Jonathan Black – De la Templieri la Cavalerii Cabaliști
|
Getting your Trinity Audio player ready...
|
În anul 1076, musulmanii turci au cucerit Ierusalimul și au început să-i persecute pe pelerinii creștini. Cruciații au eliberat Țara Sfântă, după care au pierdut din nou controlul asupra ei.
În anul 1119, cinci cavaleri, conduși de Hugues de Payens, s-au întâlnit pe locul răstignirii. Aidoma celor plecați în căutarea Graalului, cei cinci au jurat să devină demni purtători ai sângelui lui Cristos. Pentru a-i proteja pe pelerini, ei și-au stabilit cartierul general în locul în care se credea că au fost grajdurile de pe lângă Templul lui Solomon.
Reuniți cândva între prima și cea de-a doua cruciadă, ei au devenit trupele de elită ale creștinătății. Cavalerii Templieri, sau Ordinul Oștenilor Săraci ai lui Isus Cristos și ai Templului lui Solomon, pe numele lor întreg, purtau totdeauna, pe sub îmbrăcămintea exterioară, pantaloni din piele de oaie, ca simbol al castității, și le era interzis să-și radă barba. Singura posesiune pe care le era permis s-o aibă era sabia, toate celelalte proprietăți fiind deținute în comun. Niciodată nu aveau voie să ceară îndurarea dușmanului, retrăgându-se numai dacă raportul era de trei la unul. Și chiar dacă se puteau retrage, erau întotdeauna obligați să lupte până la moarte.
Sfântul Bernard de Clairvaux, fondatorul ordinului monastic cistercian și cel mai influent cleric al vremii, a redactat regulamentul de funcționare a societății în anul 1128, pentru ca templierii să poată deveni în mod oficial un ordin religios. Bernard scria despre ei că nu cunoșteau frica și că „unul dintre ei a pus adesea pe fugă o mie“, că erau mai blânzi decât mieii, dar mai încrâncenați decât leii, și că aveau „bunătatea călugărilor și vitejia cavalerilor“.
Dovezile arheologice par a confirma faptul că la originea fondării ordinului s-au aflat și motive ascunse — anume cele de a face săpături pe locul Templului. În tunelurile excavate adânc sub acesta au fost descoperite artefacte de proveniență templieră. Tunelurile au fost tăiate în roca solidă, orientate astfel încât să ducă direct sub presupusul loc al Sfintei Sfintelor.
Ceremoniile de inițiere ale templierilor reuneau în mod evident tradiții diferite, inclusiv sufismul și înțelepciunea lui Solomon. Era ucis un miel, iar din el era confecționată o funie, legată apoi de gâtul aspirantului. De ea era tras acesta când era dus în sala de inițiere. După ce i se cerea să jure, sub amenințarea pedepsei cu moartea, că intențiile sale erau pure, candidatul se întreba dacă nu cumva Marele Maestru putea privi în sufletul lui prin cine știe ce mijloace oculte și dacă se afla pe punctul de a muri.
Cei dornici de inițiere treceau prin încercări înspăimântătoare, de tipul celor la care îi supunea Zarathustra pe candidații săi, inclusiv confruntări cu teribile forțe demonice, pentru ca viitorul inițiat să fie pregătit pentru moarte sau pentru alte orori cu care s-ar fi putut întâlni mai târziu în viață.
Aceste confruntări cu demonii, implicate în procesul de inițiere, persistau în amintirile templierilor, bântuindu-i adesea, însă vreme de două sute de ani solidaritatea și rigida lor structură organizatorică au constituit atuuri extraordinare pentru capacitatea lor de a influența și chiar dirija mersul lucrurilor în lume. Fiindcă mulți nobili s-au alăturat ordinului, oferindu-i acestuia toate posesiunile lor, templierii au devenit foarte bogați. Ei au inventat biletele de credit, pentru ca banii să poată fi transferați dintr-un loc în altul fără teamă de hoți. Templul lor din Paris a devenit centrul finanțelor franceze. Dintr-un anumit punct de vedere, au fost precursorii băncilor moderne, contribuind la formarea clasei de comercianți. De asemenea, templierii au fost patronii primelor ghilde independente de Biserică și de aristocrație. Numite Les Compagnons du Devoir, aceste ghilde erau responsabile pentru proiectele de construcție ale templierilor, vegheau la respectarea codurilor etice și protejau văduvele și copiii membrilor.
La finele secolului al XII-lea, la orizont se iveau alte amenințări la adresa supremației Bisericii. În 1190—1191, Richard Inimă-de-Leu, nepotul lui Guillaume de Poitiers, primul trubadur, se întorcea din cea de-a treia cruciadă și s-a oprit în drum pentru a-l vizita pe un pustnic din munți, cunoscut pentru darul profeției. Richard a plecat de la el cu o prevestire sumbră: „Ce vești sumbre răsună de sub capişonul acela! “
Născut într-un sătuc din Calabria în circa 1135, Joachim trăise ani buni ca pustnic, înainte de a intra într-o mănăstire și a fonda apoi abația Fiore, în munți.
Încerca să înțeleagă Apocalipsa Sfântului Ioan, luptându-se cu ea — pentru a-l cita — și fiind înfrânt. Apoi, într-o dimineață de Paște, s-a trezit ca un om nou, cu o nouă capacitate de înțelegere. Numeroasele comentarii profetice pe care avea să le facă ulterior au influențat gândirea spirituală și grupările mistice din întreaga Europă în perioada Evului Mediu, reflectându-se apoi și în filozofia rozacruciană.
