege răspunsul acestor specialişti, ar trebui să îi întrebăm cum ar trebui să arate eul, astfel încât să fie mulţumiţi şi să afirme: „Da, acesta este eul!“

Le-ar fi oare de folos dacă ar descoperi o regiune, o zonă, un centru al creierului care să controleze sau să producă eul? Poate că nu întru totul deoarece, după ce ar cerceta mecanismele de control ar constata că acest centru, la fel ca toate celelalte centre din creier, nu lucrează independent, ci este legat de celelalte. Ar face cercetări legate de celulele nervoase, de transmiterea impulsurilor electrice şi de reacţiile chimice şi ar conchide: eul nu este nimic altceva decât un mecanism electrochimic complicat. E ca şi când un copil ar demonta o păpuşă vorbitoare şi ar descoperi în ea un mic aparat, de care ar fi dezamăgit. Se poate spune că bunul-simţ are noroc. Din fericire, nu există un centru al eului. Lucrul acesta este îmbucurător şi nu reprezintă în nici un caz o dezamăgire, cum ar fi tentaţi să creadă specialiştii în neuroştiinţă. Deja în secolul al XIX-lea, binecunoscutul anatomist Rudolf Virchow le comunica filosofilor că eul nu există: „Am secţionat mii de cadavre, dar în nici unul dintre ele nu am găsit sufletul“. În această privinţă putem spune (cu totul nereligios), „slavă Domnului!“ pentru că este mult mai bine ca sufletul sau eul să rămână un mister decât să fie descoperit, apoi descompus în mii de bucăţi şi demitizat. Ca să mergem mai departe cu imaginaţia, ne-am putea închipui că neurochirurgii ar fi capabili să îndepărteze pur şi simplu eul în urma unei operaţii.

Ei bine, nu există un centru al eului. Acest lucru nu trebuie să ne mire în ultimă instanţă, pentru că nimeni, în afara lui René Descartes cu glanda lui pineală, nu a crezut acest lucru. În ultimii două sute de ani, nici un filosof renumit nu a afirmat că eul ar fi o substanţă care s-ar găsi în creier. Cei mai mulţi dintre ei nu au ajuns la o concluzie în ceea ce priveşte eul. De exemplu, Immanuel Kant se referă destul de neclar la eul care ar fi „un obiect al simţului intern“, spre deosebire de „obiectul simţurilor externe“, corpul. Până la urmă, ce trebuie să înţelegem din această afirmaţie deschisă interpretărilor?

Filosofia nu oferă nimic cert în ceea ce priveşte eul. Se merge, oarecum, pe principiul: „Despre eu nu vorbeşti, ci îl ai.“ Să nu ne mire faptul că specialiştii în neuroştiinţă nu pot găsi eul. Ei cercetează creierul într-un anumit mod şi, pornind de la acest fapt, nu pot descoperi eul. În lumea lor nu există un eu care să poată fi marcat pe o hartă a creierului. De aceea eul nu există. El nu face parte dintre acele elemente ale creierului care să poată fi localizate fără greşeală.

Dar, cu toate acestea, nu avem în permanenţă experienţa eului? Pot exista îndoieli asupra acestor trăiri? Nu există, dincolo de orice îndoială, o senzaţie a eului, oricât de volatilă ar putea părea aceasta? Oare nu ar fi posibil ca eul să se întindă peste întreg creierul, chiar peste întregul sistem nervos sau cel puţin peste regiunile esenţiale ale creierului? Nu ar fi posibil ca, din concertul celulelor nervoase din creier, să se nască melodia sinelui, care nu poate fi definită biologic, dar este fără îndoială prezentă la nivel psihic? Aşa cum din descrierea tuturor instrumentelor dintr-o sală de concert nu se naşte o simfonie, nici eul nu poate fi înţeles cu ajutorul metodelor oferite de anatomia creierului. De ce să nu prezentăm şi aşa lucrurile?

Într-o anumită măsură, toate aceste lucruri sunt corecte, dar în neuroştiinţă mai există şi o a doua cale pentru elucidarea problemei eului. Aceasta constă în examinarea persoanelor cu un comportament anormal, a pacienţilor cu diverse tulburări, al căror eu fie nu funcţionează deloc, fie funcţionează doar parţial sau cu funcţiile alterate. Specialistul în neuroştiinţă şi psihologul Oliver Sacks s-a ocupat timp de patruzeci de ani de asemenea persoane. Sacks însuşi este o persoană controversată, despre care se povestesc tot felul de lucruri. În cartea sa Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie el a descris viaţa şi lumea pacienţilor săi. Este vorba despre oameni cu tulburări ale eului sau, cum îi numeşte Sacks, „călători care ajung în ţări despre a căror existenţă nu am şti nimic dacă nu ar fi ei“.

