Richard David Precht – Sufletul Animalelor și Morala Umană
Imaginați-vă că, într-o zi, planeta noastră este atacată de extratereștri, ca în filmul Ziua Independenței. Aceștia sunt incredibil de inteligenți și cu mult superiori omului. Pentru că nu există întotdeauna un președinte al Statelor Unite cu un curaj ieșit din comun, care să știe să piloteze un avion de luptă, sau un geniu neînțeles, care să viruseze computerele extraterestre folosindu-se de viruși tereștri, în scurtă vreme extratereștrii au reușit să cucerească și să încarcereze omenirea. Începe un regim de teroare cum nu a mai existat până atunci. Extratereștrii folosesc oamenii pentru a face pe ei teste medicale, fac pantofi, banchete pentru automobile și abajururi din pielea lor, le valorifică părul, oasele și dinții. În afară de asta, mănâncă oameni, mai ales copii și bebeluși. Aceștia din urmă le plac cel mai mult pentru că sunt atât de moi și au carnea atât de fragedă.
Un om care este scos din carceră, pentru a fi folosit în cadrul unui experiment medical, țipă la acele ființe extraterestre:
— Cum puteți să faceți așa ceva? Nu vedeți că avem sentimente și că ne faceți rău? Cum puteți să ne luați copiii pentru a-i ucide și a-i mânca? Nu vedeți cum suferim? Nu vă dați seama cât sunteți de cruzi și de barbari? Voi nu știți ce înseamnă mila și morala?
Extratereștrii încuviințează.
— Da, da, spune unul dintre ei. Se prea poate să fim puțin cam cruzi, dar vedeți, noi suntem superiori. Suntem mai inteligenți și mai raționali decât voi și putem face tot felul de lucruri pe care voi nu sunteți în stare să le faceți. Noi suntem o specie superioară, avem o structură cu totul diferită. De aceea putem să facem tot ce vrem cu voi. În comparație cu noi, viața voastră nu valorează aproape nimic. În afară de asta, chiar dacă nu ne purtăm prea frumos cu voi, aveți un gust foarte bun!
Peter Singer era un tânăr gânditor pe vremea când, în toamna anului 1970, stătea în spațioasa cantină a Universității Oxford și mânca un biftec. La extratereștrii fictivi, care mănâncă oameni, nu se gândise. Venise cu puțin timp în urmă din Australia în Anglia, după ce studiase filosofia la Melbourne, pentru a preda el însuși pentru prima dată la o universitate. Încă din adolescență, Singer fusese fascinat de filosofie și de etică. Părinții lui, originari din Viena, erau de origine evreiască. Din cauza cumplitei persecutări a evreilor în Germania și Austria din vremea național-socialismului, se văzuseră nevoiți să părăsească țara în 1938. Pe atunci, erau încă foarte tineri și au reușit să fugă din Austria în Australia. Părinții lor, adică bunicii lui Peter Singer, au fost însă arestați de naziști și uciși în lagărul de la Theresienstadt.
Singer fusese un student conștiincios, în special atunci când era vorba despre problemele eticii. Dorea să știe ce este bine și ce este rău, ce înseamnă o viață trăită așa cum se cuvine. În timp ce se afla în cantină, cu biftecul dinainte, a observat cum un student dă deoparte carnea din farfurie. Singer l-a întrebat pe studentul respectiv – se numea Richard Keshen și avea să devină profesor de filosofie la Universitatea Cape Breton din Canada – dacă nu îi plăcea mâncarea. Richard i-a răspuns că el nu mânca niciodată carne, explicându-i că era vegetarian și că nu era bine să mănânci animale.
Singer a fost uimit de o astfel de atitudine hotărâtă, dar Richard l-a provocat să îi ofere un singur argument în favoarea faptului că este acceptabil din punct de vedere moral să mâncăm animale. Singer și-a luat timp de gândire. Cei doi urmau să se întâlnească a doua zi la cantină pentru ca Singer să-i ofere lui Richard argumentul cu pricina. Pe urmă, Singer și-a mâncat liniștit friptura. Ceea ce nu știa era faptul că avea să fie ultima.