Deși cărțile esențiale ale Cabalei nu fuseseră încă publicate, în scrierile lui Joachim există o dimensiune cabalistică, rezultat, poate, al prieteniei sale cu Petrus Alphonsi, un evreu spaniol convertit. Desigur, Vechiul Testament însuși reflectă ideea acțiunilor lui Dumnezeu asupra istoriei, dar specifice Cabalei în lucrările lui Joachim sunt modul în care interpretează textele biblice în termenii complexului simbolism numeric și totodată viziunea sa asupra ceea ce el numea Copacul Vieții. Joachim a publicat o diagramă reprezentând acest copac cu două sute de ani înainte ca o idee similară să fie făcută cunoscută de cabaliști, probabil inspirându-se din tradițiile orale, grație prieteniei sale cu Alphonsi.
Dar în privința învățăturilor lui Joachim, imaginația lumii medievale a fost stârnită în primul rând de teoria celor trei. El susținea că, dacă Vechiul Testament a marcat Epoca Tatălui, caracterizată de teamă și supunere, iar Noul Testament a reprezentat Epoca Fiului, era Bisericii și a credinței religioase, atunci realitatea Treimii sugerează că se apropie o a treia epocă, una a Sfântului Duh. Odată cu sosirea ei, Biserica nu va mai fi necesară, fiindcă vom intra într-o eră a libertății și iubirii. Cum Joachim era un inițiat, gândirea sa avea și o dimensiune astrologică, de obicei trecută cu vederea de comentatorii Bisericii. Era Berbecului era Epoca Tatălui, cea a Peștilor era Epoca Fiului, iar Vărsătorul marca Epoca Sfântului Duh.
Joachim profețise că va exista o perioadă de tranziție între cea de-a doua epocă și cea de-a treia, o perioadă în care un nou tip de oameni spirituali vor educa omenirea și Ilie își va face din nou apariția, așa cum profețeau ultimele versete ale Vechiului Testament, în cartea lui Maleahi. Ilie avea să fie precursorul lui Mesia, cel care va facilita marea innovatio. Joachim a prevestit de asemenea și că Anticristul se va reîncarna înainte de debutul celei de-a treia epoci. Așa cum vom vedea, profețiile sale îi fascinează și astăzi pe membrii societăților secrete.
Ramón Lull, „Doctor Illuminatus“, a fost un misionar pe tărâmul musulmanilor, a cărui gândire era impregnată de idei islamice. S-a născut la Palma, capitala insulei Majorca, în anul 1235, și a crescut ca paj la curtea regală. Astfel, a dus o viață de plăceri, lipsită de griji. Într-o zi, suspinând după o domniță genoveză pe care o dorea cu înflăcărare, a intrat călare în biserica Sfânta Eulalia, în care aceasta se ruga. Doamna l-a respins, dar într-o zi a răspuns la versurile pe care el i le trimisese propunându-i o întâlnire. Când Ramon Lull a sosit, fără nici un preambul, femeia și-a dezgolit pieptul în fața lui: acesta era ros de o boală malignă.
Șocul trăit a marcat începutul convertirii lui Lull, ajutându-l să-și formeze o viziune asupra lumii ca un loc al extremelor oscilante, în care aparențele pot disimula exact opusul celor pe care le înfățișează. În cea mai cunoscută lucrare a sa, Cartea celui ce iubește și a iubitului, el se întreabă: „Când vine ora la care apa ce curge la vale își va schimba firea și va începe să urce? “ De asemenea, vorbește despre cel ce iubește, care cade printre spini și totuși aceștia îi par flori, un pat al iubirii. „Ce este nenorocirea? “ se întreabă Lull. „Să-ți împlinești dorințele în lumea aceasta. [… ] De vezi un Iubit înveșmântat în haine frumoase, adaugă el, sătul de mâncare și somn, să știi că în omul acela vezi damnare și chin.“ Parfumul florilor aduce în mintea Iubitului duhoarea malefică a averilor și a meschinăriei, a bătrâneții și a lascivității, a nemulțumirii și a mândriei.
Lull scria deopotrivă despre urcarea pe scara umanității spre gloria Naturii Divine. Această ascensiune mistică este posibilă prin exersarea a ceea ce el numește puterile sufletului: simțirea, imaginația, înțelegerea și voința. Astfel el a contribuit la conturarea unei forme profund personale de alchimie care, așa cum vom vedea, va deveni motorul Europei ezoterice.
La un moment dat, Lull spunea: „De rostești adevărul, o, nebunule, vei fi lovit de cei chinuiți, vei fi mustrat și ucis. “ În vreme ce predica în fața musulmanilor din nordul Africii, a fost încercuit de mulțime, scos din oraș și ucis cu pietre.
Francisc s-a născut într-o lume în care șerbii trăiau în lipsuri extreme, iar bătrânii, infirmii, săracii și leproșii erau tratați cu un dispreț suveran. Clericii se îmbogățeau de pe urma șerbilor și îi persecutau pe toți cei care aveau alte opinii decât ei.
În anul 1206, Francisc era un tânăr trecut de douăzeci de ani, care trăia în Assisi, Italia. Ducea un trai egoist, lipsit de griji, evitând orice contact cu greutățile vieții și întorcând capul dacă zărea vreun lepros.
Nu putem să nu remarcăm aici paralela cu viața prințului Siddharta.
