Christopher Hitchens – Tabuuri Alimentare: Ura și Fascinatia față de Carne de Porc
Există în rândul tuturor religiilor tendința de a impune anumite norme sau interdicții alimentare, fie că e vorba de vechea interdicție catolică privind consumul de pește în zilele de vineri, de adorarea de către hinduși a vacii ca animal sfânt și invulnerabil (guvernul Indiei s-a oferit chiar să importe și să protejeze toate vitele care trebuiau sacrificate din cauza răspândirii encefalopatiei spongiforme bovine sau „boala vacii nebune“, boală care a cuprins Europa în anii 1990), de refuzul altor culte orientale de a consuma orice fel de carne sau de a răni orice ființă, fie ea un șobolan sau un purice. Dar cel mai vechi și mai rezistent dintre fetișuri este ura și chiar teama față de porc. A apărut în Iudeea primitivă și, timp de multe secole, a fost una dintre modalitățile – cealaltă fiind circumcizia – prin care puteau fi deosebiți evreii.
Deși sura 5:60 din Coran condamnă mai ales evreii, dar și pe ceilalți necredincioși care s-au transformat în porci și maimuțe – o temă predominantă în învățăturile musulmane salafiste din ultima vreme – și Coranul descrie carnea porcului ca fiind necurată sau chiar „spurcată“, musulmanii nu par să vadă nicio ironie în a-și însuși acest tabu specific evreiesc. În întreaga lume islamică se observă o adevărată repulsie pentru porcine. Un bun exemplu ar fi interzicerea continuă a romanului lui George Orwell, Ferma Animalelor, una dintre cele mai fermecătoare și folositoare fabule ale lumii moderne, însă pe care copiii musulmani nu au dreptul să o citească. Am văzut câteva dintre interdicțiile scrise de ministerele educației arabe care sunt într-atât de stupide încât nu reușesc să vadă rolul de dictatori tiranici pe care îl joacă porcii în poveste.
De fapt, lui Orwell nu-i plăceau porcii din cauză că nu reușise să se dezvolte ca mic fermier, iar această repulsie este împărtășită de mulți adulți care au fost nevoiți să lucreze cu aceste animale dificile în contexte agricole. Înghesuiți în cocini, porcii au tendința să se comporte porcește și să se ia la bătaie, o treabă gălăgioasă și periculoasă. Nu este exclus să-și mănânce progeniturile și chiar propriile excremente, în timp ce tendința lor de galanterie arbitrară și neîngrădită este adesea ofensatoare pentru ochiul celor mai delicați.
Dar s-a observat adesea că porcii lăsați în voia lor, având la dispoziție suficient spațiu de desfășurare, nu se murdăresc, își fac mici culcușuri, au grijă de familie și se angajează în interacțiuni sociale cu alți porci. Aceste ființe dau adesea dovadă și de inteligență și s-a calculat că raportul dintre greutatea creierului și greutatea corporală este aproape la fel de ridicat în cazul lor ca și în cazul delfinilor. Porcul se adaptează foarte bine la condițiile de mediu în care trăiește, după cum o arată mistreții și „porcii sălbatici“ în opoziție cu porcii liniștiți puși la îngrășat sau cu purceii jucăuși care fac parte din experiența noastră imediată. Dar copita despicată, sau piciorul de porc, a devenit un semn diabolic pentru cei temători, și îndrăznesc să spun că e ușor de presupus cine a fost primul – diavolul sau porcul.
Sper că ați ghicit până acum unde vreau să ajung; e vorba despre ceea ce știm deja – că acest frumos animal este una dintre rudele noastre destul de apropiate. ADN-ul lui este în mare măsură asemănător cu al nostru, iar în ultima vreme, s-au făcut transplanturi de piele, de valve ale inimii și de rinichi de la porci la oameni. Dacă – deși cred cu toată convingerea că nu se va întâmpla – un nou doctor Moreau ar putea altera descoperirile recente în ceea ce privește clonarea și să creeze un hibrid, cel mai probabil rezultat de care s-ar teme lumea ar fi „omul-porc“.