În drum spre casă, Singer a început să reflecteze. Sigur că oamenii mâncaseră dintotdeauna carne. Încă din vremuri preistorice, au vânat bouri și mamuți, apoi ciobanii și țăranii au crescut oi, capre, vite și porci pentru carne. Oamenii preistorici și numeroase popoare primitive nu ar fi supraviețuit dacă nu s-ar fi hrănit și cu carne. Oricum, i-a devenit clar că motivele care îi veneau în minte nu aveau legătură cu el însuși. Dacă oamenii preistorici sau eschimoșii trebuiau să vâneze foci pentru a putea supraviețui, acest lucru nu era un motiv care să-i permită lui, Peter Singer, să mănânce animale. Într-o țară ca Anglia, dieta fără carne nu era o problemă și nici nu i-ar fi pus în pericol sănătatea. Singer s-a gândit că lupii, leii și crocodilii sunt și ei carnivori, fără să le pese dacă au sau nu voie, deoarece, fără carne ar muri. Dar Singer știa că nu avea să moară fără carne. Spre deosebire de lupi, lei și crocodili, el avea posibilitatea să aleagă dacă vrea sau nu să mănânce animale. Faptul că avea de ales îl deosebea de leu. El era superior față de leu, dar și față de vite, porci și găini, a căror carne o mânca la cantina universității. Omul este mai deștept decât animalele, dispune de un grad mai mare de inteligență, de un limbaj foarte bine pus la punct, de rațiune și de intelect.
Numeroși filosofi din Antichitate, din Evul Mediu, dar și din epoca modernă susținuseră că acesta era motivul pentru care ne este permis să mâncăm animale. Omul are rațiune, iar animalele nu. Omul are valoare, iar animalele nu. Se poate afirma, însă, că viața inteligentă are o valoare mai mare decât viața mai puțin inteligentă? Deși Singer nu cunoștea povestea cu extratereștrii, a resimțit aceeași indignare pe care au încercat-o probabil mulți dintre dumneavoastră. Dacă extratereștrii aveau un comportament imoral față de oameni, de ce nu ar fi imoral și comportamentul oamenilor față de animale? Inteligența noastră superioară nu ne dă dreptul să facem ce vrem. Trei ani s-a ocupat Singer de modul în care oamenii ar trebui să se comporte față de animale. În 1975 a publicat o carte pe această temă – Animal Liberation (Eliberarea animalelor), un adevărat bestseller, vândut în peste 500 000 de exemplare.
Cel mai important criteriu pentru dreptul la viață al unei ființe nu îl reprezintă, conform lui Singer, inteligența, rațiunea sau gândirea. Un sugar este mai puțin inteligent decât un porc și, cu toate acestea, nu ne este permis să-l mâncăm sau să îl folosim pentru a face teste privitoare la efectele unui nou tip de șampon.
Principalul motiv pentru care trebuie să respectăm o ființă și să-i acordăm dreptul la viață este capacitatea sa de a se bucura sau de a suferi. Din acest punct de vedere Singer era de aceeași părere cu Bentham, care scrisese încă din 1789, în timpul Revoluției Franceze: „Ar putea veni ziua în care și celelalte creaturi vor primi acele drepturi care nu le-ar fi fost răpite dacă nu ar fi existat mâna tiraniei. Într-o zi se va vedea că numărul picioarelor, blana sau prezența unui os sacrum sunt motive insuficiente pentru a supune ființele ce au simțăminte unei sorți nedrepte. Dar ce altceva ar putea să traseze acel hotar de netrecut? Să fie oare facultatea rațiunii sau facultatea de a vorbi? Dar un cal sau un câine înțeleg mai multe și sunt mai raționali decât un copilaș de o zi, o săptămână sau chiar o lună. Dar chiar dacă nu ar fi așa, la ce bun? Întrebarea nu este dacă sunt în stare să gândească, nici dacă sunt în stare să vorbească, ci dacă sunt în stare să sufere. Singer a preluat utilitarismul lui Bentham: fericirea este bună și suferința este rea. Acest lucru nu este valabil doar pentru om, ci și pentru toate ființele care pot simți plăcere sau durere. Pornind de la faptul că au senzații, animalele sunt, în principiu, egale cu omul. La întrebarea dacă omului îi este permis să mănânce „celelalte animale“ este foarte ușor de răspuns: plăcerile gastronomice ale omului par ridicol de mărunte în comparație cu suferința pe care trebuie să o îndure animalele sacrificate.
Cartea lui Singer despre eliberarea animalelor de sub dominația oamenilor a stârnit multă vâlvă. În SUA, Anglia și Germania a luat naștere o mișcare socială numită Mișcarea pentru drepturile animalelor. Revendicările urmărite de organizații precum PETA sau Animal Peace depășesc cu mult programele organizațiilor de prezentare a vieții sălbatice. Cei care susțin drepturile animalelor nu luptă doar împotriva creșterii animalelor în ferme pentru carne sau blană și împotriva cruzimii la adresa acestora. Ei sunt împotriva oricărei forme de exploatare a animalelor. Prin urmare, oamenii nu ar trebui să mănânce salam sau brânză, nu ar trebui să țină animalele în grădini zoologice sau în menajerii și nici nu ar trebui să le folosească pentru experimente. Cei care susțin drepturile animalelor arată că acestea ar trebui să se bucure de libertate și să aibă o viață mulțumită.