Apoi, într-o zi în vreme ce călărea, armăsarul s-a cabrat deodată, iar Francisc s-a pomenit în fața unui lepros. A coborât din șa și, înainte de a-și da seama ce face, a luat mâna însângerată a bolnavului și i-a sărutat obrajii ce supurau. A simțit apoi cum omul își trage mâna dintr-a sa și, când a ridicat ochii, leprosul dispăruse.
Atunci și-a dat seama că, la fel ca Sfântul Pavel pe drumul Damascului, se întâlnise cu Isus înviat. Viața și filozofia lui Francisc au fost atunci întoarse cu susul în jos. Viitorul sfânt a început să înțeleagă limpede că evangheliile recomandă o viață în sărăcie, dedicată ajutorării celorlalți, în care omul să nu dispună „nici de aur, argint sau bani în pungă, nici de portofel pentru călătorii, nici de două haine ori de pantofi“. Sărăcia, avea el să spună, înseamnă să nu ai nimic, să nu-ți dorești nimic, și totuși să ai cu adevărat toate lucrurile în spiritul libertății. Și-a dat seama că experiența în sine, nu lucrurile experimentate, este importantă. Lucrurile pe care le deținem ne controlează și amenință să ne stăpânească viețile. O voce răsunând dintr-un crucifix pictat din biserica San Domenico din Assisi i-a spus: „Du-te, Francisc, și repară-mi Casa care, așa cum vezi, cade în ruină. “ Iar lui Francisc experiența i s-a părut a fi inefabilă.
Apoi a izbutit să-și transforme într-o asemenea măsură șinele în dimensiunile animală, vegetală și, așa cum vom vedea curând, în cea materială, încât animalele reacționau în fața lui în moduri uluitoare. Un greiere cânta atunci când el îi cerea acest lucru. Păsările se adunau pentru a-l auzi predicând. Iar când un lup mare și fioros teroriza oraşul Gubbio, din munți, Francisc a plecat în întâmpinarea lui. Lupul a alergat spre el, dar i s-a așezat la picioare când viitorul sfânt i-a ordonat să nu rănească pe nimeni, după care a început să meargă alături de el, îmblânzit. Recent, scheletul unui lup a fost descoperit îngropat sub pardoseala bisericii San Francesco della Pace, din Gubbio.
Dacă vom compara misticismul lui Ramón Lull cu cel al Sfântului Francisc, vom observa că, într-un răstimp foarte scurt, s-a produs o schimbare majoră. Misticismul lui Francisc este unul al lucrurilor simple, naturale, al vieții de zi cu zi și al spațiilor deschise.
În prima biografie a sfântului, Micile flori ale Sfântului Francisc, se spune despre el că a descoperit lucrurile ascunse ale naturii cu ajutorul inimii sale sensibile. Pentru el, totul era viu. Avea acea viziune extatică a cosmosului pe care o susține și idealismul, conform căreia totul este creat și dotat cu viață de ierarhiile celeste. Creația întreagă cântă la unison un Imn Fratelui Soare și Surorii Lună:
Toată slava a ta fie, Doamne, în tot ce tu ai făcut
Și mai întâi domnul meu Fratele Soare
Care aduce ziua.
Toată slava a ta fie,
Doamne, prin Sora Lună și Stelele
În ceruri le-ai făcut tu
Strălucitoare, frumoase și prețioase.
Spiritul creștinismului contribuise odinioară la evoluția budismului, instilându-i un entuziasm grație căruia învățăturile lui Buddha privind compasiunea universală și-au găsit împlinirea în lumea materială. Acum, deși Buddha nu se reîncarnase, spiritul său a facilitat reformarea creștinismului, inspirând compasiunea și respectul pentru toate formele de viață.
Spre sfârșitul vieții, Francisc medita undeva pe muntele La Verna, rugându-se în fața chiliei sale de pustnic, când dintr-odată cerul întreg s-a umplut de strălucire și un serafim cu șase aripi i-a apărut în faţă. Francisc și-a dat seama că îngerul avea același chip cu cel văzut de el pe crucifixul vopsit care a deschis drumul misiunii sale și a înțeles că Isus Cristos îl trimitea într-o nouă misiune.
La scurtă vreme după moartea lui Francisc, ordinul pe care îl fondase, cel franciscan, a căzut pradă tulburărilor interne. Papa îi ceruse să-și asume responsabilități suplimentare, care implicau deținerea de proprietăți și bani. Mulți dintre membrii ordinului considerau că aceasta ar fi o încălcare a ideilor Sfântului Francisc și, ca atare, au format o grupare disidentă, numită Franciscanii Spirituali, sau Fraticelli. Atât pentru ei înșiși, cât și pentru cei din exterior, membrii grupării păreau a fi noul tip de om spiritual despre care Joachim anunțase că va marca sfârșitul Bisericii.
Așa se face că adepții Sfântului Francisc au început să fie vânați și uciși, ca eretici.
O celebră frescă de Giotto îl înfățișează pe Sfântul Francisc sprijinind Biserica. Dacă a salvat-o de la prăbușirea totală, se poate spune oare că a reuşit s-o reformeze așa cum îi ceruse vocea din crucifix? În creștinismul ezoteric se crede că serafimul care i-a dat stigmatele i-a spus că noua sa misiune va fi împlinită după moarte. O dată pe an, în ziua în care i se comemorează sfârșitul, pe 3 octombrie, el conduce spiritele celor morți din sferele lunare spre ierarhiile mai înalte.
Inițierea, așa cum vom vedea și în continuare, are ca obiect atât viața aceasta, cât și pe cea de după moarte.