Un muzicolog suferă o leziune uşoară la nivelul emisferei cerebrale stângi şi, din această cauză, este afectat de agnozie vizuală, fapt pentru care nu mai recunoaşte lucrurile din jurul său. Vrea să pună mâna pe pălărie, dar pune mâna pe faţa soţiei lui. Un profesor de muzică mângâie cu tandreţe ceasurile din parcuri deoarece crede că sunt copii, iar o doamnă în vârstă, bolnavă de neurosifilis, devine brusc interesată de bărbaţi mai tineri.

Situaţiile pe care Sacks putea doar să le descrie în urmă cu mai bine de douăzeci de ani au fost examinate din diverse puncte de vedere. Numeroşi specialişti în neuroştiinţă sunt de părere că există diferite forme ale eului. Există un eu al corpului meu, care îmi spune că acel corp în care trebuie să trăiesc este cu adevărat corpul meu; există un eu al situării, care mă informează asupra locului în care mă aflu la un moment dat; există un eu al perspectivei, care mă asigură că mă aflu în centrul lumii cunoscute de mine; eul trăirilor îmi transmite că impresiile sensibile şi senzaţiile mele sunt cu adevărat ale mele, şi nu ale altcuiva; există un eu al statutului de autor şi al controlului, care îmi arată că eu sunt cel care răspunde de gândurile şi faptele mele; un eu al autobiografiei face în aşa fel încât să nu ies din filmul în care joc, cu alte cuvinte să rămân mereu aceeaşi persoană; există apoi un eu al autoreflecţiei, care îmi dă posibilitatea să mă gândesc la mine însumi şi să mă implic în acel joc psihologic al lui „I“ şi al lui „me“. Există, în sfârşit eul moral, care formează conştiinţa mea, iar aceasta îmi spune ce este bine şi ce este rău.

Toate aceste forme ale eului prezintă tulburări, în sensul că una sau alta dintre ele nu funcţionează cum trebuie, situaţie întâlnită în relatările lui Oliver Sacks. Dacă asupra unor astfel de pacienţi se fac investigaţii apelându-se la metodele care ţin de „imagistică“ se pot observa acele zone ale creierului care nu funcţionează normal.

De exemplu, eul corpului şi eul situării au legătură cu lobul parietal, iar eul perspectivei are legătură cu lobul temporal inferior drept. Eul trăirilor are şi el legătură cu activitatea lobului temporal inferior drept, dar şi cu nucleul amigdalian cerebral sau cu alţi centri ai sistemului limbic.

Dacă dorim, putem spune că există mai multe euri, dar această afirmaţie oferă doar o reprezentare schematică. Chiar dacă ştim, de pildă, ce gust are fiecare ingredient, nu putem avea de unde şti ce gust va avea mâncarea. Pe cât de clar şi de simplu sunt prezentate aici formele eului, pe atât de complicată este situaţia în creierul nostru. În conştiinţa noastră de zi cu zi, acestea funcţionează aproape nediferenţiat. Sunt ingrediente pe care le simţim rar pe limbă, dar sunt altele pe care le percepem mereu.

Şi originea ingredientelor pare a fi diferită. Pe unele putem doar să le simţim, iar pe altele le ştim într-un fel sau altul. În ceea ce priveşte eul perspectivei, sunt puţine lucruri de făcut. El îi este dat fiecărui om normal şi acelaşi lucru se întâmplă cu eul corpului. Cât despre eul autobiografiei, acesta este, fără îndoială, un lucru pe care îl realizez chiar eu şi, astfel, despre care vorbesc. În acest sens, îmi povestesc mie şi altora despre eul meu şi, în acelaşi timp, îl formez. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul eului autoreflecţiei şi, probabil, şi în cazul eului moral.

Diversele stări ale eului, aşa cum sunt ele văzute de specialiştii în neuroştiinţă, reprezintă o clasificare logică, dar nu trebuie să ne facem iluzii. Este vorba despre structuri care nu pot fi separate cu precizie infinitezimală. Nimeni nu poate demonstra că din toate aceste structuri nu apare o stare mentală generală, pe care unii specialişti în neuroştiinţă o numesc „flux al conştiinţei“.