Chiar dacă, la prima vedere, opiniile lui Singer par convingătoare, ele au fost atacate de către numeroși filosofi. Dacă nici rațiunea și gândirea sau apartenența la specia Homo sapiens nu constituie limita morală, ci capacitatea de a simți durerea, atunci unde se află mai exact limita? Porcii și găinile pot suferi, acesta este un lucru în legătură cu care toată lumea este de acord. Porcul guiță atunci când este chinuit sau sacrificat, iar găinile cotcodăcesc. Ce se întâmplă, însă, cu peștii? Peștii simt durerea? Conform cercetărilor de dată recentă, se pare că da, deși nu o pot exterioriza. Și ce se întâmplă cu nevertebratele, de exemplu cu scoicile? Știm prea puține despre senzația de durere a scoicilor, pentru a putea afirma ceva concludent în legătură cu acest subiect. Mai precis, noi nici nu știm măcar dacă plantele suferă. Resimte cumva salata durere atunci când o scoatem din pământ?
Senzația de durere nu reprezintă, așadar, o limită clară. Acest criteriu este problematic în măsura în care starea de conștiință a animalelor nu ne este accesibilă în mod nemijlocit. În capitolul despre creier am arătat ce probleme întâmpină știința atunci când trebuie să identifice trăirile subiective ale omului. Pornind de la acest fapt, ne putem da seama cât de greu este să se spună ceva în acest sens despre animale. În 1974, adică exact în perioada în care Singer scria cartea despre eliberarea animalelor, Thomas Nagel, în prezent profesor la Facultatea de Drept din New York, a scris un eseu, care avea să devină foarte cunoscut, cu titlul Cum e să fii liliac? Nagel nu era interesat în mod deosebit de animale. El dorea să arate că nu are sens să încercăm să ne punem în locul altor animale, cum ar fi, de pildă, liliacul, deoarece acest lucru este pur și simplu imposibil. Singurul lucru de care am putea fi în stare ar fi să ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă ar trebui să zburăm noaptea, folosind ecolocația, pentru a vâna insecte. Cine știe însă, ce legătură există între toate acestea și senzațiile liliacului? Probabil că nu există nici una. Conștiința, și aici voia Nagel să ajungă, este legată tot timpul de trăirile subiective și, din acest motiv, este, în principiu, inaccesibilă.
Până aici totul este cât se poate de corect. Dar faptul că nu putem ști exact ce se petrece în mintea animalelor nu este, desigur, un argument împotriva teoriei lui Singer. În fond, nu știm nici gândurile cele mai ascunse ale semenilor noștri, iar acest lucru nu ne dă dreptul să îi torturăm.
Nu există nici o lege care să permită tortura, crima și aplicarea de lovituri cauzatoare de moarte pe motivul că făptașul nu știa cum avea să se simtă victima în momentul săvârșirii faptei. Atribuim altor oameni o conștiință complexă, și acest lucru este suficient pentru a-i respecta. În schimb, numeroși oameni de știință au tendința de a explica psihicul animalelor pe baze exclusiv biologice, dar asemenea modele de observare a reacției animalelor la stimuli sunt problematice. Manevrele de fentare ale unei pisici-de-mare sunt instinctuale sau implică o tactică? Ritualurile de dominare și supunere ale leilor presupun vreo strategie sau sunt rezultatul unei reacții de moment? Cine poate răspunde la aceste întrebări? Și în cazul oamenilor dorințele se bazează pe satisfacerea nevoilor biologice, cum ar fi evitarea durerii sau plăcerea sexuală, deși nu se reduce totul la biologie. Iar dacă experiența umană nu poate fi și redusă la mecanisme pur mecanice de funcționare, de ce ar trebui s-o facem în cazul trăirilor avute de animale? Este, desigur, o naivitate să proiectăm sentimentele și intențiile asupra animalelor, dar ar fi la fel de naiv să considerăm animalele doar ca pe niște mașini funcționale. De unde știm că instinctul animalelor de a se juca este numai un simplu mecanism funcțional? Chiar dacă activitatea sexuală a primatelor și senzația lor de plăcere pot fi explicate foarte bine în termeni funcționali, aceasta să fie întreaga explicație?