În epoca lui Ramón Lull și Francisc, noi și diferite impulsuri către reformarea și purificarea practicilor religioase se făceau tot mai pregnant simțite în diverse regiuni ale Europei, în zonele cunoscute astăzi ca fosta Iugoslavia, Bulgaria, Elveția, Germania, Italia și, mai presus de toate, în sudul Franței.
Acolo, catarii atacaseră corupția din sânul Bisericii. Principiul lor central, cu iz gnostic, afirma că ei trebuie să rămână absolut puri, neîntinați de lumea păcătoasă. La fel ca templierii și ca Sfântul Francisc, și ei renunțau de bunăvoie la posesiunile materiale și depuneau jurăminte stricte de castitate.
Catarii nu aveau biserici din piatră sau lemn și respingeau sistemul de tip sacramental care făcea din Biserică unicul intermediar între Dumnezeu și oameni. „Noi prețuim virginitatea mai presus decât orice altceva“, spunea un membru. „Nu ne culcăm cu soțiile noastre, ci le iubim ca pe niște surori. Nu mâncăm niciodată carne. Toate posesiunile noastre sunt deținute în comun. “ Aveau o singură rugăciune, Tatăl Nostru, iar ritualul lor inițiatic, așa-numitul consolamentum, era un fel de adio spus lumii rele și păcătoase. De asemenea, primeau cu inima deschisă martiriul.
Iată textul corectat cu diacritice:
Iar Biserica nu le-a înșelat așteptările în acest sens. În anul 1208, papa Inocențiu al III-lea a ordonat organizarea unei cruciade împotriva catarilor. Sosind în orașul Béziers, cruciații au cerut să le fie predați cei peste cinci sute de catari ce locuiau acolo. Când localnicii au refuzat, toți, câteva mii de suflete, au fost masacrați. Iar când unul dintre soldați l-a întrebat pe legatul papal, Arnaud-Amaury, cum îi vor deosebi pe catari de restul populației, se spune că omul Bisericii ar fi răspuns cu o frază ce a rămas în istorie: „Ucideți-i pe toți, Dumnezeu îi va ști pe ai săi! “ La Bram, cruciații s-au oprit pentru a lua sute de ostatici cărora le-au tăiat nasul și buza de sus, după care i-au orbit pe toți, cu excepția unuia singur, care a condus procesiunea spre castel. În Lavaur au capturat nouăzeci de cavaleri, i-au spânzurat, iar pe cei ce se stingeau prea încet, i-au înjunghiat. O întreagă armată de prizonieri a fost arsă pe rug la Minerve.
În anul 1244, ultimii eretici rămași în viață, care supraviețuiseră celor nouă luni de asediu în castelul Montségur, amplasat pe o creastă, s-au predat. Două sute de călugări catari au coborât muntele și s-au îndreptat spre rugurile care-i așteptau.
Conform legendelor, patru călugări evadaseră din fortăreața lor cu o zi înainte, luând cu ei comoara secretă a catarilor. Nu știm dacă această comoară consta din aur, relicve sau o doctrină secretă, dar poate că prea ușor tindem să aruncăm o lumină romanțioasă asupra catarilor. Învățăturile lor susțineau că lumea este un loc malefic, ceea ce sugerează că, la fel ca gnosticii înaintea lor, și ei se aflau sub influența unei filozofii orientale ce detesta lumea și îndrăgea moartea. Biserica Romei i-a suprimat cu toată forța de care dispunea, însă adevărata gândire ezoterică a epocii se afla mai aproape de ea decât propria jugulară.
În a doua jumătate a secolului al XIII-lea a venit pe lume un copil slăbuț și bolnăvicios. La scurtă vreme după aceea a fost luat și îngrijit de doisprezece înțelepți, în conformitate cu Rudolf Steiner, aceștia locuiau într-o clădire ce aparținea templierilor, la Monsalvat, la granița dintre Franța și Spania.
Fiindcă băiatul a crescut izolat complet de lumea exterioară, localnicii nu știau nimic despre natura sa miraculoasă. Spiritul său era atât de puternic și de strălucitor, încât trupul lui micuț a devenit transparent.
Cei doisprezece l-au inițiat în circa 1254 și, la scurt timp după aceea, băiatul a murit, după ce și-a împărtășit viziunea spirituală cu cei care-i îngrijiseră. Împreună, cei treisprezece oameni contribuiseră la pregătirea următoarei sale reîncarnări, în cursul căreia avea să schimbe fața Europei.
Albertus s-a născut în anul 1193, fiind după toate aparențele un copil tâmp și molatic, până ce, inspirat de o viziune a Fecioarei Maria, a început să studieze cu atâta zel, încât a devenit în scurt timp cel mai cunoscut filozof al Europei. Tânărul s-a cufundat astfel în știința aristoteliană, în fizică, medicină, arhitectură, astrologie și alchimie. Textul Tăblița de Smarald a lui Hermes Trismegistus, ce cuprinde și axioma ermetică „Așa ca sus, la fel și jos“, a apărut pentru prima dată în istoria exoterică în cadrul bibliotecii lui. Aproape cu certitudine, Albertus a studiat și metodele de descoperire a zăcămintelor aflate la mare adâncime prin mijloace oculte. Se spune de asemenea că a construit un fel de automat straniu, numit Androidul, care putea vorbi, se mișca după propria voință și, probabil, chiar gândea. Era confecționat din alamă și alte metale alese datorită corespondenței lor magice cu corpurile cerești, iar Albertus l-a adus la viață cu rugăciuni și șoptind incantații magice deasupra lui.