Până atunci, aproape tot ceea ce ține de porc este folositor, de la carnea lui hrănitoare și delicioasă până la pielea tăbăcită și părul folosit pentru perii. În romanul realist al lui Upton Sinclair, Jungla, în care sunt descrise abatoarele din Chicago, este chinuitor să citești despre felul cum sunt ridicați în cârlige, guițând în timp ce le e tăiat gâtul. Chiar și cel mai călit dintre muncitori, cu nervii cei mai puternici, este zguduit de această experiență. Guițatul ăla are ceva…
Pentru a duce lucrurile un pic mai departe, se poate observa printre copii, în cazul în care scapă nemolestați de către rabini sau imami, că sunt foarte atrași de porci, în special de purceluși, și că pompierilor, în general, nu le place să mănânce friptură de porc sau șorici prăjit.
În Noua Guinee, ca și în alte părți, pentru a desemna un om fript, băștinașii foloseau un cuvânt barbar, „porc lung“; n-am trecut prin experiența de a degusta personal, dar se pare că, atunci când suntem mâncați, avem un gust asemănător cu cel al cărnii de porc.
Asta ne ajută să vedem că explicația „laică“ în legătură cu interdicția evreiască nu are niciun sens. Se presupune că, la început, interdicția a fost rațională, de vreme ce carnea de porc într-un climat călduros poate deveni râncedă și se poate infecta cu parazitul trichinelozei. Această obiecție – care se poate aplica probabil în cazul crustaceelor care nu respectă regulile cușer – este absurdă când vorbim despre condițiile actuale. În primul rând, trichineloza se găsește în toate tipurile de climat și, de fapt, se manifestă mai degrabă în zonele reci decât în cele calde. În al doilea rând, vechile așezări evreiești din țara Canaanului pot fi deosebite cu ușurință de către arheologi prin absența oaselor de porc de la groapa lor de gunoi, spre deosebire de prezența unor astfel de oase în gunoiul altor comunități. Cu alte cuvinte, cei care nu erau evrei nu s-au îmbolnăvit și n-au murit din cauză că au mâncat carne de porc. (Fără să mai luăm în considerare și altceva, dacă, într-adevăr ar fi murit din acest motiv, n-ar fi fost nevoie ca dumnezeul lui Moise să-și abată pedeapsa asupra lor măcelărindu-i cu ajutorul celor care nu mâncau porc.)
Atracția și repulsia simultană proveneau dintr-o rădăcină antropomorfă: aspectul porcului și gustul porcului, guițatul porcului de dinaintea morții și inteligența vădită a porcului, toate acestea au darul incomod de a aminti de ființa umană.
Astfel, teama de porci – și iubirea de porci – probabil că își au originea în vremea sacrificiului uman și chiar în canibalism, la care textele „sfinte“ fac aluzie într-un mod nu foarte subtil. Nimic opțional – de la homosexualitate la adulter – nu este pasibil de pedeapsă decât dacă cei care impun interdicția (și cer pedepsele aspre) au o dorință reprimată de a participa. Cum descria Shakespeare în Regele Lear, ofițerul care o biciuiește pe femeia desfrânată simte dorința arzătoare de a o folosi pentru chiar păcatul pentru care e pedepsită.
Iubirea față de porc poate fi folosită și în scopuri tiranice și represive. În Spania medievală, unde evreii și musulmanii erau siliți să se convertească la creștinism prin moarte și torturi, autoritățile bisericești au bănuit, și pe bună dreptate, că multe dintre aceste convertiri erau doar de suprafață. Într-adevăr, pe de-o parte, Inchiziția a luat naștere și din teama sfântă că cei care erau în secret necredincioși participau la liturghie – unde, bineînțeles, printr-un ritual de-a dreptul dezgustător, pretindeau că ar consuma carne de om și că ar bea sânge de om, însuși reprezentarea lui Hristos.
Printre obiceiurile care au apărut în urma acestui ritual, se numără și servirea unui platou cu mezeluri la majoritatea evenimentelor, fie ele și formale sau mai puțin formale. Cei care au avut ocazia să viziteze Spania sau vreun restaurant spaniol bun sunt familiarizați cu ospitalitatea acestora: mai multe tipuri de carne de porc diferit afumată și diferit tăiată. Dar asta se trage din efortul constant de a înlătura erezia și de a-i căuta pe aceia care se dau de gol exprimându-și aversiunea.