Încă din Antichitate, își dăduseră seama că este imposibil să știm cu adevărat ce simt animalele, dar știau, însă, cum să se apropie de viața interioară a animalelor pornind de la analogii. Există în acest sens următoarea istorioară: maestrul Zhuangzi trece împreună cu prietenul său, Huizi, podul peste râul Hao. Zhuangzi privește în apă și îi spune prietenului său:
— Privește cu câtă ușurință înoată peștii și cât de liberi sunt. Aceasta este o bucurie pentru pești.
— Tu nu ești pește, răspunse Huizi. De unde știi că se bucură peștii?
— Tu nu ești eu, spune Zhuangzi. De unde știi că eu nu știu că peștii se bucură?
Și în neuroștiința modernă se folosesc asemenea analogii. Mai întâi se cercetează modul de reacție a creierului nostru de vertebrate și apoi se presupune că structuri similare din creierul altor vertebrate sunt asociate cu calități comparabile ale experienței. În astfel de situații, specialiștii în neuroștiință nu se concentrează doar asupra corespondențelor certe și presupuse, ci încearcă să explice și de ce credem că ne putem identifica mai ușor cu unele animale decât cu altele. Atunci când oamenii privesc delfinii, ei interpretează expresia lor facială ca pe un zâmbet, iar neuronii-oglindă se activează. Din acest motiv aproape toți oamenii sunt de părere că delfinii sunt simpatici. Dimpotrivă, animalele cu fețe „care nu ne spun nimic“ nu stimulează neuronii-oglindă și nu ne trezesc nici un fel de empatie. În cazul câinilor, ni se pare că ne putem identifica în anumite situații cu comportamentul lor. Ne place faptul că sunt jucăuși și știm când se bucură. Există, însă, anumite limite. „Nu știm, de pildă, ce înseamnă lătratul“, afirmă Giacomo Rizzolatti. „Din acest motiv, nu avem cum să îl reflectăm. Lătratul nu face parte din vocabularul uman al actelor motorii. Oamenii pot să imite lătratul, unii o pot face chiar foarte bine, dar nu avem cum să înțelegem ce înseamnă el.“
În ciuda progreselor din neuroștiință, viața interioară a animalelor rămâne pentru noi un teritoriu necunoscut. Chiar și așa, între noi și animale păstrăm o limită clară din punct de vedere juridic și filosofic, dar și din perspectiva limbajului. În societatea în care trăim, nici un animal nu are drepturi morale, la un tratament decent. Din punct de vedere juridic, cimpanzeul și păduchele de frunză sunt mai apropiați unul de altul decât omul de cimpanzeu.
Oamenii au constituții și coduri penale, dar cimpanzeii au doar Legea privind protecția animalelor, cu prevederi care pun pe aceeași treaptă cimpanzeul și cârtița, fără să țină seama îndeajuns de realitățile biologice.
Cel puțin vertebratele dezvoltate, ca maimuțele sau delfinii, nu ar trebui private de drepturi, în urma unei neglijențe. Pentru Peter Singer, ca și pentru orice alt adept al utilitarismului preferențial, „conștiința de sine“ reprezintă criteriul care face ca o viață să merite să fie ocrotită în mod necondiționat. Criteriul este destul de convingător, deși trebuie remarcat următorul fapt: conștiința de sine nu constituie o categorie certă din punct de vedere neurologic. De pildă, nu putem observa la RMN dacă o anumită ființă dispune de conștiință de sine. Unii filosofi pun semnul egal între conștiința de sine și sentimentul eului, deducând de aici că nici primatele nu dispun de o conștiință de sine, relevantă din punct de vedere moral. După cum a demonstrat neuroștiința, sentimentul eului nu este o categorie clar delimitată. În capitolul referitor la „eu“, am arătat că există mai multe ipostaze diferite ale eului. Unele dintre acestea, cum ar fi, de pildă, eul corporal, eul situării în spațiu și eul perspectiv, trebuie să existe și în cazul maimuțelor, altminteri acestea ar fi grav afectate din punct de vedere social.
Nu există nici o îndoială asupra faptului că unele vertebrate posedă ceea ce s-ar putea numi o conștiință de sine elementară. Ce valoare morală i se poate atribui, însă, acesteia? Să ne referim, de pildă, la elefanți. Dacă vânătorii din Africa ucid aceste animale inteligente și cu un grad de sensibilitate ridicat pentru comerțul cu fildeș, este drept, așa cum prevede legea în Kenya, ca acești „braconieri“ să fie împușcați? Singer ar spune că nu este drept, deoarece oamenii au o conștiință de sine mult mai dezvoltată decât elefanții. Ce se întâmplă însă atunci când un om ucide trei elefanți sau cinci, sau zece? Și ce se întâmplă atunci când elefanții uciși sunt femele, care lasă în urma lor pui traumatizați, aproape înnebuniți de frică? Într-o astfel de situație, balanța înclină, conform lui Singer, în favoarea elefanților. Ce se întâmplă, însă, cu rudele vânătorilor? Acest exemplu poate fi prezentat în nenumărate variante și, de fiecare dată, vom avea de-a face cu păreri subiective. În acest caz, utilitarismul se confruntă cu situațiile imponderabile și cu o serie de consecințe neclare de care nu se poate elibera.