Legenda conform căreia Albertus Magnus este arhitectul catedralei din Köln derivă probabil din faptul că el a scris lucrarea Liber Constructionum Alberti, care conține secretele francmasonilor operativi, inclusiv cele privind alinierea fundațiilor catedralelor în funcție de direcțiile astronomice.
Legendele despre călătorii în subteran, precum cele întreprinse de Albertus Magnus pentru a descoperi metale, constituie adesea o aluzie la inițieri subterane. Știm că inițieri de acest tip se făceau și în Evul Mediu datorită relatării despre una desfășurată în Irlanda, care ne-a parvenit din trei surse.
Un soldat pe nume Owen, din armata regelui englez Stephen, s-a dus la mănăstirea Sfântul Patrick din Donegal. Acolo a postit vreme de nouă zile, înconjurând mănăstirea în procesiune și făcând băi de purificare rituală. În cea de-a noua zi, a fost acceptat în încăperea subterană „din care nu toți cei care intră se mai întorc“. Acolo a fost culcat într-un mormânt în care lumina pătrundea printr-o singură deschizătură. În noaptea aceea, Owen a fost vizitat de cincisprezece oameni înveșmântați în alb, care l-au prevenit că urma să fie supus la o încercare. Apoi, dintr-odată, a apărut o hoardă de demoni care l-au ținut deasupra unui foc aprins și i-au arătat scene de chinuri precum cele descrise de Virgiliu. În cele din urmă, au venit doi bătrâni pentru a-l îndruma, iar ei i-au arătat o viziune a paradisului.
Albertus a fost îndrumătorul spiritual al lui Toma d’Aquino, acesta fiind cu aproape treizeci și trei de ani mai tânăr decât el. Se pare că Toma a sfărâmat androidul maestrului său pentru că îl credea diabolic, după unele relatări, sau fiindcă automatul vorbea fără oprire, conform altora.
Toma d’Aquino venise la Paris pentru a-l studia pe Aristotel la picioarele maestrului său, însă avea să descopere că, de fapt, cel mai mare aristotelian era un musulman. Averroes susținea că, după logica aristoteliană, creștinismul este absurd. Avea oare logica să înghită religia și întreaga spiritualitate adevărată? Opera lui Toma d’Aquino a fost încununată de masiva Summa Theologica, probabil cea mai influentă lucrare teologică scrisă vreodată. Obiectivul ei era acela de a demonstra că filozofia și creștinismul nu sunt doar compatibile, ci chiar se reliefează reciproc. Aquino a analizat cu cea mai ascuțită atenție ideile despre lumea spiritelor, fiind capabil că clasifice ființele din cadrul ierarhiilor cerești și marile forțe cosmice care creează formele naturale, dar și experiențele noastre subiective. În Summa regăsim, spre exemplu, învățăturile Bisericii cu privire la cele Patru Elemente, ele fiind redate nu printr-o reinterpretare a dogmei moarte, ci cu o rațiune vie, pătrunzătoare.
Toma d’Aquino este un personaj-cheie în cadrul istoriei secrete, deoarece marele său triumf intelectual în fața lui Averroes a împiedicat cufundarea Europei în materialismul științific cu șapte sute de ani prea devreme.
Din nou, este important să reținem că acest triumf a fost înregistrat din punctul de vedere al experienței directe, de ordin personal, a lumilor spirituale. Nu există nicio îndoială că Toma d’Aquino, la fel ca Albertus Magnus, era alchimist și credea că forța spiritelor neîntrupate poate fi controlată și utilizată pentru a determina schimbări în lumea materială. Dintre numeroasele texte alchimice care îi sunt atribuite, cărturarii acceptă cel puțin unul ca fiind în mod cert autentic. Pentru a înțelege mai bine acest lucru, este util să-l comparăm pe Toma d’Aquino cu contemporanul său, Roger Bacon.
Astăzi, alchimia poate părea o activitate bizară, lăturalnică; în realitate însă, este bine cunoscută tuturor creștinilor ce frecventează biserica, deoarece ea constituie punctul central și culminant al serviciului religios. Toma d’Aquino a fost primul care a formulat doctrina transsubstanțierii pâinii și vinului, iar ceea ce descria el este în esență un proces alchimic, în cadrul căruia substanța pâinii și a vinului se transformă și o transsubstanțiere paralelă se petrece în corpul uman. Serviciul religios și comuniunea facilitează nu doar o nouă stare mentală și reînnoirea hotărârii de autoperfecționare, ci și o schimbare fiziologică vitală.
Nu este întâmplător faptul că Toma d’Aquino a formulat această doctrină în perioada în care au început să circule legendele despre Graal; ele descriau același proces, utilizând însă metode diferite.
Deși erau dușmani — Bacon îl ridiculiza pe d’Aquino pentru că nu putea citi operele lui Aristotel decât în traducere — ambii sunt reprezentativi pentru impulsul caracteristic epocii: acela de a fortifica și a rafina inteligența. Pentru ei, gândirea avea ceva magic. Capacitatea de gândire abstractă, prelungită, de jonglare cu conceptele teoretice, mai existase o dată înainte, dar pentru scurtă vreme și doar în Atena lui Socrate, Platon și Aristotel, după care fusese sugrumată. O nouă tradiție, vie și mai rezistentă, a apărut odată cu Toma dAquino și Bacon. Ambii puneau experiența înaintea străvechilor categorii tradiționale și amândoi erau oameni profund religioși, care năzuiau să-și rafineze ideile religioase pe baza experienței directe. „Fără experiență, susținea Bacon, este imposibil să știi ceva. “
Bacon era cel cu o orientare mai practică, însă atunci când explora capacitățile supranaturale ale minții, invoca entități din aceleași ierarhii spirituale pe care le clasificase d’Aquino. Ambii utilizau o logică și o analiză riguroase, misticismul lor deosebindu-se considerabil de cel extatic, rigid și lipsit de gândire, al catarilor.