Dar de ce nu se poate vorbi pur şi simplu despre „eu“? Printre lucrurile ciudate care se întâmplă în domeniul neuroştiinţei, se numără şi acela că unii neurologi neagă existenţa eului, dar fac cercetări asupra modului în care ia naştere acesta. Se întâmplă frecvent ca, în laborator, eul să fie duşmanul preferat, a cărui existenţă trebuie postulată, pentru ca apoi să se poată lupta împotriva lui. Cam aşa au putut cercetătorii să arate cum se formează personalitatea, deci şi eul. Sistemul limbic apare deja în stadiul incipient al existenţei embrionului. După naştere, creierul intră în contact cu lumea exterioară şi este revoluţionat încă o dată. Structurile creierului se adaptează, numărul celulelor nervoase se reduce şi, în acelaşi timp, se formează învelişul conductorilor.

Între 18 şi 24 de luni se formează „senzaţia eului“. Este momentul în care copiii se recunosc, atunci când se văd în fotografii. Mai târziu, ia naştere „persoana“ socială şi juridică, adică eul ca parte a societăţii, care acţionează mai mult sau mai puţin responsabil. Unele dintre aceste abilităţi şi competenţe se dezvoltă în creier abia în timpul pubertăţii şi după aceea. Toate aceste lucruri explică dezvoltarea personalităţii şi sunt legate indisolubil de senzaţia eului.

Oamenii se referă la ei înşişi ca la un „eu“. Numeroşi oameni de ştiinţă apreciază că aproximativ jumătate din tot ceea ce înseamnă dezvoltarea personalităţii se leagă de abilităţile înnăscute şi doar 30–40% are legătură cu experienţele şi trăirile revenite între 0 şi 5 ani. Şi numai 20–30% este ponderea educaţiei primite ulterior acasă şi la şcoală.

Demitizarea eului implică anumite probleme. În momentul în care Copernic a demonstrat că Pământul se învârte în jurul Soarelui, a mai descoperit un lucru: concepţia conform căreia Pământul se află în centrul universului este falsă.

În momentul în care Darwin a arătat că toate vieţuitoarele se trag din strămoşi primitivi şi că omul nu face excepţie în acest sens, a mai scos în evidenţă un lucru: concepţia conform căreia omul este o creatură excepţională a lui Dumnezeu este falsă.

Dacă, în prezent, specialiştii în neuroştiinţă ar dori să anuleze eul, nu ar descoperi nimic nou. Nu se respinge vechea idee, potrivit căreia omul ar avea din punct de vedere spiritual un supervizor, care se numeşte „eu“. Acest eu este complicat. El se poate descompune în mai multe euri, dar este în acelaşi timp şi o realitate percepută, care nu poate fi anulată pur şi simplu de către naturalişti.

Oare nu este suficient faptul că fiecare dintre noi se simte ca un eu pentru a putea afirma că eul există? „Suntem indivizi, pur şi simplu pentru că asta dorim să fim. Şi acest lucru este suficient“, scrie sociologul Niklas Luhmann.

Acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre eu. „Eul nu este o unitate anumită, strict delimitată…“ În această privinţă, Ernst Mach avea dreptate. Este posibil ca, la nivelul creierului, să se descopere existenţa unei unităţi şi unei delimitări, sau, aşa cum spun unii dintre specialiştii în neuroştiinţă, „un cadru“. Este, însă, puţin probabil că senzaţiile „se plimbă singure prin lume“.

Eul poate fi comparat cu o educatoare de grădiniţă foarte atentă, care observă ce se întâmplă în jur, are compasiune şi este prezentă într-o măsură mai mică sau mai mare alături de noi. Oamenii nu dispun de un nucleu, de un „sine real“, care să fie palpabil. Oricum, existenţa lui nu ar fi însemnat mare lucru. Interesant ar fi fost să se găsească aparatul eului, care să fie pus dinaintea filosofilor, spunându-se: „Iată-l! Acesta este!“

În loc de aşa ceva, avem un eu care nu poate fi definit exact, un eu care oferă mai multe faţete şi mai multe perspective. Neuroştiinţa nu a demonstrat că nu există un eu, ci a arătat că eul pe care îl percepem este un fenomen incredibil de complicat, în faţa căruia avem încă toate motivele să fim uluiţi. În ceea ce priveşte explicarea „stării eului“, specialiştii în neuroştiinţă mai au de parcurs cale lungă sau, mai bine spus, sunt la decenii distanţă, aceasta în cazul în care există o explicaţie. Dacă vom compara descoperirea emoţiilor simple cu aselenizarea, atunci călătoria până la eu înseamnă o călătorie pe Jupiter. Este vorba despre o călătorie pe care nu ştim cum o vom face şi ce obstacole vom întâlni pe parcursul ei…

Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.