Marea problemă a „conștiinței de sine“ ca unic criteriu pentru determinarea valorii vieții unei anumite ființe sunt consecințele sale contraintuitive pe care le-am luat în discuție în capitolul despre avort. Dacă valoarea vieții unei anumite ființe depinde de complexitatea sentimentelor și comportamentului acesteia, atunci nou-născuții și persoanele cu handicap psihic sever se află pe aceeași treaptă, dacă nu chiar pe o treaptă inferioară în raport cu un câine ciobănesc. Singer nu și-a propus să diminueze valoarea vieții nou-născuților și a persoanelor cu handicap psihic, ci doar să pună în lumină valoarea animalelor. Avalanșa pe care a provocat-o însă este puternică, și pentru numeroase asociații ale persoanelor cu handicap, ideile lui Singer stârnesc iritare și controverse. În chestiunea animalelor, ca și în cazul avortului, criteriul unic al dreptății este insuficient. Așa cum mama preferă din instinct copilul câinelui ciobănesc, după cum am văzut în exemplu, este bine să nu încercăm să excludem intuițiile și instinctele din filosofia moralei.
Problema modului în care ar trebui să tratăm animalele nu depinde așadar doar de o gândire rațională, ci și de înglobarea instinctelor. Oamenii acordă din instinct o altă valoare vieții animalelor decât cea acordată propriei vieți. Trasarea sentimentelor noastre morale seamănă cu aruncarea unei pietre în apă și privirea modului în care se formează cercurile: în primul cerc se găsesc părinții, frații și surorile și cei mai buni prieteni; în cercul următor sunt cunoștințele noastre și poate chiar animalul de companie. Urmează apoi umanitatea în general. Undeva, în afara cercurilor, se află păstrăvii și puii pe care îi putem mânca la cină. Aceste cercuri morale nu se pot extinde la infinit, însă faptul că atâtea animale comestibile rămân în afara lor nu reprezintă o lege a naturii, ci este, cel puțin în prezent, o consecință a excluderii și a manipulării.
Dacă raportăm sentimentele omenești la întrebarea pusă la începutul acestui capitol, atunci ea ar suna în felul următor: este îndreptățit să mâncăm animale pe care nu le putem ucide noi înșine? Sentimentele noastre, care în Occident au atins un anumit nivel, datorită gradului de civilizație, ne împiedică pe cei mai mulți dintre noi să sacrificăm un porc sau un vițel, chiar dacă am ști cum trebuie să procedăm. În cazul pescuitului, oamenii resimt o aversiune mult mai mică față de uciderea peștilor. Iar în privința „uciderii“ ouălor de găină, nici nu ne pasă. Pe timpuri, oamenilor le era mai ușor să ucidă animale și, de regulă, membrii popoarelor primitive nu consideră nici acum că acest lucru ar fi o problemă. Morala este, însă, întotdeauna și o problemă a sensibilizării culturale. Ea depinde mai puțin de o definiție abstractă a omenirii decât de gradul de sensibilitate al unei societăți. Se poate afirma că acest grad de sensibilitate a atins în prezent, în Europa occidentală, un punct culminant. Tocmai de aceea, în industria de prelucrare a cărnii pulpa de vițel este ambalată astfel încât să nu arate aproape deloc a carne de vițel. Astfel, intuiția noastră este păcălită și repulsia înlăturată. Cei mai mulți dintre noi nu ezită să mănânce carne deoarece nu văd cu ochii lor cum suferă animalele. Neuronii noștri oglindă se activează atunci când auzim mugetul vițelului la abator, dar nu reacționează deloc atunci când avem înaintea ochilor un șnițel semipreparat.
Fiecare dintre noi trebuie să răspundă, trecând în revistă o serie de argumente, dacă va mai mânca sau nu carne. Din perspectivă rațională, cele împotriva consumului de carne sunt mai puternice decât argumentele în favoarea acestuia. Este vorba despre argumente utilitariste, cât și de cel al intuiției morale.
Alegerea de renunțare la friptură, hamburger și pui sau de a mânca mai rar carne depinde, până la urmă, de gradul nostru de sensibilizare față de această chestiune.