Ca tânăr învățat la Oxford, în anii 1250, Bacon era hotărât, la fel ca Pitagora înaintea lui, să învețe tot ce poate fi învățat; voia să adune în mintea sa tot ceea ce știau cărturarii de la curtea lui Harun al Rașid. Astfel, Roger Bacon a devenit întruchiparea vraciului învățat. Supranumit „Doctor Mirabilis“, ieșea uneori pe străzile din Oxford în veșminte orientale; alteori lucra fără încetare, zi și noapte, în încăperile sale de la universitate, zguduite din când în când de explozii.
Bacon efectua experimente practice, de pildă cu metale sau de magnetism, descoperind praful de pușcă independent de chinezi sau înspăimântându-și studenții după ce o rază de lumină trecută printr-un cristal a dat naștere unui curcubeu, ceva ce până atunci oamenii crezuseră că numai Dumnezeu putea face. De asemenea, avea o oglindă magică, prin care putea privi la distanță de optzeci de kilometri în orice direcție, fiindcă la vremea aceea numai el cunoștea proprietățile lentilelor.
Este cert însă că Bacon avea puteri pe care știința modernă nu le poate explica. I-a trimis papei Clement al IV-lea lucrările sale complete în mintea unui băiat de doisprezece ani pe nume John, pe care îl făcuse să-i învețe pe de rost toate cărțile în numai câteva zile. În acest scop utilizase o metodă ce implica rugăciuni și simboluri magice. În mod similar, îi putea învăța pe studenții săi limba ebraică atât de bine, încât după doar câteva săptămâni aceștia puteau citi scripturile.
Magia nu este altceva decât puterea minții asupra materiei. Așa cum începem să înțelegem, filozofia ezoterică are în centru metodele de dezvoltare a facultăților mentale astfel încât legile naturale să poată fi manipulate.
La Roger Bacon, inteligența și imaginația erau foarte bine dezvoltate, una rafinând-o pe cealaltă. În anul 1270, el scria: „Este posibil să construiești mașini de navigație care să nu necesite oameni să le conducă, astfel ca nave foarte mari să poată naviga cu un singur om la cârmă și cu viteză mult mai mare decât dacă ar fi pline de oameni care să acționeze asupra lor. Și pot fi construite mașini care să se miște cu o viteză foarte mare, fără animale care să le tragă. Mașini zburătoare pot fi construite așa fel încât un om așezat în mijlocul mașinii să acționeze un instrument ce face ca aripi artificial alcătuite să fluture. în Evul Mediu, acest vizionar remarcabil avea o imagine a lumii tehnologice moderne create de știința experimentală. Bacon era un franciscan care, la fel ca fondatorul ordinului său, năzuia la o lume mai bună, mai curată și mai blândă pentru cei săraci și năpăstuiți.
În Numele trandafirului, romanul lui Umberto Eco, există un pasaj sugestiv, în care William of Baskerville, călugărul-detectiv, explică existența a două forme de magie: o magie a diavolului, care caută să le facă rău celorlalți prin mijloace nepermise, și o magie sfântă, ce redescoperă tainele naturii, o știință pierdută, pe care o cunoșteau anticii. La fel ca alchimiștii arabi care i-au influențat gândirea, Bacon se afla la granița dintre magie și știință, iar această graniță, vom vedea, este însăși esența alchimiei.
Roger Bacon a scris un tratat intitulat Oglinda alchimiei și îi plăcea să repete o maximă a Sfântului Ieronim, marele cărturar al Cabalei: „Vei afla multe lucruri incredibile, aflate dincolo de limitele probabilului, și care cu toate acestea sunt adevărate. “
În anul 1273, Toma d’Aquino, care se apropia de finalizarea masivei sale Summa Theologica, participa la slujbă într-o biserică din Napoli, când a trecut printr-o copleșitoare experiență mistică. Iată ce scria despre ea: „Ceea ce mi-a fost revelat acum face ca tot ce am scris înainte să nu valoreze mai mult decât un snop de paie. “
Ne-am putut da seama deja de „antrenamentul“ imaginației la Lull și Bacon. Desigur că opinia idealiștilor referitor la imaginație este diferită de cea a materialiștilor; pentru ei, imaginația este capacitatea de înțelegere a unei realități superioare. Dezvoltarea ei constituie o parte esențială a practicilor ezoterice, a riturilor inițiatice ale societăților secrete și chiar a magiei.
Pentru ezoteriști și ocultiști, importanța imaginației derivă și din faptul că ea este marea forță creatoare din univers. Cosmosul este o creație a imaginației lui Dumnezeu — așa cum am văzut în capitolul 1, imaginația a fost prima emanație – iar pentru noi, imaginația este cea care ne permite să interpretăm creația și, uneori, s-o manipulăm.
Creativitatea umană, fie ea magică sau nu, este rezultatul unei canalizări anume a puterilor imaginației. În tratatele alchimice, spre exemplu, sperma este descrisă ca fiind creată de imaginație; altfel spus, imaginația nu suscită doar dorința, ci are totodată puterea de a ne transforma elementul material.
Inițiații care știu să lucreze cu aceste forțe creative ale imaginației pot realiza considerabile transformări magice în lumea materială din afara propriului lor corp. Adepții hinduși sunt învățați de la vârste tinere să exerseze vizualizarea unui șarpe în fața ochilor, cu o atât de intensă concentrare și cu o forță atât de „antrenată“ a imaginației, încât să-i poată face și pe ceilalți să vadă reptila.
Desigur că există pericolul ca acest accent pus pe imaginație într-o măsură atât de mare să se apropie riscant de mult de fantezie. Există totdeauna posibilitatea nedorită ca aceste manipulări ale imaginației să sfârșească doar în autoamăgire. Magia pare a fi, din acest punct de vedere, instrumentul celor ce-și fac singuri iluzii nefondate.
Abordarea sistematizată proprie societăților secrete era menită să prevină asemenea riscuri.
Sfântul Bernard de Clairvaux, cel care a alcătuit regulamentul templierilor, recomanda o exersare riguroasă a imaginației. Vizualizând imagini de la nașterea lui Isus, din copilăria, propovăduirile și de la moartea lui, îi poate fi invocat spiritul. Dacă v-ați imagina, de pildă, o scenă „casnică“ implicându-l pe Isus, închipuindu-vă oalele și cratițele, hainele, înfățișarea lui, ridurile care îi brăzdează chipul, expresia din ochi și ceea ce simțiți când el se întoarce pentru a vă privi, și dacă apoi, dintr-odată, ați alunga toate aceste imagini, ceea ce ar rămâne în loc ar putea fi adevăratul spirit al lui Isus Cristos.
În Spania secolului al XIII-lea, un cabalist pe nume Abraham Abulafia scria dezvoltând ideea cuvântului creator al lui Dumnezeu. În textele cabaliste anterioare, cele douăzeci și două de litere ale alfabetului ebraic fuseseră descrise ca fiind forțe creatoare. Astfel, „la început“, Dumnezeu a combinat aceste litere formând tipare, le-a schimbat între ele și a alcătuit cuvinte pe baza lor, iar din acest proces s-au născut toate formele din univers. Abraham Abulafia susținea că inițiatul poate participa la procesul creativ combinând și recombinând literele ebraice în același mod. El recomanda adeptului să se retragă într-o încăpere izolată, în liniște, să se îmbrace în veșminte albe, să adopte posturi rituale și să rostească numele divine ale lui Dumnezeu. În acest fel putea atinge o stare de transă extatică, vizionară, și odată cu ea, puteri secrete.
Ideea de „cuvinte ale puterii“, care conferă inițiatului stăpânire peste lumile spirituale — și asupra celei materiale deopotrivă — este una foarte veche. Despre Solomon se spune că ar fi deținut acest control și că în Templul său, Tetragrammaton-ul, cel mai puternic și sacru nume al lui Dumnezeu, putea fi rostit o dată pe an, în ziua Ispășirii, numai de către marele preot, singur în Sfânta Sfintelor. Afară, trâmbițele și chimvalele îi împiedicau pe oamenii de rând să audă. Se spunea că cel care știa cum să pronunțe acest nume sacru putea să-i înspăimânte chiar pe îngeri. Chiar și mai înainte, egiptenii credeau că zeul Soare, Ra, crease universul folosind cuvinte ale puterii și că inițiatul care le cunoștea dobândea putere nu doar în această viață, ci și în cea de după moarte.
Abraham Abulafia recomanda de asemenea utilizarea numelor lui Dumnezeu sub formă de diagramă. Practica folosirii semnelor magice și a sigiliilor este prezentă pe scară largă în tradiția iudaică, dar, cu un adaos de elemente egiptene și arabe, s-a răspândit și în Europa în Evul Mediu. Acest lucru a fost posibil în principal grație manualelor de farmece și vrăji — grimoires — precum Testamentul lui Solomon și Cheia lui Solomon. Majoritatea vrăjilor promiteau împlinirea unor dorințe de tip egoist: sexuale, de răzbunare sau de găsire a unor comori. Pregătirea materialelor (sângele unui animal, ceara de albine, pulberea de magnetit, sulful și, poate, creierul unui corb) era urmată uneori de un ritual de purificare. Apoi, la momentul potrivit, avea loc ceremonia, care implica seceri, baghete sau săbii. În final, pe un inel sau pe o simplă bucată de hârtie era înscris sigiliul, iar cel ce avea să-i poarte ulterior asupra sa — conștient sau nu de prezența lui — urma să fie afectat în bine sau în rău de ființa neîntrupată invocată. La mijlocul secolului al XIV-lea, Magia sacră a lui Avraam evreul îi învăța pe adepți cum să stârnească furtuni, să învie morții, să meargă pe apă sau să atragă dragostea unei femei. Toate acestea puteau fi realizate prin utilizarea sigiliilor și a pătratelor magice cu litere cabalistice.
În prezent, Biserica operează o distincție clară între câteva ceremonii strict reglementate, menite să invoce puterile spirituale, și care se desfășoară în context ecleziastic, și toate celelalte ceremonii care au ca scop invocarea sau conlucrarea cu spiritele neîntrupate neaflate sub egida ei. Acestea din urmă sunt considerate „oculte“, ceea ce în limbajul creștin actual înseamnă de obicei magie neagră.
În Evul Mediu, o astfel de distincție nu ar fi avut rost. Ritualurile erau celebrate sub egida Bisericii, pentru a asigura, de pildă, recolte bogate sau succesul într-un duel. Pâinea sfințită era considerată tratament pentru cei bolnavi și apărătoare împotriva ciumei; amulete ce protejau de trăsnet și înec erau confecționate din lumânări de la biserică. Bucăți de hârtie având înscrise formule magice erau introduse în acoperișul casei pentru a o apăra de foc. Clopotele bisericilor alungau tunetele și demonii. Blesteme oficiale erau proferate pentru a stârpi omizile. Apa sfințită era împrăștiată pe câmp pentru a asigura o recoltă bună. Relicvele sfinte constituiau veritabile fetișuri făcătoare de minuni. Botezul putea reda vederea copiilor orbi, iar veghea peste noapte la altarele sfinților facilita vise vizionare și tămăduiri, în tradiția „somnului în templu“, susținută de Asclepios.
Mai târziu, apologeții creștini au încercat să facă o distincție între practicile bisericești legitime — solicitări adresate unor ființe spirituale de nivel înalt, care puteau răspunde pozitiv sau nu — și magia concepută ca un proces mecanic ce implica manipularea unor forțe oculte. Această distincție se bazează însă pe o înțelegere greșită a problemei. Magia este totodată un proces incert de invocare a spiritelor, inclusiv a unora de nivel foarte înalt.
În Evul Mediu, toți credeau în aceste ierarhii spirituale. La baza tuturor practicilor din cadrul Bisericii și a celor spirituale laice se afla credința că repetarea unei formule — de pildă o rugăciune — sau organizarea unei ceremonii are puterea de a influența în bine sau în rău evenimentele din lumea materială. Prin intermediul acestor activități, oamenii credeau că pot să comunice cu ierarhiile de ființe neîntrupate ce controlează lumea materială.
Faptul că rugăciunile erau eficiente și că providența răsplătea binele și pedepsea răul erau atunci convingerea universală și experiența unanimă.
Istoria era considerată neîndoielnic un proces providențial, dar nu în mod fatalist: Dumnezeu avea pentru omenire un plan la a cărui împlinire conlucrau deopotrivă diversele ordine de ființe neîntrupate și întrupate, un plan codificat în Biblie și elucidat de profeți.
Dar era un plan ce putea s-o ia oricând pe o cale greșită.
Ziua de vineri, 13, este considerată și astăzi nefastă. Pe data de 13 octombrie 1307, într-o vineri, suveranii lumii au trecut la acțiune pentru a eradica influențele ezoterice care, se temeau ei, le scăpau într-o măsură tot mai mare de sub control.
Înainte de ivirea zorilor, seneșalii Franței, punând în practică ordinele regelui lor, Filip cel Frumos, au intrat în templele și în locuințele templierilor, arestând circa cincisprezece mii de persoane. În templul din Paris, marele centru financiar al Franței, au găsit o încăpere secretă în care se aflau un craniu, două oase de la coapsă și un lințoliu alb, lucruri pe care le-am găsi și astăzi dacă am intra într-un templu francmasonic.
Doar câțiva dintre templieri, din orașul La Rochelle, pe țărmul Atlanticului, au izbutit să scape fugind în Scoția, unde au trăit sub protecția regelui rebel Robert the Bruce.
Inchiziția i-a acuzat pe cavalerii capturați că i-ar obliga pe novici să scuipe și să calce în picioare crucea lui Isus, că s-ar deda la sodomie și ar venera un idol cu cap de țap numit Baphomet. Martorii mărturiseau că au văzut acest idol cu o barbă lungă, ochi scânteietori și patru picioare. La presiunile lui Filip cel Frumos, papa Clement a publicat o bulă de abolire, pecetluind astfel sfârșitul Ordinului Templier. Toate bunurile acestuia au fost confiscate de monarhia franceză.
În fața comisiei papale, cavalerii au spus că au fost torturați pentru a mărturisi. Un anume Bernard de Vardo a arătat o cutiuță din lemn în care păstra oasele carbonizate care-i căzuseră de la picioare când fusese ținut deasupra unui foc.
Dar care era adevărul din spatele mărturisirilor?
Cu puțin timp înainte de moartea sa, am avut privilegiul de a lucra cu Hugh Schonfield, reputat specialist în Manuscrisele de la marea Moartă, care s-a străduit să le explice exegeților creștini rădăcinile iudaice ale Noului Testament, anterior ignorate sau greșit interpretate. Schonfield cunoștea cifrul ATBASH, în care prima literă a alfabetului este înlocuită cu ultima, a doua cu penultima și așa mai departe. De asemenea, știa că acest cifru a fost folosit pentru a se include o serie de mesaje criptate în Cartea lui Ieremia și în unele dintre Manuscrisele de la marea Moartă. Instinctul l-a îndemnat să-i încerce și pe numele Baphomet. Astfel a găsit, codificat în acest cuvânt, termenul „înțelepciune“.
Personificarea înțelepciunii la care templierii mărturisiseră că se închină era însă zeul cu cap de țap al înțelepciunii lumești. Încă din vremea lui Zarathustra, în cadrul ceremoniilor inițiatice candidatului îi era indusă o stare de conștiință alterată în care acesta trecea prin încercări terifiante, fiind atacat de demoni și pregătindu-se astfel pentru ceea ce era mai rău în această viață și în cea de după moarte. Torturile la care i-a supus Inchiziția le-au provocat templierilor suferințe atât de cumplite, încât acea stare alterată de conștiință s-a instalat din nou și în cursul ei le-a apărut demonul-rege Baphomet, de această dată triumfător. Fiindcă treceau cu adevărat prin cele mai chinuitoare încercări pe care viața și moartea le aveau de oferit.
Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
